2 decembrie 2021, 2:06

Arta de a bate câmpii cu grație: „Și eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând acele șesuri fără margine”

„Dinainte-i spațiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când înviate de o spornică verdeață, când ofilite sub pârlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijirea nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a orizontelui, se profilează, ca mușuroaie de cârtițe uriașe, movilele a căror urzeală e taina trecutului și podoaba pustietății.”

Fiu al polcovnicului și spătarului Ion Odobescu, fost ofițer în armata rusă, și al Catincăi, fiica doctorului Constantin Caracaș, Alexandru Odobescu, născut în București la 23 iunie 1834, „nu are nimic din grandoarea militară a tatălui”, comenta G. Călinescu:

Om de lume înnăscut, boier în faza timidității și a superiorității interioare, contemplativ, indolent, dedat studiilor cu pasiunea unui lord colecționar, estet subțire, iubitor de lux și de mâncare delicată, risipitor de parale ca un fecior de bani gata, el este în tot cuprinsul vieții același om egal, fashionable în tinerețe, înjobenat, butonat la bătrânețe și suferind de podagră, boala marilor castelani.

A fost o perioadă scurtă elev la colegiul sfântul Sava unde i-a avut ca profesori și pe Petrache Poenaru și Gheorghe Lazăr. La 16 ani, părinții îl trimit la Paris, la Collège de France, instituție de învățământ și cercetare fondată de regele Francisc I, în 1530. Printre profesori, istoricii Jules Michelet și Edgar Quinet, starurile de atunci de la Collège de France.

După bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Litere din Paris. Era epoca înfloririi arheologiei, un domeniu ce a început să-l pasioneze tot mai mult pe Odobescu, inspirat și de câteva personalități din Franța din acea perioadă, printre care scriitorul, istoricul și arheologul Prosper Mérimée (28 septembrie 1803 – 23 septembrie 1870).

„În septembrie 1855 se întorcea pe Dunăre, în țară, de la studii, un tânăr valah de o frumusețe rară…” (G. Călinescu) | George Demetrescu Mirea, Portret al lui Alexandru Odobescu | Muzeul Național de Artă al României / via Wikipedia, domeniu public

„Un tânăr valah de o frumusețe rară”

După terminarea Facultății de Litere, revine în țară, și, cu patos și în versuri, „salută înfocat pământul patriei”. G. Călinescu scria:

În septembrie 1855 se întorcea pe Dunăre, în țară, de la studii, un tânăr valah de o frumusețe rară: ochios, sprâncenat, cu o față grecesc-măslinie, dar rotundă ca la un țăran de munte, de o finețe de camee în toate liniile, e un zâmbet moale și distant.

La București, tânărul Odobescu a primit diferite funcții publice – domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit, în 1862, director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar după un an a ajuns în fotoliul ministrului.

„O divagație amabilă în jurul ideii de vânătoare”

Autor al unui tratat de istorie a arheologiei și al unei monografii despre tezaurul de la Pietroasa, la 40 de ani, Alexandru Obobescu a publicat Pseudokinegheticos, Fals tratat de vânătoare, în versiunea originală a autorului Falș tractat de vânătorie, „scriere foarte potrivită pentru Odobescu, bun causeur dar creator fără țâșnire”, „o divagație amabilă în jurul ideii de vânătoare”.

Conceput la solicitarea prietenului săi C. C. Cornescu, ca prefață la volumul acestuia, Manualul vânătorului, eseul lui Odobescu „relevă extrema competență în materie a autorului”, nota filologul Grigore Constantinescu.

G. Călinescu observa și comenta savuros-memorabil:

Odobescu bate câmpii cu grație pe simpla firmă verbală a vânătoarei. Pseudokinegheticos e un pot-pourri bine armonizat, un magazin de bric-à-brac literar, cuprinzând orice obiect de la descripția exactă de amator a unui tablou până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde pe un om atât de serios schițând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înțesate cu autori greci, sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeștri ai picturii.

„Savanta compoziție murală a Bărăganului la Odobescu…” (Perpessicius) | Alexandre Istrati, Bărăgan

Un aer de măreție

Odobescu se arată, ca artist, „un peisagist al imensității prăfoase melancolice”, menționa G. Călinescu:

Câmpia munteană impunea o astfel de viziune. Descrierea Bărăganului rămâne inimitabilă, prețul ei nestând în detalii, ci în aerul de măreție surprins prin câteva pete ce și-au patinat nuanța lor inefabilă pentru totdeauna.

„Savanta compoziție murală a Bărăganului la Odobescu”, cum o numea Perpessicius, rămâne „o bucată plină de farmec”, menționa scurt și delicat Gheorghe Adamescu (23 iulie 1869 – 4 martie 1942).

„Și eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat și cu capul ațintit la pază, acele șesuri fără margine…” (Alexandru Odobescu) | Stânga: Józef Chełmoński, Dropii, 1886 / Dreapta: Frontispiciul scrierii Pseudokinegheticos

La vânătoare, prin pustiile Bărăganului

Prin Bărăganul lui Odobescu:

Dar însă, și eu am crescut pe câmpul Bărăganului! Et in Arcadia ego! Și eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat și cu capul ațintit la pază, acele șesuri fără margine prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare și le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăți cu mii de minarele, în palate cu mii de încântări.

Din copilărie, și eu am trăit cu tămădăienii, vânători de dropii din baștină, care neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulați în căruțele lor acoperite cu covergi de rogojină și, mânând în pas alene gloabele lor de călușei, au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi, cărora ei le zic mitropoliți, sau când aceștia, primăvara, se întețesc în lupte amoroase, sau când, toamna, ei duc turmele de pui să pască țarinele înțelenite.

[…]

…oare ce desfătare vânătorească mai deplină, mai nețărmurită, mai senină și mai legănată în dulci și duioase visări, poate fi pe lume decât aceea care o gustă cineva când, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? Dinainte-i e spațiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când înviate de o spornică verdeață, când ofilite sub pârlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a orizontelui, se profilează, ca mușuroaie de cârtițe uriașe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului și podoaba pustietății. De la movila Neacșului de pe malul Ialomiței până la movila Vulturului din preajma Borcei, ele stau semănate în prelargul câmpiei, ca sentinele mute și gârbovite sub ale lor bătrâneți.

„Dar ce vesele sunt acele întruniri de una sau două ore, în care toți își povestesc câte izbânzi au făcut sau mai ales erau să facă…” (Alexandru Odobescu) | Martin Johnson Heade, 1863, Vânători odihnindu-se

„Cu ochii caută vânatul, cu gândul zboară poate către alte doruri”

Pornită „de cu zorile, atunci când roua stă încă aninată pe firele de iarbă”, căruța cu vânătorul ei merge spre locul unde își dau întâlnire vânătorii: „Mai adesea acest loc este o cruce de piatră, strâmbată din piua ei, sau un puț cu furcă…”:

În orice alt loc al Bărăganului, vânătorul nu află alt adăpost, spre a îmbuca sau a dormi ziua, decât umbra căruței sale. Dar ce vesele sunt acele întruniri de una sau două ore, în care toți își povestesc câte izbânzi au făcut sau mai ales erau să facă, cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc și cum, în sfârșit, s-a făcut nevăzută în zboru-i prelungit.

După repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeași plăcere. Vânătorul, împrospătat prin somnul, prin mâncarea și prin glumele de la conac, se aprinde din nou de ispita norocului; el cu ochii caută vânatul, cu gândul zboară poate către alte doruri; dar simțirile-i sunt în veci deștepte; inima-i vegheată este mereu în mișcare, și urâtul fuge, fuge departe, dincolo de nestatornica zare a nemărginitei câmpii.

Când soarele se plecă spre apus, când murgul serii începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătății crește și mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înalță de pre fața pământului; din adierea vântului prin ierburi, din țârâitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sânul obosit al naturii. Atunci, prin nălțimile văzduhului, zboară, cântând ale lor doine, lungi șire de cocori, brâne șerpuinde de acele păsări călătoare

„O colecție originală de anecdote”

Despre Tractatul de vânătoare al lui Odobescu, istoricul literar Gheorghe Adamescu scria că este „o colecție originală de anecdote, de vorbe de spirit, descrieri de basme alcătuite în frumoasa limbă a poporului nostru, care te fac să citești cartea cu atâta plăcere încât să ajungi la sfârșit fără să știi cum”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.