CITIRE

Ana Aslan: „Fericirea este o stare a sufletului ca...

Ana Aslan: „Fericirea este o stare a sufletului care nu durează; există numai momente de fericire”

Să fii veșnic tânăr nu înseamnă să ai 20 de ani, înseamnă să fii optimist, să te simți bine, să ai un ideal în viață pentru care să lupți și pe care să îl cucerești, cu aceste vorbe spuse de Ana Aslan te întâmpină website-ul Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie, institut care îi poartă numele, chiar dacă a pierdut gloria de altădată.

Ana Aslan s-a născut în prima zi de ianuarie, în urmă cu 122 de ani, în Brăila, oraș cosmopolit în acele timpuri, port la Dunăre. În volumul Ana Aslan, in memorian, coordonat de Theodora Bărbulescu-Poli, realizat sub egida Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan” și publicat de Fundația Ana Aslan, se găsesc detalii evocate de colaboratori apropiați.

Ana a fost copilul cel mai mic familiei Aslan care a mai avut doi băieți și o fată. În 1897, anul când Ana a venit pe lume, Mărgărit (Măgărdici), tatăl ei, un armean educat, brăilean de vază, avea 59 de ani, iar Sofia, mama, femeie frumoasă și mândră ca orice bucovineancă, vorbitoare de mai multe limbi străine și pasionată de muzică clasică, era cu vreo 20 de ani mai tânără. Ana Aslan povestea mai târziu că a fost mult iubită de tatăl ei, pentru că vedea în ea a doua lui tinerețe. Toți cei patru copii ai familiei s-au bucurat de o educație aleasă. Băieții au fost licențiați ca ingineri la Politehnica din Dresda, iar sora mai mare a fost pasionată de artă.

Alături de sora ei și de cei doi frați | Sursa foto: Fundația Ana Aslan

Influența mamei asupra micuței Ana a fost puternică – de la ea a învățat că nimic nu este imposibil să obții atâta vreme cât nu renunți. Moartea tatălui, când ea avea 13 ani, a afectat-o profund și a fost, fără îndoială, unul dintre motivele pentru care a ales să-și dedice mai târziu întreaga viață găsirii leacului ce poate aduce întârzierea procesului de îmbătrânire ce vine cu diferite boli. Tot ea spunea că nu se moare de bătrânețe, ci de boală.

A urmat primii ani de școală în Brăila, iar după moartea tatălui, mama ei a vândut proprietatea din Brăila și s-a mutat cu copiii la București, unde, în 1915, Ana a terminat cursurile de la Școala Centrală. Fire aventuroasă, temerară, pe când era adolescentă a fost fermecată de zborurile lui Aurel Vlaicu și s-a visat pilot. A și zburat de altfel în acea perioadă de început a zborurilor, experiență pe care a păstrat-o în amintirile de preț toată viața.

La 18 ani, câți avea în anul când a terminat liceul, s-a hotărât să urmeze medicina. Chiar dacă mama ei a fost o femeie educată, poate fi de înțeles opoziția ei la alegerea acestei profesii care, în acele vremuri, nu era pentru femei. După trei zile în care fiica Ana nu a pus în gură mâncare, mama ei a cedat și și-a dat acordul iar în 13 octombrie 1915, Ana Aslan s-a înscris la facultatea de medicină din București.

 

În tinerețe | Sursa foto: Fundația Ana Aslan

Războiul a făcut ca proaspăta studentă să învețe mai întâi mult mai mult din practică – zi de zi s-a aflat în spital, printre cei care aveau nevoie de îngrijiri. A fost trimisă la Iași unde a avut grijă de răniți, a asistat la operații, a învățat, a ajutat. A aflat acolo că, uneori, o viață poate fi salvată cu dăruire, cu o idee originală, inspirată, cu o doză de încăpățânare, chiar și atunci când lipsesc multe altele.

În 1919, a continuat studiile la București și a lucrat în echipa neurologului Gheorghe Marinescu, un deschizător de drumuri, întemeietor al școlii de neurologie din România, cel care, în 1929, a publicat lucrarea Bătrânețe și reîntinerire.

La concursul de medicină internă, a obținut cea mai bună notă dintre cei 32 de studenți care s-au prezentat. Remarcată și felicitată de Daniel Danielopolu, șeful comisiei, susținută de Constantin I. Parhon, fondatorul școlii de endocrinologie, Ana Aslan a prins aripi și treptat și-a construit o carieră extraordinară.

Două personalități i-au conturat și definit drumul. De altfel, după mulți ani, după ce ajunsese deja celebră, a spus că nu a reușit niciodată să-i egaleze pe Daniel Danielopolu și Constantin I. Parhon, cei care au format-o și sprijinit-o. Fără ei n-aș fi ceea ce sunt, a spus Ana Aslan, cu recunoștință și respect.

Despre Daniel Danielopolu, alături de care a lucrat mulți ani, spunea că este cel care format-o din punct de vedere ştiinţific şi alături de care a descifrat tainele clinicianului: A fost adevăratul meu maestru. Danielopolou avea tot ceea ce profesiunea noastră cere: inteligenţă, forţă de muncă, intuiţie.

Un om special în viața medicului Aslan a fost Constantin I. Parhon, de la Institutul de

Endocrinologie, care azi îi poartă numele. Raporturile mele privilegiate cu el s-au datorat gerontologiei. Era obsedat de problemele îmbătrânirii şi iniţiase numeroase experienţe pe animale. Credea în întinerire şi susţinea cu ardoare că viaţa nu este un drum cu sens unic şi că întinerirea biologică este posibilă. Parhon era un spirit universal. Știa tot: neurologie, psihiatrie, botanică, zoologie. Era foarte diferit de Danielopolou. Stilul său era prolix, încărcat de ipoteze şi dubii, abordările sale erau întotdeauna problematice. Caracter blând, ierta cu uşurinţă. Îşi înţelegea şi iubea semenii, l-a descris Ana Aslan pe profesorul Parhon.

Sursa foto: Fundația Ana Aslan

 

După absolvirea facultății, a lucrat la clinica profesorului Danielopolu, iar în paralel și-a pregătit doctoratul pe care l-a obținut în 1924.

După mai bine de 25 de ani de carieră, era la Timișoara, unde lucra ca medic, dar preda și studenților.  Riguroasă și exigentă cu studenții, a fost profesorul care se interesa mereu de elevi. Când aceștia lipseau de la cursuri, întreba de ei. Așa a ajuns la un student care nu mai venise la cursuri de mult timp. Tânărul nu se putea mișca, fiind afectat de artroză ce nu răspundea tratamentului și se afla într-o stare de criză de câteva săptămâni. A mers să-l viziteze la spital și, cu permisiunea lui, i-a administrat procaină. Efectul a fost instant și aproape miraculos – în următoarele minute, și-a îndoit piciorul. După câteva ședințe de tratament, tânărul a ieșit din spital pe picioarele lui.

Acel moment a fost decisiv pentru începerea cercetărilor și pentru istoria a ceea ce se va numi Gerovital H3, inițial Vitamina H3.  S-a întors la București unde s-a întâlnit cu profesorul Parhon. După ce i-a prezentat rezultatul, acesta a ajutat-o să continue investigațiile într-un cămin de bătrâni. Au urmat ani de muncă în care a experimentat, studiat, evaluat mii de pacienți, îmbunătățit până la formula finală. A avut-o alături și pe farmacista Elena Polovrăgeanu și mulți alți colaboratori la fel de dedicați.

În 22 ianuarie 1952, când s-a înființat Institutul de Geriatrie din București, primul de acest profil din lume, director a fost Constantin I. Parhon. Din 1958, Ana Aslan a fost desemnată director, funcție pe care a ocupat-o până în ziua morții, 19 mai 1988.

Construită la cererea reginei Elisabeta, proiectată de arhitectul Ion Mincu, în clădirea primită de institut a funcționat un azil de bătrâni. Pe lângă cele două secții ce au existat în institut de la început, Ana Aslan a înființat și secția de cercetare în gerontologie socială. După câțiva ani, Institutul de Geriatrie de la București era recomandat de Organizația Mondială a Sănătății altor țări ca model pentru institute asemănătoare.

În 1956, la un congres de geriatrie dintr-un oraș din Germania a prezentat pentru prima dată tratamentul original numit Gerovital H3. Au urmat alte congrese și publicarea studiului într-o revistă de specialitate.

Evident, ca în orice domeniu și în orice timpuri, unii medici și cercetători au contestat tratamentul anti-aging (profilaxie a îmbătrânirii, concept pe care l-a creat) al Anei Aslan, alții

l-au găsit revoluționar.  Unii oamenii au crezut că e doar publicitate și nimic altceva, în timp ce alții – inclusiv dintre cei cu nume celebre și averi fabuloase – au cheltuit milioane de dolari pentru a beneficia de el.

Sursa foto: Fundația Ana Aslan

Când ajungi să faci mai mult decât ceilalţi într-un domeniu oarecare, eşti întotdeauna suspectat. Ţi se cere din ce în ce mai multe probe că ai dreptate. A fost o perioadă grea întâi în ţară şi pe urmă în toată lumea. Nici astăzi nu e toată lumea de acord cu tratamentul indicat de noi, pentru că nu există niciodată o unitate de păreri şi e bine aşa să fie, pentru că controversa aduce mai multă lumină şi te îndeamnă să lucrezi mai mult. Am ştiut de la început, eram sigură de ceea ce observam, altfel nu aş fi susţinut, nu aş fi rezistat. Nu aş fi rezistat dacă nu eram absolut sigură, spunea Ana Aslan.

Pentru munca ei, a fost răsplătită cu o serie de premii, unul dintre cele mai onorante fiind cel din 1982, Premiul Léon Bernard pentru medicină socială, conferit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În alocuțiune s-a spus: Ca şi Léon Bernard, unul dintre fondatorii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, profesorul Ana Aslan a fost un pionier în domeniul medicinii sociale. Conferindu-i premiul şi medalia închinate memoriei lui Léon Bernard, aducem un omagiu activităţii profesorului Aslan dedicate populaţiei vârstnice din România şi impactului pe care munca sa l-a avut la nivelul întregii lumi.

După Gerovital H3, a urmat Aslavital.

Sursa foto: Fundația Ana Aslan

 

În unul dintre interviurile cu Valentin Lipatti, toate incluse în cartea Ana Aslan contre la vieillesse, apărută prima dată în limba franceză în 1975,  Ana Aslan a vorbit despre etapele vieții:

Mai întâi, este vremea jocului, în care copilul se joacă pentru a-şi cheltui energia; urmează vremea cunoaşterii, în care copilul devine adolescent şi îşi potoleşte setea de a şti, proprie speţei noastre; vine apoi vremea iubirii sau a instinctului de procreaţie, înfrumuseţat de imaginaţia noastră; ajungem în sfârşit la vremea reflecţiei, a meditaţiei şi a sintezei. Si tocmai atunci când suntem pe deplin noi înşine şi ne simţim în stare să înţelegem totul şi să ne dăruim pe de-a întregul, tocmai atunci începem să îmbătrânim….Bolile şi afecţiunile noastre multiple şi mai cu seamă pierderea progresivă a memoriei ne fac să devenim inutili faţă de noi înşine şi faţă de alţii… Da, memoria, desigur, pentru că ea constitue legătura noastră cu lumea şi cu propriul nostru eu… Drama noastră este că uităm! Totul se dislocă și se năruie, iar omul se preschimbă în contrariul său… Lupta mea şi-a propus tocmai să îndepărteze cât mai mult cu putinţă aceste momente.

 

Sursa foto: Fundația Ana Aslan

La căminul de bătrâni de la Institutul de Geriatrie a continuat studiile ce s-au întins pe trei decenii. Pe vârstnicii de acolo i-a numit „copiii mei de suflet”. Institutul nu le lua acestora bani, având în vedere că tratamentele ei aduceau milioane de dolari în țară. Și totuși, statul comunist nu avea în vocabular cuvintele filantropie ori generozitate și nici nu era capabil să înțeleagă că această cheltuială era infimă față de beneficiile pe care cercetările și tratamentele Anei Aslan le-au adus țării.

La acea dată medicamentele şi metoda de tratament Aslan aduceau statului român 17 milioane de dolari anual, scria în volumul In memoriam Theodora Bărbulescu-Poli, care timp de 14 ani a fost asistenta personală a Anei Aslan. În anul 1978, scria aceasta, i s-a cerut o sumă colosală ce reprezenta de la înființarea institutului contravaloarea cheltuielilor pentru toți acei vârstnici. Timp de șapte ani, Ana Aslan a umblat prin tribunal pentru a-și câștiga dreptatea. A obținut-o în decembrie 1987, cu cinci luni înainte de a pleca din această lume, la vârsta de 91 de ani.

Ana Aslan credea cu tărie că, fără cinste și moralitate, știința nu valorează nimic. Și mai credea în puterea de regenerare a organismului uman.

A avut pacienți regi și regine, președinți și soții de președinți, scriitori, actori, milionari. Pacienții la care se reîntorcea mereu cu bucurie erau acei vârstnici simpli de la institutul ei. Pentru ea, nu au existat bogați și săraci, oameni importanți și anonimi, au existat doar pacienți care aveau nevoie de medicul Aslan. Pe fiecare l-a tratat la fel, cu respect. Fiindcă Ana Aslan a fost un medic renumit și un caracter deosebit.

S-a născut în vremea regelui Carol I și și-a încheiat viața în timpul dictaturii soților Ceaușescu, înainte cu un an și jumătate de la înlăturarea acestora de la putere.

Sursa foto: Fundația Ana Aslan

În cartea Ana Aslan contre la vieillesse, semnată de Valentin Lipatti, a rememorat momentul când a vizitat în Grecia mausoleul dedicat părintelui medicinii: Fericirea este o stare a sufletului care nu durează; există numai momente de fericire. Când am vizitat mauzoleul lui Hipocrate pe care grecii au înscris numele meu, eram foarte emoţionată şi am scris în Cartea de Aur: Orice medic care intră aici ar trebui să se simtă mic. Mă simţeam cât o furnică. Da, acesta a fost un moment de fericire.

În biblioteca institutului, se află și cele peste 130.000 de scrisori primite de Ana Aslan din lumea întreagă, fie de la oameni de știință, fie de la oameni obișnuiți. Deseori, la destinatar scria doar „Prof. Ana Aslan, Romania”.

Din ordinul cabinetului 2, scria Theodora Bărbulescu-Poli, i s-a refuzat, așa cum a dorit, să fie înmormântată cu preot, în cavoul familiei Kalindero-Danielopolou, alături de mama ei și unul dintre frați. Tot la indicațiile acestui cabinet, ziarele de partid au dat doar un anunț scurt, în speranța că moartea Anei Aslan va trece neobservată de popor. În ciuda acestor eforturi, Ana Aslan a fost condusă pe ultimul drum de o mulțime de oameni, inclusiv reprezentanții tuturor misiunilor diplomatice din România.

 

A doua zi, pe mormânt, se putea vedea creştineasca cruce de lemn purtând înscrisul „Ana Vasilichia Aslan, 1897-1988”, ce îi fusese pusă la căpătâi de un anonim, probabil în timpul nopţii, scria Theodora Bărbulescu-Poli.

Sursa foto: Cotidianul

Dincolo de medic și cercetător, a fost femeia Ana Aslan, cu toate bucuriile de moment și neîmplinirile de-o viață. Însă nu a privit înapoi. A ascultat muzica lui Chopin și a trăit printre flori (anemonele erau preferatele). Mereu s-a reîntors la Balzac, Dostoievski și Marguerite Yourcenar. A admirat Masa Tăcerii a lui Brâncuși și a iubit impresioniștii, și mai ales pictura lui van Gogh. A urmărit cu plăcere competiții sportive – în special cele de gimnastică și de patinaj artistic.

Nu a uitat niciodată să-și arate recunoștința mentorilor ei. De câte ori se întorcea dintr-o călătorie din altă țară se bucura că este din nou acasă. Chiar dacă acasă a ajuns să fie într-o țară comunistă.

Pentru mine, ţara mea este casa mea, o casă cu o grădină imensă unde mă simt mai bine decât oriunde în lume. Este existenţa mea ce s-a scurs în acest spaţiu, este aerul pe care îl respir, copacii care mă înconjoară, strada pe care locuiesc şi oamenii în care am încredere. Deşi am luptat deseori cu răutatea unora sau altora, spunea Ana Aslan.

A detestat minciuna și bătrânețea. A privit moartea cu seninătate și s-a gândit la cei ce vor veni după ea la institut:

Aş dori să le las moştenire această pasiune care m-a animat de-a lungul existenţei. Aş dori să poată păstra amintirea strădaniei mele pentru a uşura suferinţa bătrânilor şi a le dărui puţină speranţă. – Ana Aslan

 

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.