25 decembrie 1989. Execuția ultimului tiran al României. Primul Crăciun liber după 43 de ani de comunism

25 Decembrie 1989, prima zi de Crăciun. Liniștea guverna acum străzile Bucureștilor. Pentru prima dată după mult timp, în casele oamenilor se auzeau colinde, iar Patriarhia Română, mult oprimată de regimul comunist, transmitea în direct slujba Nașterii Domnului. Tihna sărbătorilor a fost însă una superficială, iar multe familii înecate în lacrimi își căutau surorile și frații dispăruți.

Titlurile ziarelor anunţau victoria împotriva dictaturii: „Doborârea tiraniei – cel mai splendid dar pe care şi l-a oferit poporul român de Crăciun”.

În paralel, la 80 de kilometri de Capitală, la Târgovişte, sentinţa Tribunalului Militar Excepţional a fost executată la 25 decembrie, ora 14.50, în cazarma de la Târgovişte. Aşa cum plănuise generalul Stănculescu încă de la venirea în cazarma de la Târgovişte, paraşutiştii din plutonul de execuţie i-au împuşcat pe dictatori lângă zidul Corpului de Gardă.

Judecătorul a admonestat-o în repetate rânduri pe Elena Ceauşescu şi i-a reproşat titlurile academice furate. Nicolae Ceauşescu a fost întrebat insistent şi despre banii depozitaţi în străinătate. Patru sute de mii de dolari în conturi din Elveţia, a spus judecătorul.

Cuvintele sale „nu recunosc decât în fața Marii Adunări Naționale!” au intrat în istorie, fiind preluate și rostite în diverse moduri, pe numeroase tonuri, de la ironie la comedie, pentru a sublinia absurditatea și, totodată, distanța care îl separa pe Nicolae Ceaușescu de realitatea acelor timpuri.

La zece minute de la pronunţarea sentinţei, cei doi au fost duşi în faţa plutonului de execuţie şi împuşcaţi. Elena Ceauşescu a cerut să nu fie separaţi şi legaţi la mâini.

Plutonul de execuţie al Ceauşeştilor a fost constituit de Victor Atanasie Stănculescu înaintea procesului de la Târgovişte. Generalul a selectat trei dintre cei opt paraşutişti veniţi de la Boteni. E vorba de căpitanul Ionel Boeru, plutonierul Dorin Cârlan şi sergentul-major Octavian Gheorghiu.

Execuţia a fost făcută în grabă. Era tensiunea momentului, dar şi insistenţa cu care generalul Nicolae Militaru (de două zile, ministru al Apărării Naţionale) suna de la Bucureşti, în timpul procesului, pe telefonul din biroul comandantului UM 01417 Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici.

Drumul către zidul de execuţie a fost unul de groază pentru cei care aveau misiunea de a-i lichida pe Ceauşeşti.

Căpitanul Ionel Boeru: „Trecusem de colţul clădirii. Priveam zidul din faţă care, deşi aflat la 20 de metri, era atât de departe. Eram într-o stare de surescitare maximă, încordat până la extenuare. Spaimă, mânie, nerăbdare, teama de a nu rata, chinul înaintării spre zid. Parcă mergeam la spânzurătoare. Parcă eu însumi eram condamnatul. Mă aşteptam să cadă cerul pe mine, să crape pământul, să fiu înghiţit. Nu vedeam decât zidul, zidul care parcă se clătina, parcă se depărta, parcă se prăbuşea. Trebuia să omor, iar gândul ăsta mă paraliza şi-mi era teamă să nu-mi cedeze nervii, să nu-mi explodeze inima, să nu-mi pierd minţile”.

 „Ai dat de dracu’, Leano!”

Un alt component al plutonului de execuţie, plutonierul Dorin Cârlan, se temea să nu fie chiar ei, paraşutiştii, ţintele. „Odată ieşiţi în curtea cazărmii, ne-am trezit cu sute de arme îndreptate spre noi. Mii de gloanţe puteau porni spre cei doi condamnaţi sau spre însoţitorii lor. Dar nu puteam da înapoi. Un soldat pe lângă care au trecut i-a spus Elenei cu ranchiună: „«Ai dat de dracu’, Leano!»”. Un alt martor ocular, locotenentul-major Iulian Stoica, a auzit şi replica ei: „Fir-ar mă-ta a dracu’!”.Soldatul era cunoscut în unitate prin porecla sa: „Maşinuţă”.