5 decembrie 2020, 14:09

Babe, buruieni, descântece. Leacurile țăranului față în față cu știința doctorului

„…mai întâi, bolnavul este căutat de babe cu buruieni și descântece, iar babele transportă germenele bolii din casă în casă.[…] Ne-au mai rămas multe de făcut, și nu este de ajuns ca să dăm legi și regulamente, ci legile și regulamentele trebuie să se și execute. […] Acolo însă unde lipsește încrederea în măsurile preventive prescrise de autoritate, unde populația, în neștiință și sub influența fatalismului, neglijează precauțiile cele mai elementare, bolile epidemice se propagă cu repeziciune însemnată”, scria dr. Iacob Felix în studiul lui publicat în 1901, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea.

Dacă educație nu e, nimic nu e

În iulie 1831, a fost promulgat, în Țara Românească, Regulamentul organic. După șase luni, în ianuarie 1832, a fost introdus și în Moldova. Era în vremea generalului rus Pavel Kiseleff, ultimul guvernator al Principatelor.

Printre altele, Regulamentul organic a stabilit și normele privind prevenția bolilor infecțioase, într-un mod organizat.

Prin regulament, atribuțiile autorității sanitare superioare erau, menționa dr. Felix, „paza sănătății, cercetarea și stârpirea pricinilor aducătoare de friguri, lingori și alte boli lipicioase (contagioase) care ticăloșesc (slăbesc) poporul, privegherea (supravegherea, controlul) carantinelor”.

Totodată, a fost hotărât și rolul doctorilor și al funcționarilor publici implicați în profilaxia bolilor. Aceștia, alături de chirurgi, aveau ca misiune principală, combaterea epidemiilor.

Ispravnicii (șefi ai administrației dintr-un anumit teritoriu) erau „însărcinați cu paza sănătății, cu concursul la vaccinare, cu cercetarea și stârpirea pricinilor aducătoare de felurite boli”. Aceștia aveau obligația ca, de două ori pe lună și „la ivirea de epidemii”, să raporteze „îndată” Comitetului sanitar.

În zonele rurale, principalul reprezentant al sănătății publice era „capul comunei”, adică primarul. În orașe, angajații poliției aveau datoria să „privegheze buna stare a sănătății locuitorilor”.

„Cu mijloacele slabe de care dispuneau principatele și din cauza culturii înapoiate, dispozițiile Regulamentelor organice nu puteau să fie eficace”, nota dr. Iacob Felix.

Țărani din Vădeni, ca. 1930 | Fotografie de Kurt Hielscher

„Medicii țăranilor” și legea sanitară

Primii medici de plasă, „medicii țăranilor”, cum îi numea dr. Felix, au apărut în 1862, după câțiva ani de la înființarea Școlii de medicină din București. Puțini dintre acești medici, constata autorul studiului Istoria igienei în România, au înțeles „frumoasa lor misiunea”.

Munca fiecărui medic de plasă presupunea în primul rând multă răbdare, „deoarece numai cu încetul țăranul capătă încredere în povețele medicului, sfaturi care nu corespund vederilor sale, cu ceea ce a învățat el de la părinți și de la babe”, scria dr. Felix.

În 1874, în timpul domniei regelui Carol I, a fost promulgată legea sanitară (în timp au fost aduse modificări și completări) ce a dus la crearea unor institute sanitare și a stabilit responsabilitatea angajaților din domeniu.

În situația în care în state vecine se anunțau diferite epidemii, pentru a preveni apariția acestora pe teritoriul României, Consiliul de Miniștri avea dreptul ca, în baza unui aviz dat de Consiliul medical superior, să închidă granițele pentru călători bolnavi sau suspecți, dar și pentru mărfuri și alte obiecte ce ar fi putut răspândi o anumită boală infecțioasă.

Prefecții, pe baza avizului dat de consiliul local de Igienă Publică sau al unui ordin emis de ministrul de interne, aveau obligația să ia măsuri pentru izolarea caselor și a persoanelor bolnave, să ordoneze dezinfectarea caselor, persoanelor, obiectelor, în special a hainelor, și să închidă școlile. Tot prin lege, în caz de epidemii se înființau spitale temporare.

Chipuri de țărani, ca. 1930 | Fotografii de Kurt Hielscher

Multe au rămas de făcut în țară

Prima Conferință sanitară internațională a avut loc în 1851, în Franța. După doi ani s-a stabilit cea dintâi convenție sanitară internațională ce avea menirea ca, prin măsuri comune, să se prevină în Europa apariția epidemiilor de ciumă, holeră și febră galbenă.

Convenția din 1853 a fost încheiată între Franța, Sardinia și Turcia, ulterior la aceasta aderând mai multe state europene. În fața unei pandemii, acel prim regulament sanitar în Europa s-a dovedit însă ineficient, prin urmare a fost modificat și adaptat permanent.

Astfel, în 1897, la Conferința sanitară internațională de la Veneția s-a stabilit că partea principală a profilaxiei le revine administrațiilor locale. Acestea aveau datoria să ia măsuri pentru „prevenirea răspândirii epidemiilor în alte localități, să interzică plecarea persoanelor bolnave, transportul în altă parte a obiectelor contamitate, într-un cuvânt să localizeze epidemia și să anunțe toate guvernele care au aderat la Convenție despre apariția bolii”, scria dr. Iacob Felix, cel care a participat, ca reprezentant tehnic din partea României, la conferința de la Veneția.

„Nu putem însă să ne mărginim numai în prevenirea internațională, ci trebuie să dezvoltăm profilaxia națională, poliția sanitară de la frontiere și din interiorul țării, să ne apărăm singuri”, considera dr. Felix și completa pertinent:

„…ne-au mai rămas multe de făcut, și nu este de ajuns ca să dăm legi și regulamente, ci legile și regulamentele trebuie să se și execute. Acestea se execută de oameni și oamenii pot greși.”

Țărancă din Cornea, Caraș-Severin, ca. 1930 | Fotografie de Kurt Hielscher

Neîncredere, neștiință, indolență

Regulile stabilite în profilaxia bolilor infecțioase, cele „născute în interiorul țării”, aveau, în opinia dr. Iacob Felix, soarta tuturor dispozițiilor date de autorități. Asta înseamnă, dacă poporul era convins de folosul lor, le urma. Dacă nu, le lua în derâdere și le trecea cu vederea.

„Acolo însă unde lipsește încrederea în măsurile preventive prescrise de autoritate, unde populația, în neștiință și sub influența fatalismului, neglijează precauțiile cele mai elementare, bolile epidemice se propagă cu repeziciune însemnată”, scria în urmă cu peste un veac medicul Iacob Felix.

Din acest motiv, cei de la sate erau de obicei cei mai afectați de boli infecțioase, deoarece nu se luau din timp măsurile necesare limitării lor. Medicul de plasă era obligat, prin lege, să meargă de două ori pe lună în fiecare sat din circumscripția pe care o avea. Dacă între acele deplasări, apăreau anumite boli, el nu era întotdeauna informat din vreme și, chiar dacă mergea în sat, de cele mai multe ori, sfaturile lui nu erau ascultate.

Mai întâi, bolnavul „era căutat de babe cu buruieni și descântece, iar babele transportau germenele bolii din casă în casă”, scria dr. Felix.

„De secole, societatea țărănească și-a rezolvat problemele de sănătate în modul ei propriu. Cu ce ar fi mai bune medicamentele decât ceaiurile și descântecele vindecătorilor țărani? Cu ce este mai bun medicul decât vrăjitorul local? Acestea sunt sigur întrebări pe care țăranii și le-au pus când, o dată la câteva luni, a început să treacă prin satul lor, pe cal sau în șaretă, un domn căruia i se zice ‘doctor’ și care pretinde că poate vindeca toate bolile”, scria Constantin Bărbulescu în studiul România medicilor.

Nuntă țărănească în Dobrogea | Fotografie: Anatole Magrin, Din albumul „Dobrogea. Cheia de boltă”, Dan Arhire / Via: Adevărul

Despre asemenea superstiții ale poporului, scria și cel care a fost secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu, învățatul italian Anton-Maria Del Chiaro, în lucrarea lui Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia, Revoluțiile Valahiei:

„Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, căreia îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.”

Și tot el a observat în anii petrecuți în Țara Românească:

„Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic.”

Primarul, popa și dascălul

Doctorii apelau la primari ca să-i povățuiasscă pe cei sănătoși să se ferească de a intra în contact cu cei bolnavi, însă și aceștia erau la fel de ignoranți și nu dădeau importanță sfaturilor medicale.

Ei nu pricepeau nici de ce este nevoie să declare când apărea un caz într-un sat. Abia când situația se agrava – erau tot mai mulți bolnavi și numărul deceselor creștea –, se speriau și raportau situația.

Mai mult, cele două persoane considerate că ar avea influență în rândul sătenilor, preotul și învățătorul, au dovedit adesea că nu au „nici autoritatea, nici bunăvoința necesară”.

Cu toate că la sate, unde casele se aflau deseori la distanță între ele, prin urmare contactul celor bolnavi cu cei sănătoși ar fi putut fi oprit mai ușor, tocmai acolo bolile infecțioase se răspândeau mai repede.

Dr. Felix explica și de ce se întâmpla acest lucru. Bolnavul nu era trimis la spital – primele spitale în zone rurale s-au făcut în 1881, însă cele mai multe nu aveau pavilioane de izolare – nici doctorul nu era anunțat la timp, iar oamenii își vedeau de viața lor mai departe.

Mergeau zi de zi la cârciumă, un loc preferat nu doar de ei; acolo, virusul își găsea ușor găzduitori și aceștia îl împrăștiau prin tot satul.

„…mai întâi se solicită ajutorul vecinilor; femeile cu copii sănătoși din casele vecine vin în casa unde se află bolnavii; apoi cârciuma, locul unde se întâlnesc sătenii devine lesne focar de unde bolile infecțioase pornesc în toate direcțiile. Țăranii se opun izolării caselor infectate fiindcă nu corespunde cu ideea pe care o au ei despre cauza și originea bolii.”

Izolarea ordonată de autorități era în practică un simulacru. La fel și ideea de a pune pază la „casele molipsite”, de obicei un funcționar, „un vătășel, un nevoiaș pe care nu-l ascultă nimeni, un idiot incapabil de a înțelege adevăratul scop al acestei însărcinări”, cum scria dr. Felix.

Nici milițianul nu era mai breaz, ci avea fie o atitudine indiferentă, fie una fatalistă. Nu pricepea rostul izolării, prin urmare femei din sat intrau, deseori cu copii mici, să dea „o mână de ajutor” în casa unde „zăcea bolnavul”.

Cei care vor putea, cu timpul, să-i educe pe țărani și să le schimbe mentalitatea față de sănătate și să-i „lumineze”, erau, credea dr. Felix, „numai preoții culți, învățătorii conștiincioși și agenții sanitari înzestrați cu noțiunile necesare”.

Nici de felul în care se făcea dezinfectarea locuințelor și a obiectelor infectate nu se arăta mulțumit dr. Felix. El spunea că, în cele mai multe situații, la sate, se făcea de mântuială.

În plus, cei care mureau în urma unor epidemii erau înmormântați fără să se țină seama de anumite reguli. Sicriul rămânea deschis, ceremonia funerară se ținea în mod obișnuit și „tot satul vine la pomeni care se fac în casa sau curtea contaminată, iar de acolo boala se transmite mai departe”.

„Preoții care ar putea îndrepta aceste rele stau indiferenți și trebuie să vină o nouă generație de preoți, mai educați, ca să contribuie la luminarea sătenilor”, observa cu amărăciune dr. Felix.

Adăpost la câmp, ca. 1930 | Fotografie de Kurt Hielscher

Doctorii și țăranii

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, medicul a început să fie un „personaj cunoscut într-o mai mare măsură și în lumea satului”, scria Constantin Bărbulescu în România medicilor, și continua:

„… medicul de plasă, conform legislației sanitare, trebuie să viziteze de două ori pe lună satele din circumscripția sa, medicul primar de județ trebuie să facă măcar o dată pe an un tur al tuturor comunelor din județul său, iar între 1885 și 1893 până și membrii Consiliului Sanitar Superior fac inspecții sanitare într-o circumscripție alcătuită, pentru fiecare, din patru județe. Toate aceste personaje, aflate pe diverse trepte ale ierarhiei sanitare a României, însoțite de vătășei, de primari, de subprefecți sau chiar de prefecți, străbat satele și orașele României, inspectează, controlează, verifică starea sanitară a populației și a instituțiilor de asistență și… raportează despre dezastrul pe care îl constată, în speranța luării unor «măsuri de îmbunătățire»”.

Din lucrarea doctorului Felix se află și despre situația medicilor în Principate, pe la 1862: 99 aveau dreptul de liberă practică, dintre care 34 aveau studii de medicină în Austria, 22 – la universități din Germania, 18 – în Italia și 14 – în Franța, patru le-au făcut în Grecia, trei în Turcia și câte unul în Rusia, Anglia, Elveția, Belgia. Cei mai mulți dintre ei erau străini. Odată cu venirea regelui Carol I, numărul acestora a început să crească permanent. După mai bine de trei decenii și jumătate, erau înregistrați peste 960 de doctori în Regatul României – cei mai mulți de origine română.

Acei medici, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, scrie Constantin Bărbulescu, erau „cu adevărat nemulțumiți de România contemporană lor; nu le plac nici orașele înecate în noroaie, nici cimitirele neîngrădite și neîngrijite, nici piețele sufocate de deșeurile vegetale și animale, fără a mai vorbi de sate, care sunt imaginea perfectă a unui infern igienic: locuințe umede și mici, rău construite, populate de niște ființe palide, slăbite de boală, subnutriție și suferință fizică”.

Vechi și bogate rapoarte, atât din lumea rurală, cât și din cea urbană, întocmite de dr. Iacob Felix, au surprins aspecte care, în unele privințe, nu s-au schimbat esențial nici după un secol.

Despre starea sanitară a satelor spunea „pe scurt”: „…cu un cuvânt, multe din satele noastre se mai află într-o stare barbară”. Nici la orașe situația nu o vedea mai roză: „În toate orașele, fără excepțiune, se neglijează suburbiile, rămân nepavate străzile mărginașe, de vreme ce centrul este îngrijit adeseori cu un lux oarecare. Lipsesc veniturile pentru a scoate suburbiile mărginașe din starea barbară în care zac, din cauză că și bugetele se fac cu un lux oarecare, se creează necontenit funcții noi și nu rămâne nimic pentru materiale, pentru plata lucrărilor publice”.

Notă: Pentru a putea să fie citite mai ușor, fragmentele din lucrarea „Istoria igienei în România” scrisă de medicul Iacob Felix au fost adaptate ortografiei actuale.

 

Foto Cover: Gospodărie țărănească, Muzeul ASTRA din Sibiu / © Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.