5 martie 2021, 6:45

„Azi îmi oferă flori; mâne îmi vor arunca pietre!”

„La începutul domniei, primea pe toți câți veneau să i se plângă. Mai târziu nu mai primea decât puțini; cu cine voia, era amabil; pe cine nu suferea, îl trata cu asprime.”

Cunoscut în special ca poetul Legendelor istorice, Dimitrie Bolintineanu, om politic și diplomat, a lăsat, printre câteva biografii romanțate, un memoriu istoric despre viața domnitorului Cuza.

G. Călinescu scria că Bolintineanu a fost prețuit de vodă Bibescu – în 1844, acesta i-a acordat rangul de pitar – a fost trimis la studii la Paris și s-a întors după trei ani, în 1848, „patriot înflăcărat”.

„Bine văzut de Cuza”, domnitorul l-a numit în 1860 membru în Comisia Europeană a Dunărei, efor al Spitalelor civile, de unde a demisionat după câteva luni, ministru de externe, apoi ministru de instrucție. „Se pare că a pus multă onestitate și bunăvoință în funcția sa. Politica lui Cuza […] îl nemulțumea, rămânând cu toate acestea un devotat al domnului”, nota G. Călinescu.

Tot istoricul literar scria că „nașterea poetului trebuie pusă la 1819, fiindcă la 1845 aniversa 26 de ani de viață”. Dimitrie Cosmad – acesta a fost numele real, tatăl lui fiind cuțovlah din Ohrida, așezat la țară, la Bolintinul din Vale, Bolintin-Vale, nu departe de București – a trăit 53 de ani. A murit la ospiciu, în zorii zilei de 20 august 1872, deși pe actul de deces apare data de 19 – „era șubred, infirm și aproape paralizat […] și trebuie să fi fost grozav de îmbătrânit, căci i se scrise vârsta de optzeci de ani”, menționa G. Călinescu.

În 1873, la un an de la moartea autorului, apărea deja a cincea ediție a volumului Viața lui Cuza vodă. Pe lângă opinii și reflecții legate de diferite aspecte din viața socială, economică, politică, culturală, memoriul istoric, publicat prima dată în 1869, după trei ani de la detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, are, după cum promite titlul, detalii de toate felurile despre domnitor, așa cum l-a cunoscut și văzut autorul.

Dimitrie Bolintineanu | Fotografie de Étienne Carjat / Biblioteca Naţională a României / via Wikipedia, domeniu public

O veche familie de boieri

Alexandru Cuza cobora dintr-o veche familie moldovenească. Sub domni fanarioți, „această familie, ca multe altele, prigonite de străini, perduse din splendoarea sa și se coborâse în rândul boierilor de a doua clasă. Muma sa era din Constantinopol, din familie genoveză Cozadini, familie grecită cu timpul. June încă fuse trimis în străinătate spre a-și completa studiile. Înturnat în Moldova, se înrolase în oștire și fuse numit ofițer”, povestea Bolintineanu.

Și-a dat demisia, scria Bolintineanu, „și trăia când liber, când director la un minister în Iași, când președinte de tribunal sau prefect la Galați”, oraș unde avea casa părintească.

Serios și rece

Ales domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859) și, la scurt timp, al Țării Românești (24 ianuarie/5 februarie), fiind astfel primul domnitor al Principatelor Unite, Cuza și-a făcut intrarea la București unde „văzu cel mai mare entuziasm”. Nicolae Golescu, numit ministru, la recomandarea lui Vasile Alecsandri, „merse să întâmpine pe Domn afară din barieră cu o trăsură domnească de paradă. O sută de mii de oameni adunați din diferite sate și urbe formau această lume entuziastă ce venea spre întâmpinare. Domnul apăru în trăsura sa. El era serios și rece la salutările sincere ale poporului.”

Răceala, explica Bolintineanu, care nu „i-a scăpat poporului”, venea din faptul că a fost informat despre existența în București a unui grup de „revoluționari de meserie, purure turburători ai liniștei publice, cu alte vorbe o bandă de mameluci în serviciul partidului revoluționar”.

La Mitropolie, Cuza a depus jurământul, iar de acolo a mers la palat.

Alexandru Ioan Cuza, 1861 | Litografie: Josef Kriehuber / via Wikipedia, domeniu public

Înflăcărat și descurajat

„Domnul Cuza lesne se înflăcăra la orice idee națională, energică, și tot cu aceeași înlesnire se lăsa a se descuraja când era vorba de executare, când găsea piedici și mai ales când i se părea că nația, acea divinitate la al cărei templu adorase, nu era astfel cum el și-o închipuise, înainte de a fi față în față cu dânsa. Domnul vedea în nație un rău mare: credea că acest rău ea îl datora unei stări de robie și tiranie din trecut, fără vindecare, că orice guvern ar încerca a-l vindeca, va fi victima virtuților sale.”

A schimbat legi, pentru că a crezut că „răul era în legile rele”; a avut dreptate, „până la un punct”; a schimbat legi, dar „le-a încredințat spre executare tot oamenilor cari serviseră ca instrumente tiraniei trecute”.

Când și-a dat seama, a adus oameni noi – numiți de popor „ciocoi noi” –, dar „aceștia nu îndreptară nimic căci nu înțelegeau ce sunt principiile”. Legi erau, dar nu „fuseră executate, căci cei mai mulți chemați a le executa, voiau rău și guvernul executa rău. Nimic nu asigură ordinea, nimic nu garantă autoritatea ca instrucția și educația poporului. Ele nu cer decât o condiție ca să fie utile tuturor: libertatea. Din nefericire, Domnul Cuza nu punea mare preț pe acest mare mijloc de civilizație.”

Funcții, averi, pensii

Catedrele de profesori erau „sinecure pentru deputați, senatori și favoriți cari nu dădeau pe la școli și aveau câte două și trei alte funcții înalte. […] La facultăți erau mai mulți profesori decât școlari”.

Mai mult, observa Bolintineanu, „oprirea de a face școli pentru poporul rural, instrucția și educația ca monopol al guvernului sunt încă cauzele cari opresc luminarea spiritelor. Fără această dezvoltare, nația, libertățile ei, legile ei, constituția ei, toate vor fi o minciună. Fără aceasta, țara va avea sclavi, dar nu cetățeni”.

În orice epocă, se găsesc și acei funcționari care așteaptă ca „la o vârstă oarecare să iasă la pensie. Pensia era scopul vieții acestei clase”. În vreme ce alții, „își făceau averi din abuzuri. Case, palate, moșii câștigate în câțiva ani, de oameni cari nu aveau nimic, nu făcuseră comerț, nu luaseră zestre, nu câștigaseră la loterie, nu găsiseră comori.”

Față de toate acestea, nota Bolintineanu, „domnul Cuza nu era străin în patria sa, cunoștea oamenii și lucrurile; era inteligent, avea momente mari de cugetare, de simțăminte. Primea plângerile tuturor, nemulțumi adesea pe miniștri îndreptându-le rătăcirile lor în afaceri cari dădeau ocazie la plângeri. Orice om nedreptățit de ministru afla încă la palat o protecție. Tronul nu era străin de popor în păsurile lui. Ministerele se schimbau, starea de paralizie rămânea, sistemul ce nu era născocit de Domn rămânea tot acela la toți miniștrii. Nu domnul Cuza introduse această stare de lucruri. Ea avea rădăcina ei în lucruri și în oameni. […] Ceea ce se imputa Domnului era că nu se ridica peste legi și peste oameni.”

În vreme ce toate acestea se petreceau în țară și „justiția se sinucise”, când administrația era „în anarhie”, Domnul era ocupat cu politica de afară – „să mărturisim că afară din țară el a știut în multe ocazii a ține drapelul sus”.

Noaptea, conspiratorii și poporul

Despre momentul când a fost nevoit să abdice, Bolintineanu povestea:

Vine noaptea destinată pentru călcarea palatului. […] Conspiratorii preparaseră toate. Garda palatului era câștigată. […] Domnul Cuza subscrie decretul de abdicare. […]
Îl îmbracă în veșminte civile, îl trec printre două rânduri de soldați care întorceau spatele, îl pun într-o trăsură și-l duc la arest. […]
Poporul nu știa nimic și când află, rămâne nepăsător. Omul care liberase cinci milioane de țărani de clacă […] era prizonierul acestui popor pe care îl eliberase de biciul ciocoiului. […]
Peste câteva zile, prizonierii pleacă în străinătate. Nația era nepăsătoare, credea că libertatea ei este în schimbarea tiranilor.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi doamna Elena Cuza | Litografii semnate Carol Popp de Szathmari, 1863 | Colecția Muzeului Naţional Cotroceni

 

Inteligent, plăcut, inamic al etichetei

Despre omul și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Bolintineanu povestea:

„Domnul Cuza este Ludovic XI al românilor. El este destructorul castelor și privilegelor.”

„Domnul Cuza era inteligent, el avea acel spirit de a se face plăcut prin manierele sale, la toți aceia care-l vedeau pentru prima oară.”

„La începutul domniei, primea pe toți câți veneau să i se plângă. Mai târziu nu mai primea decât puțini; cu cine voia, era amabil; pe cine nu suferea, îl trata cu asprime. Era ironic. […] Era inamic al oricărei etichete de curte. Râde de niște oameni ai săi, tipuri de inventatori de etichetă, când aceștia îi prezentară un regulament ca să primească la curte. Râdea de decorații.Pe lingușitori îi disprețuia când ghicea în ei un interes. Avea un particular simțământ pentru cei care erau oameni onești, dar nu-i simpatiza.
[…]
Nu citea niciodată cărți. Avea o frumoasă bibliotecă de stejar lucrată a Paris, nu era nici o carte în ea.
[…]
Iubea sexul frumos. Cel puțin avea reputația asta.
[…]
Rareori vizita orașele țării. Ura, cu deosebire la început, orice manifestări. Cândva, a fost primit la Galați de autorități și de un popor numeros care umpleau aerul de aclamații. Întorcându-se spre amicii săi, le zise: «Aceste aclamații sunt ordonate de prefect, poate chiar plătite din casa publică. Vedeți comedie!» Seara, privind de la o fereastră o mare ceată de oameni care îl aclamau, zicea: «Acești oameni te aclamă, îți oferă flori; mâne îmi vor arunca pietre».”

„Nu credea în medicină ca într-o știință, nu lua medicamente.”

„Domnul Cuza era de stat mijlociu. Avea părul blond închis. Ras la față. Fruntea largă. Peptul larg. Privirea inteligentă. Scutit de pleșuvie. Talia înaltă, dar când pășea, avea în mers ceva ce nu era drept, ce se târa. Fuma neîncetat, bea multă cafea. N-avea patimă nici pentru cai, nici pentru tablouri de pictură, obiecte de artă; nici pentru mâncări luxoase.”

Proclamarea Unirii, pictură realizată în 1861 de Theodor Aman | Muzeul Naţional de Istorie a României / via Wikipedia, domeniu public

Ca toți ceilalți

Detronat, scria Bolintineanu, domnul Cuza „nu mai are decât un lucru: a lucra ca cetățean, prin mijloacele sale, la realizarea ideilor mari de unire, a tuturor românilor. Domnul Cuza este ca toți ceilalți domni detronați, acum numai niște figuri istorice”.

În ce privește oamenii de care s-a înconjurat: „Domnul Cuza nu lăsă în urma sa o partidă de oameni cu principii, ci câțiva oameni pe cari i-a încărcat de favoruri și cari îl trădară”.


Sărbătorirea Unirii din 1859. În mod normal, după calendarul gregorian, Unirea din 1859 ar trebui sărbătorită la 5 februarie. „Diverși factori ce țin de un anumit tipar al memoriei colective de la noi au impus ca data pe stil vechi (n. 24 ianuarie) să rămână în patrimoniul sărbătorilor de importanță națională, chiar și după intrarea oficială în vigoare a calendarului pe stil nou”, explica istoricul Mircea-Cristian Ghenghea într-un articol publicat în Revista română în 2014.



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.