Editia de Dimineata

A fost odată. Povestea unui spital construit „spre mângâere celor în lipse și în nevoi”

„Într-această zi s-a consfinţit Spitalul Brâncovenesc, unul din cele mai frumoase şi mai înzestrate din câte are România până acum”.

În 1836, după câteva luni de la semnarea contractului, au început lucrările pentru construirea unui așezământ care să fie „spre mângâere celor în lipse și în nevoi”.

Un spital „sub nume de Brâncovenesc”

Dorința de a se face un spital, „sub nume de Brâncovenesc”, a fost trecută în diată (testament) de Grigore Brâncoveanu (1767–1832), ultimul descendent direct din neamul domnitorului Constantin Brâncoveanu.

În Istorie a fondării orașului București, Dimitrie Papazoglu scria despre Grigore Brâncoveanu că a fost „mare ban, mare spătar la 1821, mare vistier pe la 1827, educat, cu viziune reformatoare, membru al unei societăți culturale”.

Acesta a fost căsătorit cu Elisabeta (Safta, Săftica), născută în 1776 în familia vornicului Teodor Balș (1743 – 1810) și a soției lui, Zoe Ruset-Rosetti. Cu toate că diferența de ani este evidentă, Safta Balș, căsătorită Brâncoveanu, este deseori confundată cu una dintre fiicele domnitorului Brâncoveanu, pe care a chemat-o Safta (1687–1747).

Prin testamentul lui Grigore, Safta a fost singura moștenitoare a tuturor averilor sale. Într-un codicil făcut cu doi ani înainte de trece în neființă, Grigore Brâncoveanu preciza că încredința lucrarea de ridicare a unui spital „prea iubitei mele soții Săftica”.

Banul Grigore Brâncoveanu, portret în ulei, din colecția lui C. Basarab Brâncoveanu | Sursa: Panait I. Panait, Grina-Mihaela Rafail, în Materiale de istorie și muzeografie

„Au zidit cu mare râvnă acest spital”

După moartea soțului ei, Safta s-a reîntors o perioadă la Iași, la familia ei, după care a revenit la București pentru a împlini, „cu mare râvnă”, dorința soțului ei.

În decembrie 1834, ea a cumpărat un teren în spatele bisericii Bălașa – prima biserică a fost ctitorită în anii 1743–1744 de Bălașa Brâncoveanu (1683–1752), una dintre fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu, și soțul ei.

Într-un act din 28 august 1835, Safta Brâncoveanu a semnat contractul în care, în 40 de puncte, au fost trecute toate etapele construirii.

După cum scria Pompiliu Manea în articolul Testamentul Saftei Brancoveanu, se menționau „deslușire asupra zidirii spitalului, catul odăilor de jos și cel al odăilor de sus, învelitoarea și toate cheltuielile pentru realizarea acestora, care s‑au ridicat în total la 416,690 lei, construcție lungă de 22 de stânjeni și lată de 11 stânjeni, din cei ai lui Șerban Vodă, în care au intrat 1.890.000 cărămizi, 330.000 oca de var, 65.000 hârdae de nisip și 4.500 de țăruși, având pivniță, două caturi la parter și etaj și podul”.

Pentru ancadramentele ferestrelor, s-a folosit piatră de Rusciuc.

Totul a mers conform planului

Contractul a fost semnat cu un arhitect german, Iosef Hartl. În 1816, Hartl a fost numit de domnitorul Caragea „arhitecton al Poliției”, având responsabilitatea să supravegheze clădirile ce se construiau în București.

Bine conceput și organizat totul, construirea așezământului brâncovenesc a urmat fiecare etapă așa cum a fost întocmit planul, lucrarea fiind fără îndoială urmărită cu atenție atât de arhitect, cât și de Safta Brâncoveanu.

La vremea respectivă, unitățile de măsură erau degetul, palma, cotul și stânjenul; cu toate acestea, menționa Pompiliu Manea, „nu s‑a găsit nici cea mai mică abatere de la această lucrare”, după cum afirma inginerul Ștefan Nicolae Noicu.

Primul corp de clădire, „cu șase săli mari”, două pentru femei, celelalte pentru bărbați, unde puteau fi îngrijiți 60 de pacienți, cu bucătărie și spălătorie, a fost finalizat la sfârșitul lunii noiembrie 1837, după cum au scris istoricii Panait I. Panait și Grina-Mihaela Rafailă.

Safta Brâncoveanu, portret în ulei, din colecția lui C. Basarab Brâncoveanu | Sursa: Panait I. Panait, Grina-Mihaela Rafail, în Materiale de istorie și muzeografie

Inagurat „cu mult fast”

Spitalul a fost inaugurat în ziua de 14 octombrie 1838, „cu mult fast”, menționau Panait I. Panait și Grina-Mihaela Rafailă, amintind de o notă a eruditului profesor Iosif Genilie cu privire la eveniment:

Într-această zi s-a consfinţit Spitalul Brâncovenesc, unul din cele mai frumoase şi mai înzestrate din câte are România până acum.

Safta Brâncoveanu spunea că acel așezământ este „dovada dragostei pentru oameni a soțului ei”.

Safta Brâncoveanu s-a stins din viață în 1857, la mănăstirea Văratec, unde s-a retras după ce și-a încheiat misiunea de a construi un spital așa cum a dorit soțul ei și s-a îngrijit de a-i pune la dispoziție fondurile necesare pentru a funcționa și a se putea dezvolta.

Un testament și un regulament

Băneasa (titlu dat soției banului) Safta Brâncoveanu a întocmit un testament scris pe pergament și un regulament scris pe hârtie, „ambele iscălite cu numele Safta Brâncoveanu născută Balașa, cu două peceți aplicate pe ceară roșie cu sigiliul Brâncovenilor, care reprezintă armele lui Constantin Brâncoveanu ca prinț al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (Austria)”, preciza Pompiliu Manea.

Așa cum a dorit Safta Brâncoveanu, în 1837 testamentul a fost dăltuit în piatră, în două inscripții aflate în incinta spitalului. După ce spitalul a fost dărâmat, acestea au fost păstrate la Curtea Veche.

Prin testamentul lăsat de ea, a stabilit principiile de conducere și control pentru așezămintele brâncovenești (Spitalul Brâncovenesc și Așezământul Domnița Bălașa), care erau administrate independent, fără amestectul altei autorități în afară de cea a epitropiei, se menționa în documentul așezămintelor brâncovenești de la Arhivele Naționale întocmit în 1969.

„Prin ctitoricesc testament întărit cu hrisov domnescˮ, Safta Brâncoveanu orânduia ca noul așezământ „să priimească tot deauna bolnavi ce nu vor pătimi de boale hronice fără deosăbire de orice Nație, stare și religie vor fi, parte bărbătească și femeiască potrivit cu numărul paturilor”.

Ea a lăsat spitalului mai multe moșii, case și prăvălii iar veniturile obținute din arende și chirii trebuiau să fie folosite pentru a se asigura „buna funcționare și întreținere a acestui spital”.

Diplomatul german, C.A.Kuch, autor al unei monografii despre Principalele Române între anii 1828 – 1843, scria despre Spitalul Brâncovenesc că „se deosebește atât prin clădirea frumoasă cât și prin instalarea sa lăuntrică care este una din cele mai bune”.

Spitalul Brâncovenesc din București, vedere generală, înainte de demolare | Sursa: Pompiliu Manea, Testamentul Saftei Brâncoveanu

Extins, modernizat, reconstruit

În 1842, clădirea a fost extinsă cu o nouă aripă, unde au fost amenajate saloane cu alte 40 de paturi. Între anii 1855 și 1859, în paralel cu reparațiile făcute celorlalte aripi, arhitectul Julius Freywald a realizat o nouă clădire atașată spitalului, unde s-au amenajat o secție de chirurgie și o spițerie.

Între 1889 și 1891, a fost în parte refăcut, după ce a fost afectat de un incendiu, iar în 1903, vechile pavilioane ale spitalului au fost demolate și, în următorii trei ani, s-a construit o clădire nouă pentru spital, la care s-a adăugat și un pavilion pentru consultații gratuite și un laborator de bacteriologie.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Spitalul Brâncovenesc a funcționat ca spital militar. În 1946, a intrat în proprietatea statului.

După 146 de ani de investiții și muncă

Spitalul a funcționat permanent de la inaugurarea din 1838 și până în anul 1984 când a început dărâmarea lui. Despre acel moment, istoricul Panait I. Panait a scris:

La primele avizări, șeful statului (n. Nicolae Ceaușescu) a respins cu indignare demolarea acelui palat încărcat de istorie. S-au cerut planuri de păstrare și de valorificare a monumentului. O «vizită de lucru» făcută către sfârșitul anului 1984 a stârnit un grav accident. Unul din câinii Ceaușeștilor, erau doi, a sărit din mașină și s-a repezit la o pisică pripășită pe șantier, care în apărarea ei a zgâriat dulăul. Toată vizita s-a concentrat pe găsirea agresoarei.
[…]
În rândul bucureștenilor s-a împământenit convingerea că acel conflict între câine și pisică a pecetluit soarta Spitalului Brâncovenesc.

Demolat în două luni

Demolarea a început la scurt timp, continua povestea istoricul Panait I. Panait:

S-a dezlănțuit o rapidă furtună dirijată de forurile cele mai înalte, ocolindu-se consultarea sau atenționarea autorităților municipale.

Primarul general, Gh. Pană, se afla la orele matinale, în cada de tratament când a auzit bocănituri pe acoperiș. Întrebând ce se întâmplă, a aflat că a început demolarea spitalului și scurtându-și îmbăierea antireumatismală, a grăbit spre forul diriguitor.

Construit inițial în doi ani, Spitalul Brâncovenesc a fost permanent extins, îmbunătățit, dezvoltat și a funcționat timp de aproape un secol și jumătate – 146 de ani. În două luni a fost demolat.

Istoricul Panait I. Panait a notat: „În perioada decembrie 1984 – februarie 1985, Spitalul Brâncovenesc nu mai exista”.

Exit mobile version