Buna Vestire este sărbătorită de Biserică în ziua de 25 martie, în perioada Postului Mare. Este una dintre sărbătorile pentru care se dă dezlegare la peşte, în oricare zi din săptămână ar cădea.
Pe 25 martie, atunci când biserica celebrează una dintre cele mai importante sărbători din an, Buna Vestire, calendarul popular consemnează Blagoveștenia sau Ziua Cucului, notează iuliagorneanu.ro.
Țăranii spun că soarele e mai mereu supărat și că numai de două ori pe an e vesel și joacă pe cer: de Blagoveștenie și de Paști. Și asta se întâmplă pentru că întreg pământul e blagoslovit: iarba începe să crească, „învie toată musca”, albinele intră în vară iar păsările prind glas. Printre ele și cucul, cel care vestește viața și moartea, fericirea și norocul, primăvara și soarta.
Vestea adusă Fecioarei din Nazaret
Sărbătoarea Bunei Vestiri este legată de vestea adusă de Arhanghelul Gavriil Fecioarei din Nazaret, amintește agerpres.ro.
„Mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina Dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: ‘Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută’” – spune arhimandritul Ilie Cleopa („Predici la praznicele împărăteşti şi la sfinţii de peste an”, arhimandrit Ilie Cleopa, 1996)
Evanghelia Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca istoriseşte despre evenimentele care stau la originea praznicului de astăzi (Luca, cap. 1).
Arhanghelul Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se numea Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria.
Intrând îngerul la Sfânta Fecioară, a spus: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 28). Dar fecioara s-a tulburat la auzul cuvintelor lui: „Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Luca 1, 28) şi Arhanghelul Gavriil, văzând-o pe dânsa aşa de tulburată, i-a liniştit sufletul spunând: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1, 30-32).
Arhanghelul Gavriil i-a lămurit Sfintei Fecioare şi felul în care se va întâmpla această mare taină (din veac ascunsă şi de îngeri neştiută): „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35).
Sfânta Fecioară Maria s-a făcut ascultătoare poruncii lui Dumnezeu, trimisă ei prin Arhanghelul Gavriil, şi în mare smerenie a spus: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). În clipa când Fecioara Maria a acceptat cuvântul îngerului şi a rostit aceste cuvinte, S-a şi zămislit Iisus Hristos în preacuratul ei pântece.
„Cine poate înţelege adâncimea smereniei care a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria?”, se întreabă arhimandritul Ilie Cleopa. Că ea, înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima, ci cu mare smerenie s-a lăsat pe ea în voia lui Dumnezeu, numindu-se roabă.
Întâmplările acestui eveniment al Bunei Vestiri sunt redate de către un singur evanghelist din cei patru, Sfântul Evanghelist Luca.
Despre această mare sărbătoare părintele Ilie Cleopa spunea că: „Astăzi răsună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi Arhanghelul Gavriil îi vesteşte Fecioarei Maria că va lua în pântece şi va naşte în lume pe Fiul lui Dumnezeu, mântuirea întregului neam omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai veselitoare decât toate zilele veacurilor, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea în toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer spre pământ şi a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad de la începutul lumii”. (sursa: volumul „Predici la praznicele împărăteşti şi la sfinţii de peste an”, arhimandrit Ilie Cleopa, Ed. Episcopiei Romanului, 1996).
De ce cucul
Adevărat orologiu al anotimpurilor, cucul își începe cântarea în preajma echinocțiului de primăvară, de Blagoveştenie, și o poartă peste satele noastre până la solstițiul de vară, de Sânziene, după care amuțește pentru încă o vreme, explică Iulia Gorneanu. Este considerată pasărea conectată cu perioada de maximă fertilitate a naturii. Mai mult, „cucului i se ofereau chiar ofrande rituale, ceea ce indică apartenenţa acestei păsări la cultul strămoşilor şi străvechilor divinităţi ale naturii.
Încercând să-și explice de ce cântă numai trei luni pe an, țăranii au născocit nenumărate povești și legende, proverbe și ghicitori, cântece și jocuri, toate având aceeași temă centrală: cucul și cântecul lui. Unele legende spun că, de Sânziene, cucul mănâncă orz şi se îneacă, după care se transformă în uliu și pleacă pe celălalt tărâm. Altele povestesc despre un cuc cu penele de aur, care cântă numai în cer și că, de fapt, noi o auzim pe soția lui, Sava, cea părăsită pentru că l-a înșelat cu privighetoarea… Mai este o poveste despre doi frați blestemați de tatăl lor, care se tot strigă pe nume dar nu se mai găsesc niciodată.
Și, ca misterul să fie pe măsura personajului nostru, trebuie spus că superstiții și povești despre cuc nu avem numai noi, ci și majoritatea popoarelor care îi aud cântarea. Grecii povestesc că Jupiter, pentru a o cuceri pe Hera, s-a transformat într-un cuc, nemții îl asociază cu zeul tunetului, japonezii cred că poartă pe aripi zorii de zi iar indienii îl consideră simbolul sufletului înainte şi după încarnare, trupul fiind cuibul străin în care sufletul vine să se aşeze.
Darul prorocirii
La români, nu există nimeni cu un dar mai mare al prorocirii ca al cucului: după cântecul lui poți număra câți ani mai ai de trăit (Cucule, puiucule!/Câți ani îmi vei dărui/ Până ce eu voi muri?), cât mai ai de așteptat până la nuntă (Cucule, voinicule!/ Câți ani îmi vei da/ Pân’ m-oi însura?), dacă vei fi bogat, necăjit, flămând ori îndestulat.
Cucul și cântecul lui este invocat de tinerii recruți (Mie cucu’ mi-o cântat,/ Neprânzât și nemâncat,/ În cătane de plecat), de cei înstrăinați (Cântă cuce/ când te-i duce,/ Ca să-mi gat și eu merinde,/ Să mă duc și eu cu tine,/ Cucule, în țeri străine) și de cei plecați pe front (Ție, mândră-ți cântă cucu’,/ mie îmi bubuie tunu’…).
Cucul este ademenit de îndrăgostiți (Cântă-mi mie înc’o dată,/ Că mi-e mintea tulburată,/ Cântă-n dreapta mea cu foc,/ Să am parte de noroc,/ Cântă-n faţa mea cu drag,/ Că ţi-oi da frunză de fag,/ Să nu mai fi tot pribeag).
Sursa foto: iuliagorneanu.ro