28 mai 2020, 14:06

„… apoi s-a învârtit în cerc în jurul meu ca un vrăjitor, și iată-mă purificat.” Lumea în vremea ciumei, lecții de-a lungul istoriei

„Astfel continuau să circule pe străzi și să se așeze la mese pe terasele cafenelelor. În ansamblu, nu erau lași, schimbau între ei mai multe glume decât tânguiri și aveau aerul că acceptă cu bună dispoziție niște inconveniente evident trecătoare.
Treptat, […] transformări mai grave au modificat aspectul orașului nostru.
[…]
Aprovizionarea a fost limitată și benzina raționalizată. […] Numai produsele strict necesare au mai ajuns, pe șosele și pe calea aerului, la Oran. Astfel, s-a văzut cum circulația scade treptat, până ce a devenit aproape inexistentă, s-au văzut magazine de lux închizându-se de la o zi la alta…
[…]
Oranul a luat astfel o înfățișare ciudată.” – Albert Camus, Ciuma

Stânga: Mozaic cu portretul împăratului Iustinian I, biserica San Vitale din Ravenna, Italia / Wikipedia, Petar Milošević | Dreapta: Basilica di San Vitale, interior și exterior, singura biserică reprezentativă a artei bizantine ce a supraviețuit din perioada împăratului Iustinian I, secolul al VI-lea / Credit foto: Mira Kaliani

 

Boală străveche, ciuma a provocat de-a lungul veacurilor mai multe epidemii în întreaga lume. Cercetări recente au adus dovezi ale existenței bacilului Yersinia pestis (Y.pestis) în Asia și Europa între 3000 și 800 de ani a.e.n., cum notează Encyclopædia Britannica, cu precizarea că este, cel puțin până acum, imposibil de a verifica adevărata natură a unor focare atât de timpurii.

Prima pandemie de ciumă menționată documentar este cea din timpul împăratului bizantin Iustinian I, care a domnit în secolul al VI-lea, între anii 527 și 565. Este cunoscută și sub numele de ciuma lui Iustinian, după ce împăratul s-a îmbolnăvit, dar a supraviețuit în urma unor tratamente intense de care a beneficiat la vremea respectivă.

Istoricul Procopius (500–560) și alții au scris că boala a apărut în Egipt și a ajuns în Constantinopol în primăvara anului 542, pe rute maritime. Tot Procopius, ultimul mare istoric al lumii antice, nota că, într-o singură zi, ciuma a făcut în Constantinopol zece mii de victime, ceea ce a provocat mari probleme autorităților.
„Scriitori creștini au văzut ciuma ca un semn al mâniei lui Dumnezeu împotriva lumii păcătoase”, scrie Encyclopædia Britannica.

„Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obișnuit, dar crezi cu greu în ele când îți cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Și totuși, ciume și războaie găsesc pe oameni întotdeauna nepregătiți. […] Concetățenii noștri semănau în această privință cu toată lumea, se gândeau la ei înșiși, altfel spus, erau umaniști: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îți spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna și, din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc, și umaniștii cei dintâi, pentru că nu și-au luat măsuri de precauție. Concetățenii noștri nu erau mai vinovați decât alții, ei uitau să fie modești, atâta tot, și credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri. Cum să se fi gândit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările și discuțiile? Ei se credeau liberi și nimeni nu va fi vreodată liber atâta timp cât vor exista flageluri.”
– Albert Camus, Ciuma –

Oameni din Tournai, Belgia, îngroapă victime din perioada ‘Morții negre’ ce a lovit Europa între anii 1347–1352. Miniatură de Pierart dou Tielt, circa 1353, ce ilustrează lucrarea Tractatus quartus a lui Gilles Li Muisis, Bibliothèque Royale de Belgique | Sursa: Wikipedia, domeniu public

După opt secole de la ciuma lui Iustinian I, Europa a fost afectată de una dintre cele mai mari catastrofe din istoria ei, o devastatoare epidemie de ciumă. „Moartea neagră” a fost una dintre cele mai violente pandemii din istorie.

Numărul celor morți a fost enorm în diferite părți ale Europei – potrivit unor estimări, „25 de milioane de oameni au murit în timpul acelei pandemii”, notează Encyclopædia Britannica.

Chiar dacă în acele timpuri medievale noțiunile despre virusuri și bacterii erau practic necunoscute, doctorii și-au dat seama suficient de bine despre ce ar putea fi vorba pentru a pune în practică măsuri menite să limiteze pe cât posibil răspândirea teribilei boli.
Ciuma a fost adusă în 1347 din Asia (unii istorici spun că a fost originară din Mongolia, unde, la începutul anilor 1330, documente chinezești au consemnat o izbucnire violentă a îmbolnăvirilor) în Italia, mai întâi în Sicilia, fiind răspândită repede de marinari și șobolani.

A ajuns în Veneția și Genova și alte orașe din Italia și a fost dusă apoi de marinari italieni, fără să știe, în alte țări europene.

Autoritățile din Veneția și Milano au luat măsurile pe care le-au considerat cele mai bune. Ei i-au îndemnat pe oameni să fie atenți la obiecte, intuind că boala se poate răspândi și în acest fel, atingând diferite suprafețe, și să stea cât mai departe unii de alții, după cum spunea istoricul Jane Stevens Crawshaw, citat de History.

„Dar această despărțire brutală și prelungită le dăduse posibilitatea să se convingă că nu puteau trăi unul departe de celălalt și că pe lângă acest adevăr, ieșit la iveală pe neașteptate, ciuma însemna prea puțin.”
– Albert Camus, Ciuma –

Ragusa / Dubrovnik, 1667, pictură păstrată în arhivele orașului | Sursa: Wikipedia, domeniu public

 

Ragusa, azi Dubrovnik, oraș la Marea Adriatică, a fost primul unde autoritățile au luat măsuri obligatorii de carantină pentru toate vasele ce intrau în port și pentru caravanele ce aduceau mărfuri.

În 27 martie 1377, Consiliul din Ragusa a emis un ordin, ce s-a păstrat în arhivele orașului, în care se prevedea ca „toți cei care vin din zone afectate de ciumă nu vor intra în Ragusa până ce nu vor sta o lună pe insula Mrkan (o insulă nepopulată) sau în orășelul Cavtat”, scria Zlata Blazina Tomic în Expelling the Plague: The Health Office and the Implementation of Quarantine in Dubrovnik, 1377-1533.

Autorul acestei cărți menționa că Ragusa a fost primul oraș din lume ce a formulat, dezvoltat și aplicat conceptul de carantină și l-a introdus în legislație încă din anul 1377. Acest act oficial a fost considerat printre marile realizări are medicinii medievale.

Perioada de 30 de zile (o lună) menționată în ordinul de carantină din 1377 este numită în italiană trentino. Medicii însă puteau scurta sau prelungi această perioadă, atunci când considerau că este nevoie. După aproape un secol, autoritățile din Veneția au stabilit 40 de zile de carantină pentru cei care puteau să fie bolnavi de ciumă. Cuvântul vine tot din italiană (dialectul venețian), quaranta giorni, adică 40 de zile.

Potrivit istoricului Jane Stevens Crawshaw, citat de History, perioada de 40 de zile de carantină a fost stabilită de oficiali din sănătate pentru că numărul avea și o semnificație religioasă pentru creștinii din perioada medievală: „Noțiunea biblică a purificării de 40 de zile a trecut în practicile de sănătate. De exemplu, după ce năștea era de așteptat ca femeia să se odihnească 40 de zile”.

Tot Ragusa a fost orașul unde s-a construit primul spital destinat exclusiv îngrijirii celor afectați de ciumă. Pacienții primeau mâncare proaspătă, paturi curate și tratamente, toate pe cheltuiala statului.

Îmbrăcăminte folosită de medici în vremea ciumei pentru a se proteja; Gravură de Paulus Fuerst, 1656 | Sursa: Daily Art Magazine

Ciuma s-a reîntors în forță pentru a treia oară în secolul al XIX-lea, tot din zona Asiei, cel mai probabil din provincia chineză Yunnan. S-a răspândit în lume tot pe rutele maritime, adusă pe vapoare ce ajungeau din Asia în diferite porturi. Această pandemie de ciumă a fost considerată activă de Organizația Mondială a Sănătății până în anul 1959. Cu toate că boala poate trece la om de la șobolani și alte rozătoare sălbatice, în contact cu acestea. În 1994, în cinci state din India a izbucnit o epidemie de ciumă ce a afectat sute de persoane și a ucis 52 de oameni.

„Odată cu creșterea globală a terorismului, ciuma este văzută ca o potențială armă biologică. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, se spune că Japonia a răspândit, în anumite zone ale Chinei, purici contaminați cu bacilul ce provoacă ciuma, iar în timpul Războiului Rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost dezvoltate mijloace de a răspândi Yersinia direct ca aerosol – un mod deosebit de eficient de a infecta persoane cu ciumă”, scrie Encyclopædia Britannica.

Dans macabru, secolul al XII-lea | Sursa: Wikipedia, domeniu public

„Toți strigau sau râdeau. Provizia de viață pe care o făcuseră în timpul acestor luni, când fiecare își micșorase cât mai mult arderea sufletului, ei o cheltuiau în această zi care era parcă ziua supraviețuirii lor.”
– Albert Camus, Ciuma –

Nici România nu putea scăpa neatinsă de această teribilă molimă și s-a confruntat în trecutul ei de mai multe ori cu epidemii de ciumă. Într-o scrisoare trimisă de Ion Ghica amicului lui Vasile Alecsandri, acesta nota:

„A fost în mai multe rânduri ciumă în țară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, iar violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.”

„În 1812, ciuma a ucis douăzeci și patru de mii de locuitori”, scria F.G. Laurençon despre orașul București, în lucrarea lui Noi observații asupra Țării Românești.

În vara anului 1824, Robert Walsh, un irlandez cu studii de medicină și „rânduit preot”, s-a hotărât să se întoarcă în Anglia de la Constantinopol, călătorind prin Europa. A ajuns și la Dunăre, la Giurgiu, de unde a pornit spre București. Acolo a aflat că „ciuma se ivise cu violență în oraș și pretutindeni domnea și panica”.

În 1828 a publicat în limba engleză lucrarea „Descrierea călătoriei de la Constantinopol în Anglia”, unde a relatat și despre popasul în București și călătoria lui în Țara Românească și Transilvania. Notele lui din această călătorie apar în volumul Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, publicat de editura Academiei Române.

Trecătoarea Turnul Roșu, ilustrație de Ludwig Rohbock | Sursa dragusanul.ro

Când a ajuns la trecătoarea Turnul Roșu, unul dintre cele trei puncte de acces din Țara Românească în Transilvania, atunci teritoriu austriac, Robert Walsh a scris în jurnalul lui de călătorie că a fost obligat să stea trei săptămâni în carantină. Despre acea experiență a povestit detaliat.

Mai întâi, a prezentat locul în care a fost nevoit să se oprească și să rămână în carantină:

„Stabilimentul carantinei este așezat în fundul unei văi adânci și romantice de pe malul Oltului. Este alcătuit din vreo douăzeci de case cu o capelă și un mic han și formează un sat înconjurat de dealuri mari împădurite ca unele din satele pitorești din nordul Țării Galilor. Șase din aceste case sunt menite claustrării călătorilor venind din Turcia, și restul sunt folosite pentru locuința personalului stabilimentului, constând dintr-un director, un doctor, doi secretari, un controlor, un inspector, doisprezece servitori și patruzeci de soldați.
Casele afectate carantinei sunt niște barăci izolate de rest: sunt ridicate din lemn, tencuite și la origine spoite. Fiecare din ele se afla în mijlocul unei curți mici, murdare, înconjurată de un gard de lemn de opt sau nouă picioare înălțime. Nimic nu poate fi mai revoltător decât felul în care este primit călătorul, sau mai sinistru sau respingător decât locul în care este închis.
Trăsura mea a fost oprită înaintea uneia din aceste barăci, și înconjurată de mai mulți inși stând la oarecare distanță. M-am îndreptat spre unul din aceștia care ținea o legătură de chei și părea să fie mai mare, pentru a-i pune unele întrebări dar m-a îndepărtat, ferindu-se cu capătul cheilor întinse înaintea sa, și trăgându-se înapoi cu o expresie de spaimă.
Am aflat că voi fi socotit ca o persoană cu adevărat molipsită de ciumă și în consecință tratată întru totul ca atare. Am fost deci îndreptat prin semne să intru în baracă; ușa s-a închis asupra mea și toata lumea s-a retras.
Aveam acum timp destul să-mi privesc cu atenție închisoarea: era o cameră de trei sau patru yarzi pătrați, care nu mai fusese curățată de când fusese clădită. Podeaua era acoperită cu o coajă de noroi și era inegală, fiind vălurită cu praguri de gunoi și culori. Ungherele și ferestrele erau acoperite de pânze de păianjen: singurul mobilier consta dintr-o masă de bucătărie prelungă cu pete dezgustătoare de grăsime și de fibre de carne […] într-un colț era o sobă germană buccie și înecată în cenușă.
Mirosul acestui loc era așa de infect și greu, că am fost silit să deschid ferestruicele mici, dar aci am întâmpinat oarecare greutate întrucât era un lucru nemaipomenit până atunci și cercevelele erau lipite împreună datorită ruginei și pânzelor de paianjen.”

A doua zi dimineață, în încăperea unde se afla călătorul, s-a instalat un neamț, trimis, „de director” să-l păzească:

„Trebuia așadar să fiu ținut prizonier sub paza unui gardian și să nu fiu lăsat nici o clipă singur. Medicul a venit acuma iară cu un scrib și stând cu prudență lângă ușă a făcut după declarația mea un inventar al hainelor mele, care mi-a pus el în vedere nu trebuiau duse în altă parte sau spălate până ce nu eram lăsat să plec din carantină. Desigur dacă cei ce aveau conducerea acestui stabiliment, ar fi dorit să prelungească contagiunea, ei nu ar fi putut folosi o metodă mai efectivă.”

Ciuma, 1898, Arnold Böcklin | WikiArt

După trei săptămâni „de sechestrare” a fost anunțat că este liber să-și continue drumul. Walsh a povestit expresiv acel moment:

„Doctorul a venit înainte de a se lumina bine de zi; servitorul său a adus o căldare de mangal pe care a aruncat câteva prafuri de nitru, apoi s-a învârtit în cerc în jurul meu ca un vrajitor, și iată-mă purificat.
Inspectorul a venit și s-a uitat la hainele mele, acolo unde rufele mele negre erau aruncate pe jos, în starea în care le adusesem din regiunea ciumată, și în aceeași stare au fost făcute pachet și băgate în geamantanul meu, fără a fi fost aerisite sau spălate și am fost silit să plec în cămașa murdară pe care o purtasem acum de trei săptămâni.
La urmă au venit diferitele persoane care aveau de încasat bani: unul pretinzând sume ce ni s-au părut nejustificate pentru carnea mediocră și vinul acru, iar altul cerând patru florini de hârtie, aproape un taler de argint de noapte, pentru un pat nenorocit umplut cu paie sau cu câlți…
Am amenințat cu reclamație la guvernatorul de la Sibiu, dar așa amenință toți și nu am fost luat în seamă”.

Lumina, soarele, culoarea, iubirea, natura, viața / Picturi de Kateryna Bilokur

„În mijlocul strigătelor care își prelungeau puterea și-și întețeau durata, care se răsfrângeau lung până în josul terasei, pe măsură ce jerbele multicolore se ridicau și mai numeroase pe cer, doctorul Rieux s-a hotărât atunci să redacteze această povestire care se sfârșește aci, ca să nu facă parte dintre cei care tac, pentru a depune mărturie de partea acestor ciumați, ca să lase cel puțin o amintire a nedreptății și a violenței care li s-a făcut, și ca să afirme doar ceea ce se învață în timpul unui flagel, că există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit.”

Fragmentele din Ciuma de Albert Camus au fost preluate din volumul publicat de editura Rao în 1993, traducere din limba franceză de Olga Mărculescu.

Foto Cover – CiumaDateIstorie


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.