CITIRE

„Apoi amândoi plecau ca oamenii cei mai fericiți d...

„Apoi amândoi plecau ca oamenii cei mai fericiți din lume”

În ziua de 2 ianuarie a anului 1890, la ora 1 precis, pe o vreme geroasă, într-o modestă căsuță țărănească aflată în mahalaua Țicău, undeva la marginea de răsărit a dealului Copou din Târgu’ Ieșilor, două lumânări aprinse și o mână de oameni stăteau la căpătâiul unui bărbat.

Capacul sicriului nu era pus, așa că lumea se uita la el, mai ales că nu era un mort urât, după cum a notat Nicolae Iorga, care avea atunci în jur de 18 ani. „Căzuse bun sănătos și era roșu la față, cu gura întredeschisă ca pentru a vorbi, și lumina făcliilor făcea să-i joace pleoapele apăsate ca pentru somn”, a povestit Iorga.

Era sfârșit de an, nimeni nu avea prea mult timp de asemenea lucruri, prin urmare necrologul publicat în ziar ce anunța dispariția acelui om dintre cei vii a fost scris în grabă și suna așa: „Ioan Creangă. Profesor în vârstă de 52 de ani după o lungă suferință a încetat din viață în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marți 2 ianuarie ora 1 precis la cimitirul Eternitatea unde se află depuse rămășițele lui. Fii, frate și surori roagă pe toți amicii, colegii și cunoscuții a asista la înmormântare.”

Sursa foto: Radio Iasi

Mai nimeni nu s-a deranjat să meargă. Cei care au știut, au preferat să rămână în case, la căldură, să nu-și strice ghetele sau mai degrabă picioarele pe ulițe – după o zăpadă zdravănă, dăduseră ploile și la sfârșit se lăsase înghețul. Așa că, urbea devenise un mare patinoar și prea puțini s-au încumetat să înfrunte ghețușul ce încremenise totul. Unii nu au aflat decât mult mai târziu, când totul se terminase deja. Povestitorul nostru s-a retras în lumea cealaltă „obscur și neștiut, fără pompă și fără vuiet”, cum zicea istoricul N.A.Bogdan.

Locuitorii din Iași puteau cumpăra locuri de veci în cimitirul Eternitatea încă din 1875. Creangă nu și-a luat. La vremea când a murit, primar a fost unul dintre junimiștii celebri, Vasile Pogor. Între cei puțini care l-au însoțit pe Creangă pe ultimul lui drum, a fost și primarul Vasile Pogor care, prin funcția publică pe care o deținea, a oferit gratuit și locul unde a fost înmormântat cel care ne-a lăsat povești și amintiri.

Diacon

„…că prost de tot nu eram”

Omul Creangă, la fel ca oricare altul, a fost uneori năbădăios, alteori gânditor, câteodată amărât și revoltat de câte lucruri nedrepte se întâmplă, oricând sau aproape oricând cu o vorbă de duh la el.

A avut și el, la fel ca tot omul, regrete. Cel mai mare a fost că nu a putut să învețe carte mai mult – mai târziu, privind în jur și intrând în cercul celor școliți prin Occident, s-a dumirit că „…prost de tot nu eram” și pricepea și el când citea ceva așa cum pricepeau și ceilalți. A rămas însă cu patru clase de seminar, un fel de „bezmeticeală”, fiindcă mai nimic nu înțelesese, spunea el mai târziu.

Peste tot, anul lui de naștere apare 1837, așa cum a lăsat el să fie, deși nu există un act doveditor. Pe de altă parte, pe o fotografie, din cele puține, pe care și-a făcut-o în studioul foto al unui vestit fotograf ieșean al vremii lui, Nester Heck, el a scris: „Pozat în 19 Dechemvrie 1877, în etate de 42 de ani”. Mai există și varianta cu anul 1839.  

Mama lui, apriga Smaranda, avea origini ardelenești (probabil și tatăl lui tot din Ardeal se trăgea). Strămoșii lui Creangă, dinspre mamă, au venit de prin Maramureș, pe la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Mulți mocani din Ardeal s-au așezat atunci prin sate pe Valea Bistriței și au format mari comunități ardelenești, cum scria George Călinescu.

Ea a fost tot o zdroabă să facă om învățat, mai exact popă, din băiatul ei drag, care, văzuse ea, îi moștenise istețimea minții. Nimic nu i-a stat în cale, nici măcar împotrivirea la fel de strașnică a bărbatului ei, Ștefan a lui Petrea Ciubotariul. Un om cu ceva stare, cu oi, niște pământuri, obișnuit cu negustoria.

Cel mai cunoscut portret

Despopitul

La Humulești, satul lui natal, acum o suburbie din orașul Târgu Neamț, a învățat de la bădița Vasile să deslușească buchea, silabisind cu alți copii în cor și scriind pe nisip pus în lădițe. După ce bădița Vasile a fost prins cu arcanul și dus la oaste, Smaranda și-a trimis băiatul la școala domnească din Târgu Neamț, apoi la școala de catiheți din Fălticeni, „fabrica de popi”, cum a numit-o în Amintiri. Educația lui ca popă a luat sfârșit cu seminarul de la Socola. Când a terminat, prin 1859, a fost numit diacon, prima treaptă a ierarhiei preoțești, la o biserică din Iași, și tot pe atunci s-a însurat cu fiica preotului de acolo. După un an, s-a născut singurul lui fiu, Constantin.

Sărac, nebăgat în seamă de nimeni, cu o nevastă care-i făcea „zile fripte”, nu a stat prea multă vreme căsătorit. Fire rebelă, nu s-a potrivit nici cu strictețea bisericească. „Îi plăcea să se plimbe tuns, cu pălărie, în loc să poarte rantia de preot”, scria Nicolae Iorga.

Nică, în filmul „Amintiri din copilărie”, 1965, jucat de Ion Bocancea

În amintirile lui de la Junimea, Gheorghe Panu spunea despre Creangă că a fost tot timpul în diferite încurcături cu Mitropolia și a primit tot felul de pedepse disciplinare, fără ca acestea să aibă prea mult succes în a-l îmblânzi. „Creangă luă o hotărâre extremă: să se despopească. Și într’o bună dimineață întâlnesc pe Creangă îmbrăcat în civil. Despopirea lui Creangă a produs un scandal enorm la Iași – și în adevăr era și de ce – în cercurile cunoscute. Știți că este chiar un proverb: «că i s’a dus vestea ca de popă tuns».”

În septembrie 1871, Creangă a fost judecat de Dicasterie, azi Consistoriul (tribunalul clericilor), pentru conduita sa, și a fost învinuit pentru „mersul la teatru, tragerea cu puşca asupra bisericii, tunderea părului «asemenea mirenilor» («retezarea pletilor») și faptul că de o perioadă de timp diaconul se despărţise de soţie. Un an mai târziu, în luna octombrie 1871, a fost pronunțată sentința: «diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească, este exclus dintre clericii altarului».”

În 1993, după 122 de ani, decizia a fost anulată și Creangă a fost reprimit simbolic în rândul clericilor.

După un an de la scandalul enorm cu răspopirea, Creangă, care preda și la o școală primară, a fost dat afară și din învățământ – ministrul instrucției publice a fost atunci Christian Tell. În 1874, protectorul lui, Titu Maiorescu, a ajuns ministru al instrucției publice și l-a repus în drepturi, așa că a putut să se reîntoarcă la școală.

Spre sfârșitul vieții, Sursa: Istoria Literaturii Române, George Călinescu

Scurt, gros și gras

Ion Creangă a ajuns la Junimea prin 1874 – 1875,  cel puțin după amintirile lui Gheorghe Panu. Tot el a povestit acel moment și i-a făcut o descriere.

„Vedem într’o seară că un nou venit se afla la Junimea. Noul venit era scurt, gros și gras, cu figura și părul cam castaniu blond, cu gâtul scurt apoplectic și cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele. Era Creangă. La fiecare cinci minute își ștergea sudoare de pe frunte cu o batistă mare, colorată. Cine era Creangă? În istorisirile lui își spune copilăria. Întâia dată când 1-am văzut pe Creangă, era diacon la o biserică oarecare. Pe atunci preoții făceau multă politică; printre aceștia diaconul Creangă excela…”

Cu toate că amintirile lui, publicate prima dată în 1888, au fost apreciate și savurate de junimiști, Creangă nu s-a simțit niciodată în largul lui printre ei, fiindcă știa că acei oameni nu îl vor putea trata ca pe un egal.

„Țăran care nu mai era țăran, popă care nu mai era popă, în mijlocul unei societăți literare de boieri căreia trebuia să-i facă pe caraghiosul, dar fără care el n-ar fi scris un rând”, scria Nicolae Iorga.

«De cincizeci de ani nu m-am mai aplecat pentru așa ceva»

O amintire despre Creangă a lăsat și Izabela Sadoveanu-Evan, din vremea când a fost elevă la liceu. Ea l-a întâlnit pe Creangă în casa poetului și prozatorului Nicolae Beldiceanu, un apropiat al lui Creangă:

„Deodată, portița se dădu în lături și în pragul ei apăru o masă informă de carne, cu mustața tușinată și părul tuns neregulat, ca de foarfecele neascuțit al unui bărbier de sat, căzînd de sub pălăria cu margini late. Era Ion Creangă. Îl recunoscui, deși îl vedeam întîia oară. Rămăsei trăsnită ca în fața unei divinități. Artur Stavri, care-l întovărășea, se apropie de mine și mă recomandă. Ridicai privirea spre el, spre ochii albaștri care mă pironeau și cu totul zăpăcită îi întinsei mîna în care țineam umbrela. Umbrela se rostogoli la picioarele namilei, care suflînd greu, se aplecă, o ridică și mi-o dădu, zicîndu-mi printre gîfîieli și ștergîndu-și nădușala: «De cincizeci de ani nu m-am mai aplecat pentru așa ceva»…”

Ion Creangă în 1889, portret în ulei de V. Mușnețanu, Sursa: Istoria Literaturii Române, George Călinescu

Popa Smîntînă

„Cînd mi-aduc aminte de Dînsul, parcă-l văd așa: nalt, gras, greoiu, cu fața rotundă, cu privirea limpede și isteață, glumeț la vorbă; purta în cap o pălărie mare, cu un băț gros și ciotoros în mînă, îmbrăcat veșnic cu straie de șeiac. El era cunoscut de toată lumea din Iași, era prietenul tuturor; popii, profesorii, magistrații, militarii, studenții îl cunoșteau tot așa de bine ca și negustorii, mahalagiii și bătăușii de la alegeri”, scria Grig. I. Alexandrescu, în revista Șezătoarea, într-un număr aniversar dedicat povestitorului la zece ani de la moartea lui.

Despre poreclele pe care le avea Creangă, tot Grig. I. Alexandrescu ne-a spus: „Junimiștii îi ziceau Popa Smîntînă, și la moartea lui am găsit într-o ladă o păpușă cu potcap în cap pe care era scris popa smîntînă. La mahala, îi ziceau răspopitul Creangă, bătăușii la alegeri îi ziceau popa dracu, și toată lumea făcea haz de dînsu, și cînd cineva avea vreo nevoe, mai cu seamă din sărăcime, tot la dînsu alerga.”

De un veac, din 15 aprilie 1918, bojdeuca lui Creangă este casă memorială, fiind primul muzeu memorial literar din România. Aici a scris Amintiri din copilărie și poveștile.| Credit foto: Mira Kaliani

Tinca și poveștile lui Creangă

Grig. I. Alexandrescu și-a amintit cum el, Nicolae Beldiceanu, Eduard Gruber, Artur Stavri, câțiva dintre apropiații lui Creangă care îl vizitau deseori, au fost curioși cum scria acesta. L-au însărcinat pe Gruber, „distins observator”, să-l urmărească de aproape.

După vreo jumătate de an, acesta le-a comunicat: „Creangă este un puternic tip senzual și auditiv”.  Atunci când scria, zicea Gruber, cădea pradă emoțiilor, când râdea singur, când îl podidea plânsul, și scria de parcă cineva i-ar fi suflat în ureche fraza, apoi ștergea, scria și iar ștergea până ce fixa cuvintele și înțelesul frazei.

Nu i-a scăpat distinsului observator nici faptul că, în casa lui Creangă, „bojdeica mea de casă, și de vară și de iarnă, și de zile bune și de zile rele”, trăia o femeie la vreo 35 de ani. Tinca, „plăcută la înfățișare, deșteaptă la vorbă”, avea grijă de gospodărie, de Creangă. Mai mult, ea a fost cea care i-a făcut multe observații legate de cuvinte și de stil și multe povești i-au fost „împrospătate” lui Creangă de această femeie. Tocmai de aceea,  după ce termina de scris o poveste, i-o citea întotdeauna prima dată Tincuței: „Dacă dînsa rîde și aprobă, atunci Creangă lasă la o parte povestea și după cîtva timp o dă la tipărit”, observase Gruber.

Cel mai bun prieten

Din clipa în care s-au cunoscut, au fost nedespărțiți și „nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu”. Acesta se simțea minunat în bojdeuca lui Creangă, bine primit întotdeauna și ospătat cu mâncărurile moldovenești ale Tincăi. „Erau ca doi poli opuși în plăzmuirea frumosului”, nota A.D.Xenopol.

Pentru Eminescu, Creangă a fost „tipul românului simplu, natural, nefalsificat de ideile și cultura

modernă”, de aceea, scria Gheorghe Panu, Eminescu a avut din prima clipă o mare dragoste pentru Creangă. Mergeau amândoi și se înfundau într-o crâșmă, dar „nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede, căci mulți cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă; nu, ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viața simplă și primitivă”.

Erau deseori îmbiați să meargă pe la crâșmele „boerești” unde se duceau ceilalți junimiști, însă ei refuzau mai totdeauna, „apoi amândoi plecau ca oamenii cei mai fericiți din lume”.

Boala lui Eminescu l-a apropiat pe Creangă și mai mult de poet. Tot pe atunci, când Creangă avea în jur de 50 de ani, accesele de epilepsie făceau din el „neom”. Se ducea la băi, revenea mai bine și, nu după mult timp, accesele reîncepeau. Nu mai avea „voie bună” să scrie iar când îl vedea pe prietenul lui cel mai drag, Eminescu, cum rătăcea pe ulițele Iașului, cu mintea ce i se întunecase din nou și nu-l mai recunoștea, inima i se zdruncina și lacrimile nu și le mai oprea.

Mormântul lui Ion Creangă în Cimitirul Eternitatea din Iași ; Sursa foto: RipVip

În iunie 1889, la vestea morții lui Eminescu, Creangă „fu văzut plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimțirea morții se înnegri și mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere și-ncepu să-și pună întrebări asupra vieții viitoare”.

În 31 decembrie, pe la ora amiezii, a mers la debitul (tutungeria) fratelui lui, Zaheu. Ajuns acolo, s-a prăbușit deodată și nu și-a mai revenit. În ultima zi a anului 1889, povestitorul nostru a plecat la prietenul lui, Eminescu.  

La cireșe, o secvență din filmul Amintiri din copilărie, adaptare după cartea lui Ion Creangă


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.