CITIRE

Absolutul lui Menuhin. George Enescu și un festiva...

Absolutul lui Menuhin. George Enescu și un festival pentru o lume în armonie

Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul.” – George Enescu

În urmă cu 61 de ani, în ziua de 4 septembrie, a fost organizat la București, pentru prima dată, Festivalul Internațional „George Enescu”. Dedicat memoriei compozitorului care murise înainte cu trei ani, evenimentul a fost inițiat de dirijorul George Georgescu, prieten și colaborator apropiat al lui George Enescu. S-a dorit să devină cel mai important festival de muzică clasică găzduit de România și să aibă loc din trei în trei ani.

George Georgescu, Yehudi Menuhin și David Oistrah în 1958, la prima ediția a Festivalului Enescu | Sursa: Muzeul Național „George Enescu”

George Georgescu, Yehudi Menuhin și David Oistrah în 1958, la prima ediția a Festivalului Enescu | Sursa: Muzeul Național „George Enescu”

Printre personalitățile invitate la prima ediție a festivalului au fost Yehudi Menuhin și David Oistrah. Într-o prezentare făcută de Radio România, care a fost de la prima ediție alături de acest eveniment cultural deosebit, este redată un pic din atmosfera de la prima ediție: o mare de oameni în fața Ateneului român și a Operei Naționale din București, mii de melomani care l-au întâmpinat cu încântare la Gara de Nord pe David Oistrah și cu bucurie și ovații pe fostul elev al lui Enescu, unul dintre cei mai mari violoniști din secolul al XX-lea, Yehudi Menuhin.

 

Ultima zi de festival, 22 septembrie, s-a încheiat solemn și strălucitor cu premiera românească a operei Oedip, cu un David Ohanesian tânăr, rol ce i-a marcat întreaga carieră, și orchestra condusă de Constantin Silvestri.

George Enescu împreună cu Yehudi Menuhin | Sursa: Muzeul Național „George Enescu”

George Enescu împreună cu Yehudi Menuhin | Sursa: Muzeul Național „George Enescu”

Yehudi Menuhin spunea atunci: „E un lucru rar și înălțător să vezi cum un popor întreg îl omagiază din toată inima pe omul cel mai nobil și mai modest, unul dintre cele mai sublime spirite ale propriei națiuni. În persoana lui Enescu erau reunite generozitatea, dragostea, toleranța”.

Tot în 1958 a fost lansat oficial și concursul internațional „George Enescu”, ca parte din festival. La prima ediție, câștigătorul concursului de pian, preferat și de public, a fost Li Ming-Qiang din Shanghai, China, atunci în vârstă de aproape 22 de ani (i-a împlinit după șapte zile de la ultima zi de festival). „De la început simţi că la pian se află o personalitate, scria atunci un cronicar despre prestația tânărului pianist, și adăuga că festivalul ar trebui să fie un prilej de descoperire a noi talente și de lansare a celor care vor fi marii artiști ai lumii. Li Ming-Qiang a fost unul dintre ei. Astăzi, la aproape 83 de ani, continuă să fie activ în lumea muzicii și se află, de multe decenii, printre cei mai influenți pianiști contemporani. După mai bine de 30 de ani de la participarea lui la concursul primei ediții a festivalului Enescu,  Li Ming-Qiang  a fost invitat în 1991 la festival, pentru a face parte din juriul concursului George Enescu.

Pablo Casals, George Enescu, George Georgescu| Sursa: Despre Operă

Pablo Casals, George Enescu, George Georgescu| Sursa: Despre Operă

Ediția a treia, din anul 1964, a debutat într-o atmosferă de tristețe: dirijorul George Georgescu, cel care a inițiat festivalul ca omagiu adus prietenului și colaboratorului său, George Enescu, murise cu patru zile înainte de începerea evenimentului.

După opt ediții, din anul 1979 Festivalul Enescu a început să piardă din prestigiul de altădată și următoarele ediții au avut loc neregulat.

Pianistul Arthur Rubinstein, invitat la ediția a treia a festivalului, din anul 1964, în timp ce scria un autograf | Sursa: Muzeul Național „George Enescu”

Pianistul Arthur Rubinstein, invitat la ediția a treia a festivalului, din anul 1964, în timp ce scria un autograf | Sursa: Muzeul Național „George Enescu”

În 2002, printr-o hotărâre guvernamentală, s-a stabilit o ritmicitate și de atunci a fost organizat din doi în doi ani. Ediția din 2005, numărul 17, a comemorat 50 de ani de la trecerea în neființă a compozitorului.

Pentru Yehudi Menuhin, George Enescu a fost și a rămas Absolutul după care îi judeca pe toți ceilalți, a fost „cea mai extraordinară ființă, cel mai mare muzician și influența cea mai impresionantă pe care mi-a fost dat să o experimentez”.

În 2002, The Guardian a publicat articolul Un Mozart pe care l-am ratat, mai degrabă o poveste, despre George Enescu și lumea muzicii clasice, o mărturisire emoționantă făcută de un profesor de muzică din Londra, Dominic Saunders.

El a povestit cu sinceritate și bucurie prima lui întâlnire cu muzica lui Enescu. Și se întreba, cu uimire, încercând să găsească și răspunsuri, de ce muzica lui Enescu, „unica și minunata lui muzică”, nu este mai mult cunoscută și dincolo de România. „De ce, dintre propriile lui lucrări preferate, opera Oedip, a avut premiera britanică abia în vara aceasta (cum am notat, articolul a fost scris în 2002), după mai bine de 60 de ani de când a fost scrisă.”

Răspunsul dat de autor vorbește de neșansa politică și de caracterul aparte al compozitorului: „Împărțirea țărilor Europei de după război, numeroasele eșecuri și greutățile pe care le-a avut de-a lungul vieții la care se adaugă modestia lui și o completă lipsă de interes în promovare. Ne putem întreba cum s-ar fi descurcat în epoca de marketing și PR de azi.”

George Enescu | Sursa: Royal Opera House

George Enescu | Sursa: Royal Opera House

„E posibil ca muzica lui Enescu să se cânte puțin în vestul Europei, dar în țara lui natală e venerat, nu doar ca cel mai de seamă compozitor al lor, dar și pentru felul în care a ajutat și promovat alți muzicieni talentați din România și prin implicarea lui în strângerea unor sume uriașe pentru diferite cauze filantropice”, scria Dominic Saunders.

A urmat apoi povestea despre momentul când a descoperit muzica lui George Enescu și cum a fost cucerit de frumusețea ei. Născut în 1881 în Moldova, George Enescu, răsfățat de părinți Jurjac, a luat primele lecții de vioară la vârsta de patru ani de la un lăutar țigan, care l-a învățat să cânte după ureche.

„În urmă cu șase sau șapte ani, nu cunoșteam deloc muzica lui până când prietena și colega mea, violonista Anne Solomon mi-a trimis o înregistrare cu Sonata a treia pentru vioară. M-a uimit și de atunci am devenit tot mai fascinat și pasionat de muzica lui. Am început să lucrez cu Anne piesele de vioară și pian pe care le-am inclus în concertele noastre și am fost încântați când, în toiul unei înregistrări, Menuhin a acceptat spre sfârșitul anului 1997 să ne asculte și să ne dea câteva sfaturi.”

George Enescu, în Toronto | Sursa: Enescu Festival

George Enescu, în Toronto | Sursa: Enescu Festival

Întâlnirea cu Menuhin, pe care Enescu îl numea „bătrânul meu prieten tânăr”, a fost pentru Dominic Saunders nu doar o lecție de muzică, ci una de neuitare. La Muzeul Național „George Enescu” din București pot fi văzute partituri ale compozitorului. Toate, cum notase și Saunders, „sunt pline cu indicații detaliate așa cum nu mi-a fost dat să văd în altă parte. […] Menuhin ne-a îndrumat să mergem înapoi la partitură, la acea miriadă de indicații. Era suficient să le urmăm pentru ca muzica să vorbească. Ne-a arătat fotografii și ne-a împărtășit amintiri despre Enescu, iar respectul și admirația pe care le simțea pentru fostul lui profesor erau evidente”.

Ultimii ani de viață ai lui George Enescu nu au fost deloc o mângâiere. După ce s-a căsătorit cu Maria (Maruca) Cantacuzino, a fost nevoit să părăsească țara, ajunsă pe mâna comuniștilor, și a trăit nouă ani în Paris, într-un apartament înghesuit unde, într-o cameră, era doar un pat și pianul lui. În acel apartament, a fost vizitat spre finalul vieții, de Yehudi Menuhin și de soția lui, Diane.

„Povestind mai târziu acea scenă, Diane a scris: «Yehudi a vorbit cu el despre muzică iar la un moment dat Enescu s-a întors înspre pian și a alergat cu mâinile întristate pe clape de parcă erau o prelungire a ființei sale. Am văzut cravata zdrențuită, jacheta ponosită, chipul livid cu trăsăturile lui frumoase și ochii senini»”

„Este o imagine tulburătoare a unui om care s-a dedicat complet muzicii și a cărui viață a sfârșit într-un fel tragic. Muzica lui merită o soartă mai bună”, încheia Dominic Saunders.

Din 2002, când a fost publicat articolul lui Dominic Saunders, au fost nouă ediții ale festivalului, inclusiv cu cea din 2019. Muzica lui George Enescu a intrat tot mai mult în lumea noastră, reală, virtuală. Nu doar din doi în doi ani, însă în timpul festivalului vibrează altfel, de parcă întreaga suflare trăiește un timp numai din și prin muzica lui Enescu și nu mai are nevoie de nimic altceva. Să ne fie în folos, spre îmbogățirea și înnobilarea ființei, spre înfrumusețarea ei, cu armonie.

Regina Elisabeta împreună cu George Enescu pe care îl numea „copilul sufletului meu”. Enescu i-a dedicat reginei Poema română. Pe frontispiciul lucrării, compozitorul a scris: „Omagiu respectuos M.S.Regina României”. | Sursa: România regală

Regina Elisabeta împreună cu George Enescu pe care îl numea „copilul sufletului meu”. Enescu i-a dedicat reginei Poema română. Pe frontispiciul lucrării, compozitorul a scris: „Omagiu respectuos M.S.Regina României”. | Sursa: România regală

Pe lângă concertele din săli, festivalul găzduiește o serie de concerte în Piața George Enescu de lângă Ateneul Român unde accesul este liber.  Alături de București, în mai multe orașe din țară au loc, în cadrul acestui festival, numeroase concerte.

În perioada Festivalului Internațional „George Enescu” din 2019, ce a început în 31 august și se termină în 22 septembrie, Muzeul Național „George Enescu” este și el în festival și a pregătit o suită de evenimente culturale organizate în cele trei locuri de care e legat numele Enescu: la Palatul Cantacuzino, acum sediul Muzeului Național „George Enescu” din București, la secția Dumitru și Alice Rosetti-Tescanu – George Enescu din Tescani, Bacău, și la Casa memorială „George Enescu” din Sinaia.

 

Muzica lui Enescu e auzită, simțită, trăită.

O interpretare aparte și încântătoare a Rapsodiei române No. 1

Foto cover: George Enescu, fotografie din 1930 de E. Joaillier | Sursa: Wikipedia


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.