65 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu – lider țărănist, premier și om politic exemplar

Despre politică se spune adesea în spaţiul public românesc că, dacă n-ar avea o concurenţă serioasă şi atestabilă, ar fi cea mai veche meserie din lume. Dar până şi mereu paradoxala Românie a reuşit să contrazică această zicală născând un politician care a pus în prim planul preocupărilor sale interesul public, şi nu măruntul interes particular sau de partid. Unul dintre acești politicieni a fost Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc și premier al României între noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930 și octombrie 1932-ianuarie 1933. Acum 65 de ani, Maniu înceta din viață în pușcăria comunistă de la Sighet.

Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Şimleul Silvaniei, după fratele său Cassiu (1867-1943), viitor profesor de politologie şi filosofia dreptului la Universitatea din Cluj. Vor mai urma trei surori, Sabina, Cornelia şi Elena. Familia Maniu era o veche familie nobiliară ardeleană din Sălaj, cel mai cunoscut membru al ei fiind Laurenţiu Man, înnobilat de către împăratul austriac Leopold I, prin diploma din 7 decembrie 1699.

 Studiile și implicarea în viața politică

Născut şi crescut în atmosfera naţionalist-luminată a familiei sale, tânărul Iuliu nu avea cum să nu-şi dedice viaţa emancipării românilor din Ardeal şi îndeplinirii idealului de unitate naţională, un vis ce părea îndepărtat, dar pe care Maniu l-a realizat. Urmând tradiţia familiei, tânărul Maniu va urma studiile juridice la Cluj, Budapesta și Viena, în 1896 luându-şi doctoratul în drept. Din timpul studenţiei va rămâne nu doar cu solide cunoştinţe juridice, ci şi cu legături personale create cu personalităţi de marcă ale viitorului, cum ar fi Miron Cristea, primul patriarh al României (1925-1939), şi Edward Benes, ajuns, după 1918, ministru de Externe şi chiar preşedinte al Cehoslovaciei. Chiar dacă, educaţional, Iuliu Maniu a fost format în centre şcolare sau universitare străine, el a trăit totuşi în atmosfera bisericii şi nobilimii greco-catolice româneşti, continuatoarea idealurilor politice şi culturale ale Şcolii Ardelene.

Încă din timpul studenţiei, Maniu îşi începe activitatea politică, chiar într-un moment extrem de sensibil pentru românii din Transilvania, acţiunea memorandistă din 1892. Se implică în politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania, iar în 1906 ține primul discurs din Dieta de la Budapesta. Maniu se remarcă prin lupta politică de afirmare a drepturilor românilor din Transilvania. Între 1912-1913, discuţii cu regele Carol I şi cu Ion I.C. Bratianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, cărora le-a prezentat situaţia reală a românilor din Transilvania.

Primul Război Mondial

În 1914 izbucnește Primul Război Mondial, iar situația românilor din Transilvania se înrăutățește, fiind acum prinși în vâltoarea conflictului. În noile condiţii survenite în urma declanşării războiului, guvernul de la Budapesta a decis să ceară liderilor Partidului Național Român declaraţii de loialitate faţă de statul dualist, precum şi semnarea unui document prin care fruntaşii românilor ardeleni să solicite guvernului de la Bucureşti să meargă alături de Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria).

În timpul războiului, Maniu este înrolat în armată, luptând între 1915 – 1918 pe frontul italian. În 1918 înfrângerea Puterilor Centrale nu era decât o chestiune de timp. În acele momente de derută pentru Austro-Ungaria, Maniu dezertează de pe front şi vine la Arad, unde se afla întrunită conducerea Partidului Național Român. Primeşte misiunea de a reprezenta interesele externe şi militare ale Transilvaniei, aşa încât pleacă la Viena, capitala muribundului imperiu. Aici el iniţiază energic şi rapid organizarea militarilor români din armata imperială.

Ulterior, Iuliu Maniu s-a numărat printre organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.

Perioada interbelică

După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu, relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând chestiuni de principiu. În 1926, Partidul Național Român din Transilvania condus de Maniu se unește cu  Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, formând Partidul Național Țărănesc.

În perioada interbelică, Iuliu Maniu intră în conflict cu Carol al II-lea. Iuliu Maniu s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român.

Al Doilea Război Mondial și venirea la putere a comuniștilor

După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940. Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu și Ion Antonescu existând un schimb extensiv de corepondență privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului. În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care au implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944.

După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale. S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. La alegerile din 19 noiembrie 1946, Iuliu Maniu și PNȚ au obținut 70% din voturi, însă rezultate au fost falisficate de comuniști, care au început imediat un proces de eliminare a partidelor istorice.

Comuniştii români, ca şi stăpânii lor sovietici, au intuit corect că pentru aservirea ţării principala piedică o reprezintă partidul condus de Maniu.

Înscenarea de la Tămădău și procesul lui Maniu

Neabătut în crezul său, Maniu se decide să trimită în Occident un grup de fruntaşi ţărănişti, în frunte cu vechiul său prieten şi colaborator politic, Ion Mihalache, în ideea că vor putea forma în exil un guvern care să reprezinte cu cinste adevăratele interese ale României. În dimineaţa zilei de 14 iulie 1947 s-a ajuns însă la așa-numita  „înscenare de la Tămădău”, după numele localităţii aflate la 46 de kilometri de București. Acolo exista un aeroport auxiliar de pe care trebuia sa decoleze avionul I.A.R-39, ce urma să-i scoată din ţară pe Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, unii fiind însoţiţi de soţii. Fruntaşii ţărănişti au fost arestaţi chiar în momentul în care urmau să se îmbarce în avion, şi au fost duşi la Bucureşti. Maniu a fost judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet.

Despre ultimele clipe de viaţă ale celui ce fusese Iuliu Maniu avem mărturiile celor doi deţinuţi care au asistat la drama sfârşitului său, Carandino şi un deţinut pe nume Pompiliu. Iată declaraţia ultimului: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă, unde era un bărbat foarte bătrân şi bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea da jos din pat. Nu-l torturaseră, dar îl lăsaseră să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat, l-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, mi-a spus:«După ce te eliberezi, du-te la Roma şi spune-i Papei că am trăit ca unit, dar că doresc să mor ca romano-catolic». Apoi a spus:«Iartă-mi păcatele, Doamne!»”.

Astfel, Iuliu Maniu, unificatorul şi creatorul statului naţional modern, fost prim ministru al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi lider al opoziţiei democratice, apropiat al regelului Mihai, a încetat din viață la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani în pușcăria comunistă de la Sighet.