Site icon Editia de Dimineata

Un mare amestec de adevăruri cu superstiții: „De nouă ori, cu apă de râu, duminica la revărsatul zorilor”

„Nu se poate spune dacă natura a dat naștere cu mai multă dărnicie relelor decât leacurilor împotriva acestora.”

„Nu există știință medicală în care să fie mai mare amestec de adevăruri cu superstiții ca în toxicologie”, afirma, în 1923, într-o prezentare despre animalele noastre veninoase, biologul Nicolae Leon (15 aprilie 1862 – 4 octombrie 1931), profesor la Universitatea din Iași. El menționa:

Farmecele și vrăjile în care oamenii primitivi aveau mare încredere, pe care sălbaticii și popoarele inculte le practică și astăzi, mai toate sunt făcute cu plante sau cu animale veninoase.

„Și cenușa o pune în rachiu”

„Poporul nostru și astăzi face farmece cu salamâsdă (salamandra maculata)”, nota Nicolae Leon. Descrisă de etnografi, într-o lucrare din 1903 despre istoria naturală medicală a poporului român, Nicolae Leon a preluat și prezentat o astfel de practică:

Dușmanul ce ar voi să te nenorocească cu salamâzdre, caută o asemenea lighioană, o arde în foc și cenușa o pune în rachiu. Prefăcându-se că se împacă cu tine, te cinstește cu rachiul dres cu cenușă de salamâzdră. Cum ai băut acea cenușă, peste câteva zile salamâzdrele se nasc și omul începe a se umfla la pântece, a se îngălbeni, a se simți slab, a avea o mâncărime la inimă (stomac) și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. De salamâzdre cu greu poți scăpa. De cele mai multe ori, boala aceasta se sfârșește cu moartea. Numai dacă iei ceva ca să le verși, poți scăpa de moarte. De descântece ele nu voiesc să știe.

Pentru a se duce răul din casă, biologul amintea o altă practică: „Țigăncile noastre în ziua de Sfântul Gheorghe prind un păianjen cu cruce, îl aruncă în foc și spun: «Focule, înghite păianjenul / Înghite tu tot răul / Înghite-te pe tine singur / Numai în casa mea / Fii pentru mine un bun oaspete / În numele marelui Dumnezeu!»”.

Cele două ilustrații cu plante sunt din volumul The household physician, J. McGregor-Robertson, 1890 | Cele cu șerpi din Dictionnaire universel d’histoire naturelle (1841-1849), Charles Dessalines D’Orbigny (coordonator)

Pentru dușmani

Omul a găsit în veninul unor animale „o importanță practică”, atât prin acțiunea chimică pe care o provoacă dacă e introdus în organism, cât și prin întrebuințarea lui în scop terapeutic. Biologul Nicolae Leon a notat câteva exemple:

Unele popoare din America de Sud își omoară dușmanii, năpădind asupra lor în timpul când dorm și le străpung limba cu un dinte de șarpe veninos. Ca exemplu de sinucidere cu venin animal este moartea Cleopatrei (69 a.e.n. – 10 August 30 a.e.n., regină a Regatului Ptolemeic din Egipt) care s-a lăsat să fie mușcată de un șarpe veninos.

Cuibul cu ouă sau oca de mac

Este „și urâtă, și dăunătoare”, se spunea în popor despre coropișniță, dar oamenii se temeau de ea pentru că „mușcătura ei e mai veninoasă decât a șarpelui”.

Ca să nu pățească nimic periculos cel „atins”, leacul din popor era „să-i caute imediat cuibul și să-i numere ouăle”. Dacă nu reușea, mai avea o șansă dacă se apuca să numere „o oca de mac”.

Etnologul Romulus Antonescu nota că astfel de demersuri „subliniază neputința medicinii populare de a găsi o terapie eficientă în acest caz”.

Cea care curăță „omul și lucrurile de spurcăciuni”

Despre broască se spunea în popor că este „pură, curată și poate fi folosită pentru a curăța omul și lucrurile de spurcăciuni și e socotită ca având darul să absoardă toate necurățeniile din apă și din aer”. Se credea că are puterea de a „extrage veninul din orice rană” și era deseori folosită în medicina populară.

Ilustrație din Dictionnaire universel d’histoire naturelle (1841-1849), Charles Dessalines D’Orbigny (coordonator)

„Răceala cadaverică a corpului lor”

„Nu există animal care să fi jucat un rol atât de variat în concepția religioasă și medicală a popoarelor ca șarpele”, afirma biologul Nicolae Leon. Acesta scria:

Forma lor curioasă, veninul și răceala cadaverică a corpului lor, a făcut ca mai toate popoarele să aibă spaimă de ei, inspirându-le cele mai fantastice superstițiuni.

Cei „născuți din șarpe”

Potrivit filosofului stoic Crates din Mallos, scria Plinius, pe malul Helespontului, lângă Parium, „a existat o rasă de oameni, pe care îi numeşte ofiogeni (adică «născuţi din şarpe», în greacă, ophisșarpe, gen – radicalul naşterii), care în mod obişnuit uşurau suferinţa provocată de muşcăturile de şarpe printr-o simplă atingere şi extrăgeau veninul apăsând cu mâna”.

Autorul roman comenta: „Nu se poate spune dacă natura a dat naștere cu mai multă dărnicie relelor decât leacurilor împotriva acestora”.

Ilustrație din Köhler’s Medicinal Plants, 1887-1898, Hermann Adolph Köhler

Fistic, struguri, frunze de frasin

În lucrarea lui, Plinius consemna: „Sâmburii de fistic, se spune, reprezintă un antidot împotriva veninului de șarpe, fie că se face o băutură, fie că sunt mâncați ca atare”. Sau, „se spune că, în insula Thassos, există o viță de vie numită theriaca; din strugurii ei și din vinul produs se vindecă mușcăturile de șarpe”.

Frunzele de frasin, cel „înnobilat de Homer”, erau considerate „tămăduitoare și împotriva mușcăturii de șarpe, fie că se stoarce sucul pentru a se face o băutură, fie că se pune pe rană și nu este nimic la fel de eficient ca acestea”. Plinius explica:

Are o putere atât de mare, că șerpii nu ating umbra acestora nici chiar dimineața sau seara, când aceste umbre sunt foarte lungi, ba chiar se țin la mare distanță. Relatăm din experiența noastră că dacă este înconjurat cu frunzișul său un foc și un șarpe, șarpele fuge mai degrabă în foc decât spre frunzișul de frasin.

Este uimitoare generozitatea naturii prin care frasinul înflorește înainte de apariția acestor șerpi și nu-și scutură floarea înainte de retragerea acestora.

„Tehnici de tămăduire”

„Multe animale au descoperit tehnici de tămăduire care urmau chiar să fie puse în slujba omului”, scria Plinius. Două dintre cele consemnate care se foloseau împotriva mușcăturilor de șarpe:

Șopârlele rănite de mușcătura șarpelui folosesc o iarbă specială cu care se oblojesc.

Țestoasa mănâncă așa-zisa iarbă a boului, pentru a-și întări forțele împotriva mușcăturii șarpelui.

Ilustrații din Dictionnaire universel d’histoire naturelle (1841-1849), Charles Dessalines D’Orbigny (coordonator)

De unde vin

Despre originea șerpilor, Plinius nota: „Ei s-au format din coloana vertebrală a cadavrelor omenești, sunt lipsiți de căldură și de sânge” sau „Unii dintre ei au două capete, unul și în vârful cozii, din care cauză poate merge și înainte și înapoi”. Cum și de unde „se poate ivi” un șarpe: „Am aflat din multe surse că din măduva spinării unui om se poate ivi un șarpe”.

„Descântecul de șarpe”

În tradiția poporului român, „contracararea acțiunii malefice a șarpelui se realizează nu numai prin respectarea prescripțiilor fixate de calendarul și datina strămoșească, ci și prin actul direct de anihilare a puterii sale, înfăptuit cu ajutorul descântecului «de șarpe»”, scria etnograful Romulus Antonescu.

Când cineva este mușcat de șarpe, i se descântă apă de râu, într-o ulcea nouă de pământ. În apă, se pun lăstari de salcie albă și de viță de vie, care se țin mai mult timp în apă, ca să se scurgă seva.

Descântecul se repetă de nouă ori; apoi rana celui mușcat se bandajează cu o fașă umezită în saramură amestecată cu apă descântată, iar la frunte și tâmplele i se fac frecții cu rachiu și apă descântată. Din amândouă pacientul trebuie să bea, până erau provocate vomismente.

Procedeul se repetă trei zile în șir, crezându-se că astfel cel mușcat de șarpe scapă de urmarea nocivă a veninului.

În anumite zone, descântecele nu se făceau niciodată în zi de duminica – singura excepție, așa cum consemnase etnograful Artur Gorovei (19 februarie 1864 – 19 martie 1951) era atunci când se „descânta de venin”, ritual ce avea întotdeauna loc „în zi de duminică, la revărsatul zorilor”.

Exit mobile version