5 august 2021, 8:24

Abecedarul lui Ion Creangă: „Credea puțin în pedagogie și mult în bunul-simț; principiul lui: să nu sucești mintea”

„Cu toate că trecea pionier al școlii noi, Creangă, ca pedagog, nu simbolizează nici un principiu. El e un dascăl de țară cu mult bun-simț și cu talent, care întreabă în dreapta și stânga cu multă râvnă și face tot cum îl taie capul.”

În 1867, Ion Creangă s-a asociat cu cinci institutori pentru a realiza „un abecedar ca lumea”, scria G. Călinescu despre Pedagogia lu Creangă. Acest imbold i-a fost probabil dat, direct sau indirect, de Titu Maiorescu, „însă nevoia grabnică de manuale în școală fu hotărâtoare”, explica istoricul literar.

Până atunci copiii învățaseră cum da Dumnezeu și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și proaste.

„Țineam ceaslovul deschis, și, cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele, cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată.” (Ion Creangă) | Ion Bocancea, în rolul lui Nică din filmul Amintiri din copilărie, 1965, adaptarea cinematografică și regia: Elisabeta Bostan / Credit foto: © Arhiva personală Ion Bocancea

„…și prin bănci se vedeau mustăți și bărbi”

Școala veche, bazată pe sistemul lancasterian, era cea din Humulești, a lui bădița Vasile, de care Creangă a povestit în Amintirile lui. Niște bănci, o ladă de nisip, niște cercuri de fier înfipte în perete și cu tablouri ori trătaji, aceasta era toată școala. Câțiva băieți, aleși de învățător, ce păreau mai știutori, erau puși într-un cerc de fier, iar ceilalți copii se strângeau în jurul monitorilor ca să afle de la ei „tainele alfavitei”:

Fiecare slovă era arătată individual și învățată ca atare, și când copilul cunoștea toate aceste semne, dascălul punea pe băț silabe și începea să silabisească: be, a-be, ce, a-ca. Asta se chema metoda silabării, care, dacă școlarul n-ajungea mai departe, ducea la ciudățenia ca el să poată silabisi, dar să nu poată scrie.

[…]

Ca-n China, scrierea și citirea erau o învățătură înaltă, și prin bănci se vedeau mustăți și bărbi.

Ion Creangă, diacon, Luceafărul, 1910

„O minte dreaptă și o bună stăpânire a limbii naționale”

Prin simplificarea ortografiei române și venirea în învățământ a unor dascăli mai pregătiți, la care s-a adăugat și influența Ardealului, ce avea „un învățământ mai înaintat”, s-a trecut la metoda prin care cititul se învăța în același timp cu scrisul. Lipsea însă un abecedar nou. G. Călinescu povestea:

Încă din primii ani de învățământ Creangă începu să strângă material în vederea unui manual pe care găsi cu cale să-l facă în unire cu alții, ca să-l poată răspândi mai bine, și după trei ani de institutorat se așeză la treabă.

Strânse abecedare ardelenești și străine, și, ca să le poată citi, începu chiar să ia lecții de limba franceză… Dar se plictisi curând și se încredință probabil că pentru o treabă așa de simplă ca învățarea scrierii și cititului ajunge o minte dreaptă și o bună stăpânire a limbii naționale. Pe amândouă socotea că le are cu prisosință.

„S-o poată pricepe oricine”

Această preocupare a lui Creangă a cuprins „o epocă mai lungă, deoarece Creangă și-a muncit mereu cărțile, prefăcându-le, corectându-le”. Ne putem închipui, cum zicea G. Călinescu, acele întâlniri de brainstorming între Creangă și ceilalți cinci și discuțiile în contradictoriu pentru a ajunge în cele din urmă la „cum e mai bine”:

Titlul fu desigur discutat. Ceilalți institutori fiind, ca toți normaliștii, îmbătați de didactică și sub înrâurirea școlii lui Maiorescu, țineau să se observe în rândul întâi metoda.

Creangă credea foarte puțin în pedagogie și foarte mult în bunul-simț, și principiul lui, dedus din experiența-i de școlar, arată a fi: să nu sucești mintea. Singurul lucru de care-i păsa era să iasă o carte românească, s-o poată pricepe oricine.

Pentru a fi clară diferența între abecedarul lor și cărțile cele vechi, titlul ales a fost Metodă nouă de scriere și cetire.

„Avea munca intelectuală dificilă”

Multe seri au discutat ei pentru a „rândui materia”și s-au strâns mai ales la bojdeuca lui Creangă, unde acesta, în vreme ce „înnoda altă carte”, îi primea deseori înveșmântat doar într-o „cămașă de pânză albăstrie, lungă până la călcâie, cu papuci în picioare, stând pe marginea patului și scriind pe o masă alăturată”:

…diaconul lucra în sudori și voia să se simtă în largul lui. Țăranul, când prășește, stă cu piciorul gol și cu pieptul desfăcut și scuipă-ntâi în palme. Creangă, om cu mintea limpede, cu toate că greoaie la mers, avea munca intelectuală dificilă.

„Prietenii îl găsiră, pe când înnoda altă carte în bojdeucă…” (G. Călinescu) | Bojdeuca lui Ion Creangă în 1914, înainte de restaurare / Arhiva Muzeul Literaturii Române Iași/Colecția „Octav Minar”

„Sac fără fund de cuvinte neaoșe”

Creangă, de felul lui, mereu „se poticnea într-o vorbă”, spre nedumerirea unora:

Creangă drămuia fiece cuvânt, îl suna, căuta să determine bine ideea și să găsească expresia cea mai nimerită și mai românească. Cunoscător adânc al limbii țărănești, sac fără fund de cuvinte neaoșe, de zicale și de snoave, el venea, la fiece idee, cu o listă de vocabule pe care o dădea tovarășilor să aleagă.

[…]

Creangă se ținea de programul lui cu îndârjire, cu religiozitate și nu se lăsa bătut cu una, cu două, spre plictiseala unora.

După mult zel depus, mai ales din partea diaconului, se încingea petrecere „cu băutură și snoave”.

Un tiraj fantastic: 36.000 exemplare

Metoda nouă de scrise și cetire și celelalte cărți ce urmară „nu ieșiră așa de bune cum ne-am închipui”, scria G. Călinescu și explica: „Astăzi ele ar fi nepotrivite prin chiar limba lor”.

Limba „e destul de pestriță”, „propoziția” e numită „propusăciune” – Vasile Alecsandri comenta despre aceste cărți: „..sunt bune, însă au defectul de-a fi prea mult împrestrițate cu iune, și ortografia lor prea presărată cu u”.

„… cu ediția a cincea, care ieșea în 1871, cartea ajunsese la fantasticul tiraj pentru acea vreme de 36.000 exemplare.” (G. Călinescu) | Sursă imagini: Historic.ro

Încărcată cu „iune”, Metoda a fost publicată în 1868, au fost mai multe ediții, iar „cu ediția a cincea, care ieșea în 1871, cartea ajunsese la fantasticul tiraj pentru acea vreme de 36.000 exemplare”, cum menționa G. Călinescu:

Cele trei ediții, libere de orice apăsare contractuală, trebuie să fi adus un câștig proporțional bunișor colaboratorilor dacă Creangă a fost în stare să-și cumpere casă.

Succesul cu Manualul i-a dat curaj și, în 1871, de data aceasta numai cu doi dintre cei cinci colaboratori ai Metodei, a scos Învățătoriul copiilor, „de un savantlâc cu totul nepotrivit menirii ei și înțesată de neologisme”:

Ia! băeți; vine «trenul», zise domnul învățător. Ce frumoasă descoperire! Cu puțină apă și câteva lemne aprinse ori cărbuni de pământ aprinși, se poartă c-o iuțeală foarte mare atâtea «vagoane» sau trăsuri, pe care sute și mii de cai ori boi nici le-ar putea urni din loc. Bietele animale! au mai scăpat puțin de munca cea grea. Cum se poate asta, domnule? Eaca cum: la mașina drumului-de-fer, care se mai chiamă și «locomotivă», se află…

(din descrierea Drumul-de-fer, Învățătoriul copiilor, 1871)

Acestea au fost lucrările didactice „de căpetenie” ale lui Creangă – „în ele se cuprinde toată arta lui pedagogică”. Cum a fost însă dascălul Ion Creangă, un portret al acestuia se desprinde din cărțile lui și mai ales din amintirile celor care i-au fost prin preajmă.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

  1. Covor Daniela

    14 iunie

    Frumos condei aveți! Felicitări!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.