21 noiembrie 2022, 23:23

Avea suflet de artist: „Toți, toate, oameni și animale, flori și copaci, întreg cuprinsul țării îl găsești în schițele lui”

„Iarmaroacele cu hărmălaiele lor, popasurile cu blânda și sfânta cină de seară, chervanele cu șirurile de cai cuminți, drumețul cu pas așezat, țiganii trudiți de veșnica lor rătăcire făr’de noroc, țărănci ce-și poartă semețe donițele pline, pustiuri bătute de vânturi, margini de sat năpustite de crivăț…”

„Alături de marii înaintași, de artiștii care, pe lângă talentul lor, aveau și acea rară putere de muncă a cărei roadă a umplut întâia epocă a artelor noastre plastice, alături de Tattarescu, Aman și Grigorescu, trebuie să punem și pe pictorul Carol Popp de Szathmári”, scria Emil Gârleanu în 1908.

„A lăsat Ardealul și a trecut în țară la noi”

Născut la Cluj, în Imperiul Austriac, în 11 ianuarie 1812, „coborâtor dintr-o nobilă familie”, Carol Szathmáry a lăsat, cam pe la 1845, Ardealul și a trecut „în țară la noi”, cum nota Emil Gârleanu. Acesta menționa: „Sosit aici, își uită de studiile teologice făcute în Cluj și, dimpreună cu maiorul Papazoglu, tipărește cea dintâi hartă a țării noastre”.

Colonel în armată, Dimitrie Papazoglu, născut în București în 1811, a fost cunoscut „pentru dragostea și înflăcărarea cu care a căutat urmele trecutului nostru, cercetând prin toată țara și alcătuindu-și un adevărat muzeu din casele sale, așezate în calea Văcărești din Capitală”, după cum povestea Em. Gârleanu. Pasiunile lui au fost istoria, cartografia, arheologia.

Familie de ursari, Carol Popp de Szathmári

Familie de ursari, Carol Popp de Szathmári

„Artistul își ia culorile și pensulele și pornește să cutreiere țara”

În portretul făcut pictorului și fotografului Carol Szathmáry, Emil Gârleanu comenta:

Dar cartografia nu are nici perspectivă, nici umbră, nici culoare, numai linia rece care înseamnă o apă, punctul care arată un târg, hașurile care parodiază munții. Și Carol Szathmáry avea suflet de artist – pictorul se răzbună pe desenator, artistul își ia culorile și pensulele și pornește să cutreiere țara în cuprinsul largului și latului ei.

Și continuă descrierea în care a surprins spiritul peregrin al artistului:

Cine și-a pierdut pașii în întinsul plaiurilor noastre, cine a străpuns văile și prăpăstiile munților noștri, cine a întârziat să-și petreacă noaptea afară, sub adâncul înstelat al cerului, ca să vadă a doua zi, în zori, răsăritul soarelui deasupra nețărmuritului ocean de iarbă și de flori al câmpiei românești, acela va pricepe ce a putut alege și statornici, pe pânză sau pe hârtie, penelul unui adevărat artist cum a fost Szathmáry. În afară de Grigorescu, n-am avut artist care să iubească pământul țării, țarina cu oamenii ce trăiesc legați de dânsa, ca Szathmáry. Zeci, sute de schițe, de tablouri, stau și astăzi, teancuri, închegând o muncă de uriaș.

„E cel mai gingaș acuarelist al nostru”

Din ele răzbat „iarmaroacele cu hărmălaiele lor, popasurile cu blânda și sfânta cină de seară, chervanele cu șirurile de cai cuminți, drumețul cu pas așezat, țiganii trudiți de veșnica lor rătăcire făr’de noroc, țărănci ce-și poartă semețe donițele pline, pustiuri bătute de vânturi, margini de sat năpustite de crivăț, mănăstiri în fapt de seară, toți, toate, oameni și animale, flori și copaci, întreg cuprinsul țării îl găsești în schițele lui Carol Szathmáry”:

Și pentru a le da mai fragede, mai străvezii, cum și sunt într-adevăr zările noastre, Carol Szathmáry a ales acuarela. E cel mai gingaș acuarelist al nostru. Câteva din aceste acuarele se găsesc în Muzeul de artă națională, unele, mi se pare, la Academie, câteva sunt în pinacoteca M. S. Regelui, dar cele mai multe stau în colecția păstrată cu sfințenie de către fiul său, pictorul Alexandru Szathmáry.

Mănăstirea Stavropoleos | Un grup de țigani | Țărancă din Transilvania | Carol Popp de Szathmári

Mănăstirea Stavropoleos | Un grup de țigani | Țărancă din Transilvania | Carol Popp de Szathmári

Szathmáry și Bărăganul

Pe vremea când Carol Szathmáry „era în puterea tinereții, Bărăganul era în puterea sălbăticiei lui”, scria Emil Gârleanu:

Sufletul l-a îmbiat pe artist să-l vadă, și în adevăr că-l și cutreieră, în tovărășia a doi oameni meniți să rămână celebri: în tovărășia lui Liszt… și a lui Adolf Schreyer, el însuși pictor mare, pe care frumusețile pustiului ialomițean îl farmecă și-l face să aștearnă pe pânză câteva priveliști, dintre care două au rămas în colecția Szathmáry.

„Dorul altor orizonturi”

Călător împătimit, s-a lăsat „mânat mereu de dorul altor orizonturi”. A străbătut Persia, Asia Mică, Turcia „și mai toată Europa”. Din aceste peregrinări, a adunat „o rară și foarte prețioasă colecție de arme, instrumente muzicale, covoare, sculpturi, mobile rare, menite să întregească adevărata pinacotecă-muzeu, cu pânze rare și nespus de prețioase, cumpărate de la polonii emigrați în 1848, ce au trecut prin țară”.

A fost și „consilierul artistic al domnitorului Carol”, pe care l-a întovărășit „în toate călătoriile sale prin țară”. A avut „acest deosebit post” până în 1878, „după războiul pe câmpul căruia a fost ca pictor”.

Câmpulung, 1866, Carol Popp de Szathmári

Câmpulung, 1866, Carol Popp de Szathmári

„Cel dintâi artist-fotograf”

Pictorul Szathmáry a fost și fotograf. Sau fotograful a fost și pictor. Ce povestea Emil Gârleanu:

Oricât de mare ar fi puterea de muncă a unui pictor, când dânsul, pe lângă arta lui, încheagă și o operă etnografică, penelul nu dovedește. Szathmáry înțelege aceasta și, pe lângă atelierul lui de pictor, își face un atelier fotografic (întâiul îl are la Curtea Veche) fiind astfel cel dintâi artist-fotograf.

În atelierul său, aparatele nu statorniceau pe hârtie numai pozele celor ce voiau să le rămână chipul, – nu: în atelierul lui Szathmáry s-au perindat toate tipurile, toate chipurile caracteristice ale Bucureștiului. Szathmáry îi căuta, îi aducea de-i fotografia, în veștmintele lor tradiționale; așa a rămas de pe urma lui o enormă colecție de clișee, care păstrează până astăzi, în acea abureală parcă așternută pe sticlă, atâtea chipuri ce odată au fost aievea.

„Un colorit de o gingășie și delicateță unică”

Carol Szathmáry a murit la vârsta de 74 de ani, „după o viață atât de rodnică, atât de stăruitor trăită”.

Fiul său, Alexandru, născut în 1872, „îi moștenește talentul și, printr-una dintre acele legi ciudate ale firii, i-l și întregește cu o rară artă, caracterizată printr-un colorit de o gingășie și delicateță unică, și care face din d-sa unul dintre cei mai puternici reprezentanți ai noii generații de artiști ai noștri”.

„… o umbră, ce numai el o putea zări”

În „casa din strada Enei no. 7, din București”, unde a locuit familia Szathmáry, „e un adevărat muzeu, poate cel mai însemnat muzeu particular din țară”. Ceea ce „înduioșa în muzeul acesta”, era atelierul pictorului Alexandru Szathmáry, nota Emil Gârleanu:

… același atelier care a fost odinioară al tatălui, și în care munca fiului se îmbină cu aceea a părintelui.

Și nu o dată am văzut pe pictorul Alexandru Szathmáry lăsându-și penelul lângă pânza umedă de culoare, ca să-și întârzie privirea într-un colț al atelierului, din adâncul căruia se închega poate o umbră, ce numai el o putea zări, și care, în acel clipe de caldă inspirație îi binecuvânta munca


Comentariile sunt oprite pentru acest articol