„Pictura este în primă și ultimă analiză – culoare. Pentru un colorist, miezul suculent al unei rodii e mai pregnant decât frumusețea unui tors antic”, spunea Nicolae Tonitza.

Anul acesta se celebrează 133 de ani de la nașterea pictorului Nicolae Tonitza. A venit pe lume la Bârlad, fiind primul dintre cei cinci frați.

A urmat școala primară de băieți și gimnaziul, secția real, în orașul natal.  La 16 ani, a plecat din casa părintească și s-a dus la Iași pentru a învăța pictura la Școala națională de Belle-Arte.  Cu doi dintre colegi, Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu, a legat prietenii ce au durat toată viața. Nu a obținut diplomă, deoarece, în ultimul an, a luat parte la o grevă a studenților și a fost nevoit să întrerupă școala.

În anul următor înscrierii la Școala de Arte Frumoase, a mers într-o excursie în Italia, alături de studenți de la Arheologie din București, cu un grup condus de istoricul și arheologul Grigore Tocilescu.

În 1908, a fost admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste, Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, în prezent Academia de Arte Frumoase München, unde l-a avut ca îndrumător pe profesorul Hugo von Habermann.  În perioada cât a stat în Germania, a trimis caricaturi revistei Furnica și a publicat primul articol într-o revistă de artă din Iași. A plecat din Germania înainte de a-și finaliza studiile și a călătorit o vară în Italia, iar toamna a ajuns în Franța, la Paris, unde s-a stabilit pentru doi ani.

La Paris, a frecventat atelierul pictorului Pierre Laprade și a studiat pictori celebri.  Picturile pe care le-a realizat în perioada pariziană – peisaje, portrete, compoziții – le-a expus în atelierul pe care l-a avut în cartierul artiștilor, Montparnasse. Lucrările lui de început au formă și culoare, tonuri aprinse, luminoase.

S-a reîntors în Moldova în 1911, iar în anul următor și-a finalizat studiile la Școala națională de Belle-Arte de unde a primit, în urma unui concurs, un certificat de „pictor bisericesc”. Ceea ce a și făcut o perioadă, a zugrăvit diferite biserici din Moldova și Țara Românească.

Pictura nu i-a adus venituri prea multe, mai ales după căsătorie și nașterea celor doi copii, s-a confruntat cu o serie de dificultăți materiale (cu toate că, la un moment dat, a avut mare succes și a fost apreciat), motiv pentru care a lăsat o perioadă pensula și a luat penița, ca redactor la un ziar din Iași.

La 30 de ani, în 1916, a avut prima expoziție la București, unde a prezentat picturi și desene, alături de fostul lui coleg de școală, Ștefan Dimitrescu. Trimis pe front în timpul Primului Război Mondial, a fost luat prizonier în lagărul de la Kirjali din Bulgaria, experiență ce l-a marcat întreaga viața. După război, s-a stabilit la București, unde a colaborat cu diferite publicații de stânga, preocupat de problemele sociale, dar publica regulat și în revista Artele Frumoase.

În 1920, după o expoziție organizată la Iași de asociația „Arta Română” (asociație înființată în timpul războiului, la Iași), închinată memoriei lui Ștefan Luchian, Tonitza s-a decis să se dedice în întregime picturii. La invitația unui coleg pictor, s-a mutat la Vălenii de Munte, ca să nu mai fie tracasat de greutățile financiare pe care le avea.

În cartea Însemnările unui amator de artă, Krikor H. Zambaccian povestea: „Tonitza se reculege în liniștea patriarhală a orășelului muntean și lucrează cu spor în atmosfera de intimitate a căminului, sub farmecul îmbietor al copilașilor săi. De atunci datează acele capete bucălate de copii cu ochi de vis, cu ochi «ca de mure» sau de «măsline»… […] În lipsa lui din capitală începe să se înfiripeze și «o legendă Tonitza», sărman artist de talent, nevoit să se refugieze la Văleni, din pricina greutăților familiale, boem incorigibil și dezarmat pentru lupta existenței. Toate aceste lucruri înduioșau publicul și-l făceau pe Tonitza mai interesant.”

Despre el, Krikor H. Zambaccian spunea că a fost artistul ce a provocat cele mai multe simpatii din timpul vieții: „La farmecul artei sale se adăuga faima boemului, a omului fantezist. Tonitza plutea într-un nimb de anecdote și legende, așa cum a fost cazul lui Modigliani și Utrillo. Aveam impresia că lucrurile acestea nu-i displăceau lui Tonitza, căci uneori alimenta el însuși unele versiuni. Când se apuca de lucru era foarte hotărât și se închidea în casă săptămâni de-a rândul, iar când pornea să iasă, o ținea câteva zile în șir. «Simt nevoia să răsuflu, să mă refac», ne spunea el și hoinărea ca un somnabul cu ochii holbați din care porneau priviri uimite, cu mersul greoi, căci șchiopăta puțin, sprijinindu-și trupul scund pe un baston gros în căutarea unui local prin periferii unde credea el că vinul e mai bun. Odată, după nopți albe, un birjar îl depuse la domiciliu, fără palton, fără pălărie, fără baston”

În timpul călătoriei pe care a făcut-o în 1922 în Transilvania, l-a cunoscut pe pictorul Aurel Popp cu care a legat o prietenie frumoasă și a purtat o corespondență bogată.

Boem, dar muncitor, l-a caracterizat K.H.Zambaccian, pentru că Tonitza își organiza lucrul, o dovadă fiind mulțimea de desene, articole, studii pe care le-a făcut. Tot de la colecționarul și criticul de artă Krikor H. Zambaccian știm că Tonitza ieșea foarte rar să picteze peisaje, el „lua doar însemnări în fața motivului, din peniță sau tuș, și când era în bună dispoziție, picta în atelier din imaginație.”

„Priveam odată cum picta de la fereastra locuinței sale, din strada Popa Soare, o priveliște din curtea vecină în paragină. Tonitza a transpus-o într-o feerie japonizantă”, scria Krikor H. Zambaccian.

Fata pădurarului, una dintre cele mai populare picturi ale lui Nicolae Tonitza, realizată în anii 1924-1926, într-o perioadă în care artistul explora plin de simpatie universul copilăriei, proiectând asupra copiilor propriile stări de spirit. Așa este prezentată această lucrare aflată la Galeria de Artă Românească Modernă de la Muzeul Naţional de Artă al României.

S-a retras din asociația „Arta Română” și, la sfârșitul anului 1925, a creat „Grupul celor patru”, alături de Oscar Han, Ștefan Dimitrescu și Francisc Șirato. Istoricul și criticul de artă Barbu Brezianu spunea despre „Grupul celor patru” că a fost „una dintre cele mai prestigioase asociații artistice formate în perioada interbelică în România”.

„Uniți nu atât prin temperament şi viziune, cât prin devotamentul faţă de artă şi responsabila asumare a condiţiei de artist, cei patru vor scrie un capitol important în istoria picturii şi sculpturii moderne româneşti, cultivând în cadrul unităţii grupării diversitatea propriilor individualităţi creatoare, afirmate cu îndrăzneală şi originalitate”, scria istoricul de artă Doina Păuleanu în studiul Grupul celor patru.

Timp de aproape zece ani, „Grupul celor patru” a organizat numeroase expoziții (considerate, cum scrie Krikor Zambaccian, cele mai interesante manifestări de artă pe atunci) la care Nicolae Tonitza a participat, fiind considerat cel mai important pictor român în viață.

Printre lucrările lui se află și peisajele de la Balcic – între 1933 și 1934, împreună cu Francisc Șirato, Nicolae Tonitza a călătorit în Dobrogea, la Balcic, și a realizat acolo o serie de tablouri inspirate de pitorescul orășel aflat la malul mării, unde regina Maria și-a făcut o reședință de vară.

Cei doi și-au expus lucrările în 1934 la Sala Dalles din București. Krikor H. Zambaccian povestea despre cronica pe care o scris-o, tablourile lui Șirato fiind atunci cele care au atras atenția tuturor. Totuși, Tonitza a rămas Tonitza, a fost amintit cu căldură în cronică, însă și-a dat seama că nu peisajele lui au făcut senzație și au asigurat succesul expoziției. După apariția acelui articol, relația lor, după cum spunea criticul de artă, s-a mai răcit.

Totuși, iată ce scria atunci Krikor H. Zambaccian despre arta lui Tonitza: „Tonitza, nume ce sună atât de armonios, o figură de boem îndărătnic și un suflet capricios! […] Culoarea lui Tonitza e clară, veselă și strălucitoare ca a cerului de primăvară, iar dacă motivul îl întristează, paleta sa totuși nu se întunecă, nu se mohorește ca plumburiul de toamnă, tristețea lui păstrând o duioșie străvezie. […] Pictura lui provoacă un fluid de ți se oprește judecata și-ți lasă doar ochii să se îmbete. […] peisajul lui Tonitza să nu-l cauți pe pământ, căci nu-l găsești nici în vis, ci în retină.”

La 53 de ani, în ziua de 26 februarie, Nicolae Tonitza s-a stins din viață și a fost înmormântat în Cimitirul Ghencea din București.

În cartea Însemnările unui amator de artă, K.H. Zambaccian scria: „Nu știu dacă zbuciumata viață a lui Tonitza se datorește condițiilor unei existențe grele sau mai degrabă temperamentului său fantezist și boem. Tonitza era în unele privinți de o candoare uimitoare și înfrunta viața cu nepăsarea unui adolescent. Astfel se explică și arta sa ingenioasă și plină de bucurii cromatice, străbătute totuși de melancolii”.

Nicolae Tonitza spunea că „artistul este o energie care ține să învingă singură. Tutoratul, oricât de ilustru, îl ofensează ori îl înăbușă și niciodată nu-l poate stimula pe căile pe care talentul lui le crede singure ale lui. Îi repugnă situații de minor cuminte, ascultător, bine hrănit și purtat de mână. El preferă hoinăreala slobodă pe meleaguri neumblate, chiar cu riscul foamei și al culcușului de cetină.”

---