5 august 2021, 6:30

Așa s-au cunoscut, Caragiale despre Eminescu: „La aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru”

Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.”

„Încins de toate pasiunile spiritului și deschis către toate formele de cunoaștere”, el, Eminescu, a fost „ciudată amestecătură”, una „fericită pentru artist, nenorocită pentru om”, scria Ion Luca Caragiale și explica:

Aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă.

În luna și anul morții lui Eminescu, în Constituționalul a apărut articolul În Nirvana, semnat C., una dintre numeroasele semnături folosite de Ion Luca Caragiale. L-a scris în ziua de 18 iunie. Cu o zi înainte, pe o vreme mohorâtă, Eminescu fusese condus, de o mână de oameni, pe ultimul lui drum și înmormântat la Cimitirul Bellu.

„Eu crez că ți-ar face plăcere să-l cunoști”

Caragiale a povestit despre prima întâlnire cu Eminescu, petrecută în urmă cu „peste douăzeci de ani”. În casa unde a locuit dramaturgul în acea vreme a tinereții lui, a tras în gazdă și un actor care, în timpul verii, era „director de teatru în provincie”. Cum vara se sfârșise și venise toamna, „și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor”.

Pasiunea de a citi, „citeam întruna”, menționa Caragiale, l-a făcut pe actor să-i zboare gândul la un „băiat din trupa lui”. Într-o zi, i-a zis lui Caragiale: „Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent: face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere să-l cunoști”.

În fân cu Schiller; ieslea cu cărți

Băiatul, „blând, de treabă, fără vițiu”, „slujea în curte și la gard” pe la „un otel din Giurgiu”, unde se trântea în fân și citea „în gura mare pe Schiller”. Acolo „locuia” și tot ce avea era un geamantan „plin cu cărți nemțești”, bibliotecă ținută în iesle. Spunea că venea „de departe, dar nu voia să spună de unde”.

Actorul l-a luat sufleur în trupa lui și îi dădea șapte galbeni pe lună, spre bucuria băiatului. Acum s-a retras și băiatul cu biblioteca lui într-un colț din București și trecea, din când în când, pe la directorul trupei.

„Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană…” (I.L.Caragiale)

„Un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii”

Caragiale rememora:

Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

În închipuirea mea, văzându-l în revoltă față cu practica vieții comune, găseam că disprețul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.

Deși în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel — că adică, un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speță însă s-a adeverit cu prisos.

„Era o frumusețe!”

Spre seară, tânărul și-a făcut apariția:

Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

S-a recomandat Mihail Eminescu: „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate…[…]

Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!

Hotărît, închipuirea nu mă înșelase… Era un copil minunat”, povestea Caragiale, după ani de la acea întâlnire, când „copilul minunat” plecase în altă lume.

„Am petrecut toată ziua râzând…” (I.L.Caragiale)

„Mi-a vorbit despre India antică și… mi-a cântat doina”

Într-o zi, Eminescu era „tăcut și posomorât, vorbea foarte puțin și contradicția îl irita”; apoi într-o nouă zi „era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare, și mi-a cântat doina”.

Despre „cântărețul Eminescu” a scris, mai târziu și istoricul Teodor V. Stefanelli, în Amintirile lui. Poetul era încântat de cântecele populare iar, după o petrecere, dacă rămânea cu doi, trei prieteni apropiați și avea dispoziția necesară, „le cânta el cu mare plăcere”.

Un ceasornic și o sută de galbeni

În anul următor, Eminescu a fost trimis de tatăl lui la Viena, la studii.

După ani, Caragiale l-a întâlnit și pe tatăl lui Eminescu, fost căminar moldovean, „un bătrân foarte drăguț, glumeț și original. Făcuse o bună afacere și venise să-i cumpere fiului haine și ceasornic și să-i deie «din viață» o sută de galbeni, partea lui de moștenire din averea părintească”.

„…toată amărăciunea unui suflet chinuit”

Când Eminescu s-a îmbolnăvit și a fost internat la o casă de sănătate, el, Caragiale, cel care veșnic avea pregătită o ironie, a izbucnit într-un prelung „plâns dureros”.

Anton Bacalbașa (21 februarie 1865 – 1 octombrie 1899), prieten și apropiat colaborator al lui Caragiale, alături de care a creat Moftul român, nota:

În Nirvana vezi toată amărăciunea unui suflet chinuit; tot amarul artistului care a înţeles pe Eminescu şi care se vede el însuşi aproape în aceeaşi stare, copleşit şi întrecut de mişuna de secături ce se agaţă în sus, pe scară, până-n vârful piramidei, şi privesc apoi, de acolo, cu tot cinismul târâtorilor cocoţaţi. Şi atunci, într-unul din ceasurile astea în care artistul vede negrul ce-l înconjoară într-o ţară de băcani sau de monşeri şi priveşte cum se ating aceste două extreme, într-unul din ceasurile astea el scrie despre colegul ce s-a stins, uitat de aceia pe care i-a adăpostit sub aripile lui.

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită.” (I.L.Caragiale) | Mihai Eminescu, 1887, Atelier foto Jean Bieling / Manuscris La steaua, Sursa: mnlr

„Acest Eminescu a suferit de multe”

Și au fost oameni, „nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de un vițiu… A fost un om dezordonat, dar nicidecum vițios”, scria Caragiale în Nirvana lui și încheia:

Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească.

Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui — nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Qakiamuni.

O așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârșitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.

Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită.

În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.

Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cântată, atât de mult dorită — pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

„Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită.” (I.L.Caragiale) | Ion Luca Caragiale

„… dar trebuie să-i recunoști valoarea”

„Omul deplin al culturii românești”, cum definea Constantin Noica trăsătura esențială a poetului, a rămas, „pentru foarte mulți, un necunoscut”, credea Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Cât despre „actualitatea lui Eminescu”, mărturisea:

Poți iubi sau nu un artist, îți poate plăcea sau nu opera sa, dar trebuie să-i recunoști valoarea.

[…]

Actualitatea marilor este eternă.

[…]

Pe măsură ce anii trec, steaua operei sale strălucește tot mai puternic pe cerul culturii noastre.

„…cât va suna pe lume dulcea limbă românească”

Ideea vine de altfel de la Mihail Sadoveanu:

Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales dintre toți scriitorii acestui neam… În viața lui scurtă, a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute până astăzi, îmbogățind ritmul, rima și expresia artistică; a dat cuvintelor simple valori nouă și armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit… Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogățit limba și a legat poezia cultă de producțiile din veac ale cântăreților anonimi ai neamului…

Generația mea i-a știut versurile pe de rost; generații de tineri le vor murmura și de-acum înainte în primăvara vieții, cât va suna pe lume dulcea limbă românească.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.