Site icon Editia de Dimineata

„A fost victima simpatiei pentru oamenii săi. Puțini nu îl trădară”

„Domnul Cuza fuse pierdut nu în noptea călcărei palatului, ci mai înainte; îndată ce sistemul absolut și toate relele cari purceseră din ele făcuse pe nație indiferentă.”

Ales domnitor al Principatelor Române în ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat, după șapte ani, să semneze actul de abdicare și să plece în exil. Despre detronarea lui Cuza, Dimitrie Bolintineanu scria în memoriul lui istoric dedicat vieții lui domnitorului:

Domnul Cuza fuse pierdut nu în noptea călcărei palatului, ci mai înainte; îndată ce sistemul absolut și toate relele cari purceseră din ele făcuse pe nație indiferentă.

Nu mai trebuia decât două lucruri: nepăsarea Domnului și adormirea ministerului. Toată țara știa că se urzește o răsturnare. Toată țara era îngrijită. La palat, nu credea nimeni. Miniștrii, îmbătați de farmecul puterii, în credințele lor despre armonia și fericirile publice, surâdeau la prevestirile ce se făceau.
[…]
El perduse cea din urmă energie. Nu era amețeala ilusiilor, era abaterea descurajării, căci într-o zi declarase oficial abdicarea sa în favorul unui principe străin. Acum nu avea energia cerută spre a o face. Se găsi izolat din ziua când vorbi de abdicare.

În acea zi trebuia să însoțească vorbele cu fapte. Cei care auziră de abdicare și cari până atunci îl serveau cu credința ce dau speranțele despre întărirea dinastiei, crezură a se compromite mai ținând cu o domnie osândită la moarte de ea însăși și înturnară ochii în acea parte de unde putea veni noua viață.

Puțini nu îl trădară.

Alexandru Ioan Cuza, fotografie de Carol Popp de Szathmari | Din colecția Bibliotecii Naţionale a României / via Wikipedia

Cea din urmă zi

Martor al evenimentelor de atunci, Bolintineanu a descris acele zile ce se scurgeau în așteptarea „călcărei palatului”, cu atmosfera plină de incertitudini și vorbea de „spiritul de amețeală în rătăcire” ce cuprinse curtea și apropiați ai domnitorului:

Era între ei o adevărată amețeală. Tabloul lucrurilor și oamenii de la putere prezentau acele figuri ce istoria le amintea despre cele din urmă zile ale căderii regilor și națiilor, cea din urmă orgie a puterii. Cei care atacară această sărbătoare, luară rău momentul. Nu este generozitate a lovi pe adversarul său de moarte și a-l umili totodată.

Bolintineanu, așa cum a mărturisit, s-a ferit să facă istoricul conspirației:

Facă-l aceia cari îl cunosc. Știam că o să fie o răsturnare în curând. Se zicea de 1 ianuarie.
Nu se făcu la 1 ianuarie. Se amână.
[…]
Injurii publicate anonim s-au aruncat mai în toate nopțile prin curți și pe străzi, placarde defăimătoare se lipeau pe zidurile palatului anunțând că palatul statului se va da în curând cu chirie. Toate acestea nu deșteptau nici pe Domn, nici pe miniștri.

„Nația nu îl scapă, dar nici nu îl lovește”

Publicată în acea perioadă, legea greutăților și mesurilor, i-a dat opoziției ocazia de a profita și „exploata credulitatea comercianților” care au protestat o zi prin „închiderea magazinelor”.

Bolintineanu, care „de mult timp nu-l mai văzuse pe Domn”, și-a exprimat părerile lui oneste cu privire la politica lui Cuza:

Calea sa cea nouă politică nu-mi convenea nici de acum. Domnul uitase că țelul pentru care se făcuse 2 mai nu era a lua puterea din mâinile unei clase privilegiate și a o da unui om, ci a o da tuturor. Deci acest om rămase singur, izolat de clasa privilegiată dezmoștenită, izolat de nație a cărei suveranitate fusese lovită.

Domnul rămăsese în nație atât de izolat, încât toți știau ce îl aștepta și toți păstrau tăcerea. Nimeni din oamenii care puteau a fi crezuți de dânsul nu voiră a-i spune, a-l consilia, a-l încuraja. Domnul era dar căzut, fără conspirația ce izbucni; căzut, căci nu mai avea nația cu dânsul. Această nație nu îl scapă, dar nici nu îl lovește. Faptele cele mari ale Domnului îl apără încă. Partidele mai pasionate, lovesc; nația tace.

Alexandru Ioan Cuza ; Actul de abdicare | Sursă: Muzeul Național Cotroceni

„El nu-i crezu”

Au fost câțiva care l-au avertizat pe Alexandru Ioan Cuza că urmează să fie arestat „în acea noapte”:

El nu-i crezu. În adevăr, văzând cineva această nepăsare, ar fi crezut, – dacă o frumoasă nu ar fi împletit, ca o ederă pe un stejar, cu brațele ei de crin, gâtul Domnului – că Domnul însuși era înțeles cu conspiratori contra sa ca să fie arestat și detronat.

În tot acel timp, nația tăcea. Bolintineanu amintea:

„El dezrobi poporul rural de clacă, el dete egalitatea drepturilor, el stărui a se face unirea țărilor, el decise secularizarea mănăstirilor închinate, aceste principii vechi ale nației, cerute în toți timpii și în 1848.”

A avut, după cum scria Dimitrie Bolintineanu și din însemnărilor altor contemporani, mereu o anumită nepăsare față de inamicii săi politici. Deseori, se plimba singur prin grădini și pe străzile Bucureștiului; cu toate acestea, „niciodată nu i se întâmplă nici un atac”, nota Bolintineanu.

„Cu cât popularitatea lui Cuza-Vodă se mărea, mai ales în urma mărețelor acte săvârșite ca Domn al românilor, cu atât conspirațiunea ocultă lucra din răsputeri pentru ajungerea scopului ei de răsturnare.
[…]
Iar Cuza, indolent și încrezător în armată și popor, dormia somnul uitării, bazat pe consilierii ce-și alesese și pe câțiva amici intimi și independenți cari-l înconjurau”, scria Ioan G. Valentineanu (1834–1898), ziarist, susținător al lui Cuza, în volumul Din memoriile mele. (O pagină de istorie modernă). Alegerea, detronarea și înmormîntarea lui Cuza-Vodă, publicat în 1898.

„Este el însuși cauza propriei sale căderi”

De la începutul domniei, Cuza tindea la un partid propriu, „la o camarilă”, scria Ioan G. Valentineanu, însă și-a ales greșit oamenii, „eliminând de lângă dânsul pe cei mai marcanți bărbați politici cari dedeseră probe îndelungate de patriotism adevărat și de abnegațiune sinceră”. Caracterul lui „cinic și schimbător” nu i-a fost de folos „în lupta cu două partide vechi și puternice” și nici patriotismul și calitățile lui civice, astfel că „nu putea să o ducă departe și să domnească mult timp”:

Ceea ce i s-a întâmplat în 1866 trebuia să i se întâmple curând sau mai târziu, dacă nu abdica în favoarea unui domn strein. Este el însuși cauza propriei sale căderi.

Cuza, care nu ținea la domnie și era gata a ceda tronul unui domnitor străin, „lăsă câmp liber conspirațiunii, necrezând că poporul și iubita lui armată ar fi capabilă de a conspira și a dori detronarea lui”, comenta Ioan G. Valentineanu.

„Biserica Crețulescu împrumutase clopotnița conspiratorilor spre a veghea asupra ferestrelor Domnului când se va stinge lumina, ca să se dea semnalul lovirii în acea noapte.” (Dimitrie Bolintineanu, Viața lui Cuza vodă) | Foto: Biserica Crețulescu (Kretzulescu), ridicată între 1720–1722, de marele logofăt Iordache Crețulescu și soția lui Safta, una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu. Se află pe Calea Victoriei, Podul Moșogoaiei cum s-a numit până în 1878, lângă Palatul Regal, azi Muzeul Național de Artă al României | Credit foto: Mira Kaliani

În timp ce poporul „dormea liniștit”

Cu ajutorul unor militari superiori „cari și-au încălcat jurământul”, cei care au pregătit detronarea lui Alexandru Ioan Cuza „călcară palatul în noaptea fatală de 11 februarie 1866, și, prin amenințări, făcură pe Cuza să subscrie abdicarea, spuindu-i că poporul s-a răsculat, că poporul o voește, pe când poporul dormea liniștit fără să știe ce se petrece la palat…”

De la palatul de reședință, Cuza a fost dus într-o casă pe strada Colței, de acolo la palatul de la Cotroceni, iar a doua zi a fost trecut granița la Predeal de unde a plecat în exil. A murit după șapte ani, la vârsta de 53 de ani, în orașul german Heidelberg.

„Poporul m-a ales, poporul m-a detronat”

După abdicare, relata Ioan G. Valentineanu o poveste auzită de un martor, Cuza a fost vizitat de consulul Franței care i-a transmis, din partea împăratului Napoleon al III-lea, susținerea de a redobândi tronul.

Se spune că fostul domnitor ar fi replicat:

Regret foarte mult că nu pot primi restabilirea de la tronul de la care am abdicat formal și fără regret. Eu sunt om din popor. Poporul m-a ales, poporul m-a detronat. Prin urmare, tot ce a făcut poporul, bine a făcut.

Intrarea lui Carol I în București, 10 mai 1866| Sursa: L’Illustration / via Wikipedia, domeniu public

În tot răul e și un bine. Cel puțin, uneori

După abdicarea lui Cuza, a fost ales, „printr-un mare plebiscit”, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care, scria Ioan G. Valentineanu, „posedă într-un mod superior, înțelept și ingenios arta sau știința de a guverna. […] Tot răul dar este spre bine, zice un vechi proverb. Dacă detronarea lui Cuza-Vodă a fost un rău, el a produs un mare bine: A adus stabilitatea tronului făcând dintr-o țară slabă și smerită o Românie tare și respectată în afară, înrudind-o cu statele cele mai mari și mai puternice ale Europei. A adus regatul și independența României asigurându-i un viitor de mărire și prosperitate…”

Ce a rămas după Cuza, câteva opinii și gânduri pe care le-a notat Dimitrie Bolintineanu:

Cuza nu mai era, alții veniseră, dar sistemul regimului trecut rămăsese după dânsul și va rămânea, precum zicea Domnul Cuza, pe cât va trăi generația de astăzi. Fragmentare era între partide, unul contra altuia, cari nu au principii și cari luptă numai ca să vină la putere spre a urma sistemul de umilire a țării.
[…]
Domnul Cuza […] avea oroare de a face ce făcură unii domni trecuți. El fuse unul din domnii care se duseră din țară fără avere mare.
[…]
Vodă Cuza a fost victima simpatiei pentru oamenii săi. Nici un Domn nu va putea să se susție dacă nu se va întemeia pe popor, pe nație.

Exit mobile version