8 iulie 2020, 9:47

Ascultă cu atenție, la sfârșit vei fi altcineva. Povestașii și alte ocupații vechi ce au schimbat lumea

„De la începuturile lumii, Domnul a împărțit rasa umană în trei categorii. Sunt preoții, a căror datorie este să se roage și să-l slujească pe Dumnezeu; cavalerii, a căror datorie este să apere societatea; și țăranii care au datoria să lucreze pământul și, prin munca lor, să întrețină celelalte două clase.”

Așa grăia un episcop trăitor în evul mediu timpuriu, scria Samuel B. Harding în The Story of the Middle Ages, și tot Harding nota că acesta era aranjamentul după care au funcționat multe dintre societățile europene medievale. Cel puțin la începuturile epocii (epoca timpurie, de când datează și mărturisirea clericului), aceasta era imaginea lumii medievale – pe de o parte, cei care aveau ocupația să se roage și cei care erau gata oricând să meargă pe câmpul de bătălie, de cealaltă parte, cei care munceau din greu pământul pentru a hrăni pe toată lumea.

O ilustrație veche în care apar șerbi în perioada medievală „mânați” la muncă de un stăpân – cu toate că, teoretic, erau oameni liberi, șerbii erau legați de stăpânii pentru care munceau și nu puteau să-i părăsească ușor. | Sursa: A Dictionnary of Old Trades, Titles and Occupations

În Diploma Ioaniților, acordată în 2 iunie 1247, de regele ungar Béla al IV-lea, sunt menționate și clasele sociale ce existau, la jumătatea veacului al XIII-lea, pe teritoriul ce va fi, peste câteva decenii, în viitorul stat Țara Românească. Astfel, erau menționate două clase, o pătură superioară, cea a nobililor – „majores terrae îi numește textul latin, noi le zicem boieri și rusticii, adică țăranii”, preciza Constantin C. Giurescu în Istoria românilor

„Ca și în restul Europei, se constată și la noi împărțirea în două categorii: proprietari și șerbi. Părerea, multă vreme admisă în istoriografia națională, că ar fi existat, înainte de întemeierea vieții de stat și în primele timpuri ale acesteia, numai o singură clasă socială și anume țărănime liberă și stăpână pe pământul ei, nu se adeverește documentar. Ar fi fost de altfel și nenaturală această apariție singulară și patriarhală în plină Europă medievală, cu nobilime atotputernică și cu șerbie accentuată”, scria istoricul Constantin C. Giurescu. 

În istoria Europei, Evul Mediu sau perioada medievală a fost între secolul al V-lea și  până la începutul celui de-al XV-lea. A început, cum știe orice copil trecut prin primele clase, odată cu căderea Imperiului Roman de Apus (anul 476) și s-a întins până la Renaștere și Perioada marilor descoperiri. Asta știm acum. Oamenii care au trăit acele evenimente habar nu avem ce simțeau și ce înțelegeau eu când priveau cum un întreg imperiu se destrăma, scria Eileen Power în cartea Medieval People.

Erfurt, Germania, gravură în lemn, Cronica de la Nuremberg, 1493 | Michel Wolgemut, Wilhelm Pleydenwurff / via Wikimedia Commons

În perioada medievală, din epoca mijlocie, aproximativ între anii 1000 și 1250, a apărut și s-a dezvoltat orașul european – fie noi, fie în vechi aglomerații umane –, ceea ce a dus la o creștere a populației urbane și, nota istoricul Jacques Le Goff, specialist în perioada medievală, „caracterul lor major a fost funcția economică”. 

La finalul epocii – evul mediu târziu –, începutul veacului al XIV-lea, prosperitatea și dezvoltarea din secolele precedente au fost curmate de numeroase calamități – foamete, inclusiv Marea foamete din 1315–1317, și ciumă, mai ales pandemia ce a izbucnit în Europa 1347 – care au devastat și înjumătățit populația Europei.   

În general, perioada medievală a rămas în istorie ca una violentă și întunecată, ce poate zbârli perii omului modern, burdușit de civilizație. Au fost ani și ani, cu căderi și înălțări, cu multe lucruri nefaste și multe lucruri bune, dintre care unele au stat la baza Renașterii ce a urmat.

Ca orice epocă, a avut însă și aceasta perioadele ei de liniște când orașele s-au populat și oamenii au avut diferite îndeletniciri necesarii funcționării și bunăstării, la nivelul de atunci al societății. Cu vorbele lui Bill Bryson, în Acasă. O istorie a vieții private, „doar secole și secole de oameni văzându-și în liniște de treburile lor zilnice – mâncând, dormind, făcând sex, încercând să se distreze – […] de fapt, asta e în principal istoria: mase de oameni care fac lucruri obișnuite”.

Iar când nu mâncau, nu dormeau, nu făceau sex și nu se distrau, ca să-și ocupe timpul cu ceva, se îndeletniceau cu una, alta – de fapt, la fel ca omul veacurilor ce au venit, erau nevoiți să muncească pentru a putea apoi să facă celelalte lucruri. 

Nu aveau programatori sau jurnaliști în Evul Mediu, însă erau arhitecți, brutari, pictori, poeți, povestași. Și scribi, apotecari  și legători de cărți. Evident și preoți. Cum era firesc, multe meserii de atunci au dispărut. Din Dictionary of Old Occupations și A Dictionnary of Old Trades, Titles and Occupations, am selectat câteva dintre cele inedite și interesante meserii sau ocupații, unele specifice acelor timpuri. 

Apotecar | Science Source

Leacurile apotecarilor. 

În perioada medievală apar primele farmacii în orașe. În tradiția remediilor monastice, apotecarii erau instruiți și iscusiți în arta vindecării. Ei își dedicau timpul studiului plantelor și ierburilor din care făceau remedii certificate pentru diferite boli. Se pare că druizii au fost primii care au descoperit efectele unor asemenea leacuri naturale. 

Apotecarii nu erau atât de apreciați ca doctorii calificați – serviciile acestora erau scumpe și de obicei erau angajați doar de regi și nobili –, dar ei îi serveau pe oamenii de rând. 

Cei care aparțineau unui ordin religios deseori luau o sumă modestă sub formă de donație. În schimb, laicii își ofereau de obicei leacurile fără a cere ceva în schimb.

O societatea a apotecarilor a fost fondată după perioadă medievală, în 1617.

Cei care răspundeau cu viața.

Meseria lor era în rândul celor mai apreciate și mai bine plătite. Chiar dacă, în prima etapă a Evului Mediu, termenul arhitect era puțin folosit (în perioada antică era numit zidar), prin secolul al XIV-lea a revenit la semnificația lui din greacă architekton, maestru al construcțiilor. 

Într-o scrisoare din 1369 către consiliul orașului Florența era introdus „Iohannes Stefani de Susis, arhitect”.

Un arhitect bun în perioada medievală trebuia să aibă în primul rând cunoștințe solide de matematică/geometrie, iar creativitatea era un plus. După școală, urma perioada de ucenicie, în care teoria era îmbinată cu practica sub îndrumarea unui arhitect recunoscut. După cel puțin trei ani, devenea calfă și începea perioada în care muncea pentru a învăța cât mai mult și pentru a reuși să-și facă un „nume”. Pentru a dobândi titlul de arhitect trebuia să prezinte o lucrare personală deosebită. Puțini erau cei care reușeau să intre în rândul maeștrilor arhitecți – doar acestora li se atribuiau proiecte integrale.

Un castel medieval din Franța, distrus de germani în 1917 | Wikiwand

Ei au fost cei care au realizat castele și au planificat construirea de orașe întregi. Sunt arhitecții faimoaselor catedrale gotice ce se pot vedea astăzi în fiecare oraș european. 

Cum războaiele erau obișnuite în Europa, regii care stăpâneau teritorii vaste aveau nevoie de arhitecți bine pregătiți care să clădească orașe și cetăți puternice, imposibil de cucerit. În felul în care arătau clădirile se reflecta de altfel și puterea și bogăția unui ținut, regat. 

Dacă un oraș sau un castel era cucerit de dușmani, arhitectul putea chiar să fie condamnat la moarte – pentru cel care își vedea orașul proiectat de el căzut în mâinile inamicului, acest lucru nu putea să fie decât suprema umilință și un eșec profesional ce nu putea fi iertat.

Brutar | A Dictionnary of Old Trades, Titles and Occupations

Duzina brutarului.

Meseria de brutar există de când lumea și pământul, așa cum pâinea pe care o fac este unul dintre alimentele de bază cu care omenirea se hrănește de când se știe, de când se cultivă cerealele. Asta înseamnă cu mult, mult, tare mult timp în urmă.

Și în perioada medievală, brutarii au fost la mare căutare – de pe mesele celor săraci lipseau multe, dar niciodată pâinea. Din acest motiv, brutarii au început să facă pâini tot mai mici la prețuri tot mai mari. Nemulțumirea oamenilor a ajuns cumva și la urechi regale. Unii regi au dat legi stricte prin care îi obligau să  fie cinstiți și să mențină prețuri mici – în caz contrar, pedepsele puteau fi extrem de aspre, ca-n Evul Mediu. Cel care era prins că vindea mai puțin la preț mai mare, era pedepsit. Din acest motiv, brutarii au adăugat o pâine în plus la prețul duzinii. De atunci există expresia „duzina brutarului”.

Legătorii de cărți | Pinterest

Legătorul de cărți.

A fost una dintre ocupațiile de bază în perioada medievală – și multe secole după aceea. Pe ultimul legător de carte din București, l-am întâlnit în urmă cu ani în atelierul pe care l-a avut pe Calea Șerban Vodă – era meseria pe care a învățat-o de la 12 ani și a practicat-o o viață întreagă. 

Pe măsură ce lumea evolua și apăreau mereu noi informații și descoperiri, acestea erau notate pe hârtie, după care se legau împreună cu meticulozitate în formatul unei cărți. Legătorul de carte trebuia să fie atent ca să nu rupă sau să distrugă manuscrisele. În evul mediu târziu, cel care vindea cărți lega de obicei cărțile pentru clienți. 

Astfel de cărți se găsesc în bibliotecile bisericilor și în muzee și arată măiestria acelor meseriași. De asemenea, s-au păstrat și manuscrise ce nu au fost legate. 

Berea cea de toate zilele.

Berea, una dintre băuturile cele mai vechi ale lumii. Prima evidență clară a producerii berii din orz există de mai bine de cinci milenii, însă e posibil să fi fost produsă mult mai devreme, din perioada când cerealele au început să fie cultivate.  

În Evul Mediu băuturile erau parte din alimentația de bază de zi cu zi – de altfel, s-au păstrat multe documente în care se consemna cum, în timpul unor asedii sau bătălii, erau aduse trupelor care pline cu „butoaie” de bere. Se pare că berea făcea deseori regulile chiar și în timpul războaielor – într-un document se menționa că, în Bătălia de la Sempach din 9 iulie 1386, în toiul bătăliei, soldații au primit ordin să înceteze lupta doar pentru a li se aduce butoaiele de bere; în zilele noastre, am zice că au luat o pauză de bere. 

Berarii aveau dreptul, în perioada medievală, să aibă propria lor fabrică. Alături de pâine, berea era unul dintre cele mai populare produse – din acest motiv fabricanții aveau deseori de plătit impozite mari și numeroase taxe.

Berarul de la mănăstiri era responsabil de aprovizionarea cu bere și a hanurilor deținute de abație.

Dulgher | Pinterest

Dulgherii, artiștii lemnului.

Cei care doreau să învețe meseria de dulgher în perioada medievală, intrau mai întâi ca ucenici în atelierul unui breslaș. 

Erau considerați, pe bună dreptate, în elita meseriașilor, pentru că multe dintre obiectele pe care le făceau erau folosite în viața de zi cu zi. Pe lângă ustensile și vase pentru bucătărie, lucrau mobilă, case, practic orice construcție din lemn. 

Cu toate că uneltele de care se foloseau atunci în munca lor diferă de ceea ce există astăzi, în muzee, biserici sau chiar în unele case, pot fi admirate superbe lucrări făcute în lemn de meșteri din perioada medievală.

Regii și, în general cei din clasa nobiliară, deseori îi căutau și îi angajau pe cei mai buni dulgheri – mobilarea și decorarea castelelor și a caselor nu erau făcute doar din utilitate sau motive ce țineau de bun gust. Calitatea mobilierului și amenajarea arătau de fapt statutul și prestigiul proprietarului. Prin urmare, un dulgher care a făcut din meserie o artă era la mare căutare și putea pretinde pentru munca lui orice sumă. 

O hartă a lumii din perioada medievală, 1265 | Sursa: British Library

Hărțile vechi ale lumii medievale. 

La origine, cartograful a fost cel care desena hărți.

Artiști adevărați, educați, talentați, buni cunoscători ai scrisului, dar și al unor științe ca geografia, istoria, matematica, cartografii erau la mare căutare în vremurile medievale. Angajați de regi sau nobili, rolul lor era să realizeze hărți cât mai detalitate cu toate locurile cunoscute. 

Pe măsură ce începeau să se obțină tot mai multe informații despre pământ, mări, ulterior univers, în general, responsabilitatea lor creștea. Mai ales că războaiele erau cumva la ordinea zilei și nici un comandant nu era fericit să își ducă armata pe un teren ce, pe hartă, apărea lângă munte și pădure, dar în realitate constata că pădurea și muntele nu existau acolo. 

Locurile pentru ambuscade erau alese de comandați după studiul hărților – prin urmare, acestea trebuiau să fie precise și cât se poate de bine întocmite. Se făceau însă și hărți false tocmai pentru a ajunge în mâinile inamicilor. 

Tot cartografii au pus pe hărțile lor și granițele imperiilor sau regatelor – în acest fel, orice rege putea vedea ce ar mai putea cuceri pentru a-și extinde regatul.

 

Jean Miélot, în scriptorium, ilustrație datată după 1456 | Din colecția Bibliothèque nationale de France / Sursa: Wikipedia, domeniu public

Munca neștiută a scribului.

Scribii puteau să fie scriitori sau secretari. Munca lor, deloc ușoară și deseori subestimată de omul modern (privind în urmă, sunt numiți copiști iar cuvântul a ajuns să descrie „scriitorul sau gazetarul lipsit de valoare” – cel care preia și scrie ce-i spun alții), a fost esențială înainte de apariția tiparului. 

Datorită lor au fost consemnate, din perioada antică și până la apariția tiparului, în documente și cărți, evenimente, oameni, momente importante și s-au transmis informații și cunoștințe.  

În Evul Mediu, toate cărțile au fost scrise de mână. La începuturile perioadei medievale, cei mai mulți scribi (sau scriptori) au fost călugări. Ei lucrau într-un scriptoriu (în latină scriptorium, ceea ce înseamnă „loc pentru scris”), un atelier de caligrafie ce a existat în mănăstiri medievale din Europa sau în cancelarii nobiliare. Aici își petreceau timpul scriptorii, acei meșteri în caligrafie și miniaturi, care scriau și copiau diferite texte în documente și cărți. 

În România, cele mai mari ateliere de acest fel au fost înființate în perioada domnitorului Ștefan cel Mare, la mănăstirile Putna și Neamț. 

Cu știință și dragoste de carte, cărturar recunoscut, scribul era de obicei un filozof sau istoric. Nu erau toți, cum s-ar crede, „copiști”, adică cei care copiau manuscrise.

În funcție de perioadă și de orașul unde se afla, scribul era angajat deseori de rege sau de nobili – de altfel, cei mai mulți dintre scribi proveneau ei înșiși din clasa nobilimii. Pe lângă munca de a consemna evenimente majore, el făcea deseori și documentare în diferite domenii cerute de cei pentru care lucra. 

Munca lor cerea cunoștințe vaste în diferite domenii, iar pe lângă răbdare și minuțiozitate, trebuiau să aibă o bună capacitate de comunicare, de interacțiune socială, de ascultare – pentru a obține anumite informații, se întâlneau cu oameni, ascultau relatările acestora, deseori făceau investigații pentru a compara datele și apoi consemnau. De aici s-a conturat mai târziu munca jurnalistului. 

Autor, translator, miniaturist, Jean Miélot (se cunoaște doar anul morții, 1472) a fost unul dintre cei mai cunoscuți scribi din perioada medievală. 

Spion în curtea vrăjmașului.

Ceea ce spunea Alvin Toffler în secolul al XX-lea, știa orice rege înțelept din timpuri medievale: informația este putere. Știa așadar că informația îi aduce avantaje în fața rivalului și, pentru a o obține, angaja iscoade – spioni, le spunem azi – ca să știe unde se afla inamicul pentru a-l putea apoi ataca eficient. Rolul iscoadelor era să afle tot ce se petrecea în „curtea vrăjmașului” și să-l informeze apoi pe cel care îl angajase – rege sau nobili.

Cu toate că există până acum puține dovezi și informații despre spionul medieval, se știe că au fost folosiți atât de Biserica Catolică, cât și în Imperiul Bizantin. Pe măsură ce s-au dezvoltat regatele – în special în Franța și Anglia –, cercetașii aveau menirea să culeagă informații de pe teritoriul adversarului. 

În perioada medievală, cele mai multe iscoade au fost femei – se știa și atunci că o femeie atractivă și inteligentă, folosindu-se de farmecul ei natural, poate ajunge cu mai ușor în anumite locuri pentru a obține informațiile căutate. 

Acestea erau femei educate, vorbeau mai multe limbi, dar, la nevoie, știau să lupte și nu aveau vreo problemă să ucidă pentru a-și salva viața. În momentul când erau angajate, depuneau un jurământ prin care se obligau să-și ia viața în situația în care erau descoperite de un inamic și riscau să  fie prinse de acesta.

Spionii medievali nu se bucurau doar de aprecierea celor care îi angajau – pentru munca lor erau răsplătiți cu sume uriașe –, ci beneficiau din plin de tot fastul vieții la castel.

 

Șeherezada, povestitoarea din O mie și una de nopți |  Pictură de Sani ol molk (1849–1856) / Sursa: Wikipedia, domeniu public

Nevoia de povești. Povestașii.

Ei au fost cei care au răspândit istorii, povești, legende, știri, într-o epocă în care cei mai mulți oameni nu știau să citească și să scrie. Li s-a spus povestitori – sau, să aleg  cuvântul mai frumos, folosit de Constantin Negruzzi în Alexandru Lăpușneanu, povestași.

Tradiția poveștilor orale există de când lumea a început să comunice prin limbaj, prin cuvinte. La început, omul cânta când muncea, apoi a combinat poveștile cu poezia, muzica, dansul.  

Povestașii cutreierau ținuturi și se opreau în diferite așezări unde, de obicei, erau bine primiți. Nevoia omului de povești, de a-și hrăni imaginația, de a fi rupt pentru un moment de lumea cea reală în care se afla, a existat întotdeauna. Povestașii asta făceau – le ofereau oamenilor momentele dorite de delectare și evadare din cotidian.

Multe dintre faptele istorice relatate de ei erau însă voit exagerate, schimbate,  îmbrăcate în senzațional, de dragul de a atrage audiența și de a-și face poveștile și mai ademenitoare. Neconsemnate la timp, multe s-au transmis pe cale orală din generații în generații – și fiecare se simțea liber să mai adauge sau să schimbe câte ceva.

Cu toate că nu erau de obicei plătiți, nici angajați, povestașii se mulțumeau să primească în schimb un loc de dormit și un pic de mâncare. Cei mai buni povestași puteau, dacă le surâdea norocul, să fie angajați la curtea regelui sau a vreunui nobil. 

Probabil, cel mai renumit povestaș – deși personaj fictiv – este Șeherezada, povestitoarea din O mie și una de nopți, care și-a salvat viața spunând povești. Despre puterea poveștii scria și legendarul autorul al epopeii Mahābhārata: „Dacă asculți cu atenție, la sfârșitul poveștii vei fi o altă persoană”. 

 

Foto Cover: Viața într-un oraș medieval, ilustrație / Pinterest


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

  1. UnOarecare

    4 iunie

    Autorul citatului „Dacă asculți cu atenție, la sfârșitul poveștii vei fi o altă persoană” este Jean-Claude Carriere si nu Vyasa, legendarul autorul al epopeii Mahābhārata.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.