20 septembrie 2020, 1:08

Badea Cârțan, ciobanul care a ales cărțile. „…lumina se câștigă din citit”

„Veșnic colindător de drumuri care gemeau sub greutatea cărților bune și rele, dar românești toate, pe care le căra pe umerii săi, odată voinici, acuma însă sfărâmați de oboseală și de vârstă, pentru a le duce Dumnezeu știe unde și cu ce folos, de multe ori drept în mâna jandarmilor și vameșilor unguri ce-l pândeau, badea Cârțan n-o să mai bată la poarta nimănui, cu cererile lui stăruitoare și cu cimiliturile lui istețe”, scria Nicolae Iorga în august 1911, la moartea lui Gheorghe Cârțan, „un fanatic țăran al romantismului național”.

Despre badea Cârțan și isprăvile lui s-au scris multe, de la reportaje și articole până la cărți bazate pe poveștile spuse de cei care l-au cunoscut și pe însemnările și documentele păstrate. Una dintre cărți a fost scrisă de Octavian Metea; în prefață, acesta nota: 

„L-am îndrăgit pe eroul acestei cărți – pe minunatul George Cârțan, intrat în istorie sub numele de badea Cârțan, «luptător pentru eliberarea națională a românilor din Transilvania și răspânditor de cărți românești la sate» – din fragedă copilărie, când ascultam povestirile bunicilor și ale tatălui meu, care l-au cunoscut personal și l-au adăpostit, nu o dată, de prigoana autorităților austro-ungare.” 

Povestea lui începe ca orice poveste… a fost odată, la Cârțișoara, un baci oarecare. 

Gheorghe Cârțan s-a născut în miez de iarnă, „pe un vânt rece și aspru” ce străbătea văile înguste ale munților Făgărașului, iar viscolul răscolea „nămeții de pe fruntea caselor de lemn acoperite cu paie și fumul ce răzbătea prin acoperiș era răsfirat peste pânza de zăpadă”, povestea Octavian Metea.

„E o iarnă cumplită, cum nu apucaseră nici bătrânii. Toată noaptea a nins cu fulgi mari iar acum, dimineața, s-a pornit un viscol care spulberă zăpadă”.

Pe o asemenea vreme potrivnică, a venit pe lume George (Gheorghe) Cârțan, în ziua de 24 ianuarie 1849. 

Tată lui, oierul Nicolae Cârțan, s-a căsătorit, „probabil la o vârstă destul de înaintată” cu Maria Budac; cei doi au avut șapte copii, cinci băieți și două fete, Gheorghe fiind al doilea născut. El a fost „mândria” tatălui său. 

După căsătorie, tatăl lui a construit pe Ulița Bisericii din satul Oprea Cârțișoara „o căsuță de lemn, cu două încăperi, acoperită cu snopi de paie”. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și până în 1964, așezarea Cârțișoara apare menționată ca Streza Cârțișoara și Oprea Cârțișoara.

 

Fotografie din anul 1903 | Sursa: ‘Badea Cârțan’ de Octavian Metea

 

Din clipa când s-a putut ține bine pe picioare, băiatul a început a colinda singur sau cu alți copii crângurile din jurul satului; când s-a făcut un pic mai voinic, a fost pus la treabă – să aibă grijă de animalele ce nu erau luate la munte, din primăvară până la început de toamnă. Așa a început să-i fie drag de îndeletnicirile ciobănești. 

„Copilul creștea în deplină libertate; nimeni nu-l stingherea.

[…]

Petrecându-și copilăria departe de oameni și de sat, George s-a obișnuit cu singurătatea. Se întindea pe iarbă, privea cum pasc oile, cum zboară ulii. Se vedea cioban adevărat, păzind o turmă de oi”, scria Octavian Metea.

Bunicii dinspre tată, din același sat, la care deseori înnopta, au vrut să-l trimită la școală, pentru că, îi zicea bunicul Avram, „fără știință de carte, nu răzbești în lume”. Băiatul se visa cioban, cum a fost bunicul, cum era tatăl lui, și i-a zis: „Ce să fac cu învățătura? Oilor le trebuie cioban, nu dascăl…”

Nici bunicul lui n-a umblat la școală, cum nici tatăl lui nu învățase carte, dar, ca orice bătrân sfătos, știa tot felul de povești, cântece, poezii, „ba chiar și puțină istorie”, auzite în peregrinările lui cu turmele de oi prin țară.

 

Un portret al lui badea Gheorghe Cârțan publicat de ‘Adevărul’ într-un număr din august 1936

 

Când a împlinit 11 ani, tatăl l-a luat pe băiat la munte, ca să-și facă ucenicia la stână, la Curmătura Bâlii. Baciul de la stână avea șase ciobani și 2000 de oi, cele mai multe ale grofului, celelalte fiind ale oamenilor din sat. În fiecare an, la 23 aprilie, turmele erau duse din sat la munte – o călătorie ce dura trei zile. Acolo stăteau până în ziua de sfântul Dumitru, 26 octombrie, când turmele erau din nou coborâte în sat.

„Pe măsura trecerii timpului, George a început să pătrundă în tainele îndeletnicirii de cioban, care nu era, cum și-o închipuise el, fără griji și fără trudă”, nota Octavian Metea.

După doi ani de ucenie, a intrat în rândul ciobanilor, „cu toate că nu-i mijise încă mustăcioara”. La 14 ani, cunoștea munții așa cum alți copii, de vârsta lui, cunoșteau abecedarul. Într-o zi de septembrie, a trecut dincolo de creasta munților, acolo unde era „granița”. Seara, ostenit și fericit, s-a întors la stână.

După moartea tatălui, care i-a lăsat moștenire 50 de oi, s-a hotărât să treacă granița, în Bărăgan. În Țara Bârsei, l-a întâlnit pe Ion Cotigă, „un om chipeș, în vârstă de vreo 30 de ani, cu o mustăcioară neagră și stăpân al unei turme de o sută de oi”. Cotigă învățase carte, urmase liceul și trei ani la facultățile de drept și de filozoie, studii pe care le-a întrerupt din cauza unei boli ce l-a afectat.

Cotigă a fost descris ca „un intelectual ciudat”, luat drept „scrântit de cei care nu-l cunoșteau”. Era un om cu pregătire superioară care a ales „să-și piardă vremea în urma turmei”. Din acest motiv, relația cu tatăl său, subprefect în Moldova, s-a rupt. 

Cotigă însă era fericit să trăiască așa, „în mijlocul naturii, cu turma și mai ales cu cărțile sale. Măgarul său Damaschin purta pe samar desagii cu cărți de istorie, de filozofie, romane, o mică bibliotecă mereu împrospătată de la anticariat, când ajungea în orașe.”

Cârțan și Cotigă au pornit cu turmele lor de oi să ciobănească împreună, pe Bărăgan. Cotigă a început să-i povestească tot ceea ce învățase și citise în cărți, Cârțan, asculta: unul și-a găsit dascălul, altul – discipolul. Într-o zi, i-a cerut să-l învețe să scrie și să citească și a aflat atunci un cuvânt nou: analfabet. 

„Omul din zilele noastre, ca să-și câștige și să-și apere drepturile, trebuie să fie luminat și lumina se câștigă din cărți, din citit. Omul fără carte nu este departe de animale”, îi zicea Cotigă.

Așa a început ciobanul Cârțan a prinde tot mai mult drag de carte.

La stâna de lângă Ciulnița aveau și o mică bibliotecă – rafturi pline cu cărți unde ședeau seara și Cotigă citea cu glas tare. La 25 de ani, cu ajutorul lui Cotigă, a ajuns „să scrie și să citească bine de tot”.

S-a întors la un moment dat în Transilvania ca să plece în cătănie: „Vai, dragul mătușii, cât te-or mai «cotat jendarii», vreo opt ani, dar apoi te-or lăsat în pace, bagsama or fi «chiert potrocoalele» în care erai scris”, i-ar fi spus mătușa Rașila. Atunci a aflat și că mama lui murise de câțiva ani.

După armată, voia să se lase de ciobănit și „să se ocupe cu răspândirea cărților și a altor tipărituri românești în Transilvania”. Avea însă nevoie de autorizație pe care o primea doar dacă avea stagiul militar îndeplinit.

Trei ani, din 1878, a fost în regimentul 31 infanterie, într-un orășel aflat la câțiva kilometri de Belgrad. La cei 29 de ani câți avea când a plecat în armată, Kertzan Georg a fost cea mai bătrână cătană a regimentului. La 8 mai 1881, a fost lăsat la vatră. Câștigul pe care l-a avut cu armata: cum limba principală ce se vorbea era germana, a învățat-o destul de bine.

 

La Columna lui Traian, a doua vizită în 1899 | Sursa: ‘Badea Cârțan’ de Octavian Metea

 

A plecat în Bărăgan să își ia oile, rămase în grija lui Cotigă. După ce și-au încheiat socotelile, s-a despărțit de acesta și a pornit cu o turmă de 400 de oi spre pasul Buzăului. A avut parte de tot felul de necazuri, urmate de nedreptăți din partea autorităților care i-au luat toate oile pe motiv că au distrus holdele oamenilor – ceea ce l-a făcut să plece la Viena ca să ceară „odienț” la împărat. Nu l-a întâlnit pe împărat și a fost urcat de polițiști în tren și expediat „la Peșta”. Călătoria la Viena, scria Octavian Metea, a încheiat viața ciobanului Cârțan și de atunci a început viața lui badea Cârțan.

„Din călătoria la Viena, Cârțan s-a ales cu ceva: la un anticariat a găsit ‘Cronica românilor’ a lui Șincai, pe care o căuta de multă vreme”, scria Octavian Metea.

„Era un om făcut când asupra nației întregi a trecut un mare vânt de speranțe romantice”, scria Nicole Iorga. A fost perioada mișcării memorandiste din anii 1892 – 1894, după ce la București s-a înființat Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, cunoscută ca Liga Culturală. 

În iarna anului 1895, badea Cârțan a pornit la București – deși a petrecut 12 ani în Țara Românească, nu a fost niciodată în capitală. Hotărât să se facă „cioban” la cărți, să ia cărți românești din București și să le ducă în Transilvania, cu înfățișarea lui de dac, badea Cârțan atrăgea mereu priviri. V.A.Urechia, Constantin Mille, Luigi Cazzavillan, istoricul Nicolae Iorga, George Coșbuc, Spiru Haret, aceștia au fost câțiva oameni de seamă pe care badea Cârțan i-a întâlnit la București, prin intermediul Ligii Culturale.

Într-o zi, cum îi era firea, „Cârțan a dispărut din Capitală, neobservat, așa cum venise. S-a întors la Oprea Cârțișoara să se pregătească pentru o mare călătorie”, scria Octavian Metea.

Tot Octavian Metea povestea: „Badea Cârțan luase hotărârea neclintită să plece la Roma, «să vadă cu ochii, să simtă cu inima» ce reprezintă acest oraș pentru latinitate, pentru poporul român, dar mai ales să pipăie cu mâna imaginile săpate în piatra Columnei lui Traian, care vorbesc despre încleștarea ce a avut loc pe pământul țării noastre, cu secole în urmă, între romani și daci”.

S-a pregătit pentru călătorie: a citit și recitit cărți de istorie, iar oamenii întâlniți în București i-au oferit informații și detalii folositoare. A stabilit ca dată a plecării ziua de 1 ianuarie 1896. V.A.Urechia l-a sfătuit să aștepte primăvara și să facă rost de bani pentru tren. Badea Cârțan i-ar fi putut spune, așa cum a scris Octavian Metea:

„Tren? N-am lipsă, că tren mi-s picioarele care m-au purtat toată viața și n-am rămas de căruță… Ș-apoi nu se cade ca să merg altfel, pentru că și Traian cu ostașii săi au venit în Dacia tot pe picioare. După o mie opt sute de ani le-ntorc vizita, îi caut eu, la ei acasă”.

A plecat fără pașaport, fără bani, dar cu o scrisoare către Legația română din Roma, al cărei secretar era atunci Duiliu Zamfirescu, extravagantul scriitor și diplomat.

Nu a plecat în prima zi din an, dar a pornit la 3 ianuarie 1896. După 20 de zile a fost în Viena unde a stat două zile, să se odihnească și să prindă noi puteri. După alte 23 de zile, cum a mărturisit ulterior gazetarilor din București, a ajuns la Roma.

Sursa: ‘Badea Cârțan’ de Octavian Metea

 

Când s-a văzut în fața Columnei, „copleșit de măreția” monumentului a stat și l-a admirat minute în șir. A presărat un pumn de pământ și câteva boabe de grâu, aduse din satul lui natal, apoi frânt de oboseală, a adormit lângă Columna lui Traian. Când s-a trezit, o mulțime curioasă se uita la el, iar cineva, spun poveștile, a exclamat: „Dar acesta este un dac care a coborât de pe columnă!”

Un polițist l-a dus la comisariat; cei de acolo au sunat la Legația română și un funcționar a venit și l-a luat pe „bizarul străin”. I-a uimit pe toți când le-a spus că a făcut drumul pe jos, din Transilvania, doar ca să vadă Columna lui Traian și „maica” Roma.

În următoarele două zile, badea Cârțan a fost subiectul principal al reportajelor publicate de presa italiană. A fost primit și de Duiliu Zamfirescu – acesta i-a cumpărat un rând de „haine nemțești”, ca să poată umbla prin Roma fără ca „lumea să se țină scai de el” – cum s-a plâns că a pățit. După patru săptămâni a vizitat toate „minunățiile” Romei. 

În martie, s-a reîntors în satul natal. 

După un timp, a făcut o călătorie în Franța, la Paris, unde a stat mai bine de o săptămână și „s-a minunat de zgomotoasa lui măreție modernă”, cum scria Nicolae Iorga.

La întoarcerea din Paris, a trecut „un pic” prin Belgia și Germania. În toamna anului 1899, când la Roma a avut loc un congres de istorie, badea Cârțan a mers din nou, chiar dacă nimeni nu l-a poftit oficial. 

Întors în Transilvania, umbla prin sate unde ducea cărți copiilor: „Când ajung eu în satele noastre, copiii se bucură ca de sosirea berzelor primăvară”.

„Cărțile și tipăriturile aduse de Cârțan în Transilvania circulau din mână-n mână, din sat în sat, devenind o adevărată «bibliotecă ambulantă»”, scria Octavian Metea. Acțiunea lui a fost susținută de mulți „oameni de bine din țară”, care îi dădeau bani pentru a cumpăra cărți; printre aceștia, a fost și Spiru Haret, atunci ministru al învățământului în România. 

 

Una dintre numeroasele ilustrate cu badea Cârțan, tipărite la București, în timpul vieții lui și care circulau prin țară 

 

Simplitatea, vorbele lui sincere, cu tâlc, și credința că „lumina se câștigă din cărți, din citit”, cum îi spunea Ion Cotigă, i-au adus stima și prietenia multor istorici, profesori, scriitori, oameni politici și mai ales oameni simpli, ca el. 

Autoritățile din Transilvania acelui timp l-au vânat, bătut de câte ori l-au prins, i-au ars cărțile „pentru că sunt oprite de lege” și, în cele din urmă, l-au condamnat la un an de temniță grea „pentru delictul de agitație împotriva statului și răspândirea de cărți interzise”.

A stat șase luni închis – împăratul Franz Joseph (Francisc Iosif I) al Austriei a hotărât ca toate procesele politice deschise între 21 iunie 1905 și 15 aprilie 1906 să fie revocate. La această decizie, o contribuție decisivă a avut-o regele Carol I. 

În iarna anului 1910, când a trecut munții Făgăraș, spre Poiana Bâlii, badea Cârțan a fost surprins de un viscol puternic și de o avalanșă. A reușit să iasă din zăpadă și s-a întors cu greu în sat. În Cârțișoara și în satele vecine nu era medic – vreme de trei luni a fost oblojit cu leacuri băbești, fierturi de buruieni, ceaiuri și descântece

În primăvara anului următor, s-a simțit înzdrăvenit și în iulie a plecat spre Sinaia. Cu mult chin a ajuns la Poiana Țapului unde a fost găzduit în vila familiei Lahovari, de soția ministrului. Un medic chemat în grabă nu a mai putut face însă nimic; doar îl privea și se minuna: „nu se putea dumiri cum a fost posibil ca acest om atât de bolnav să străbată munții”.

În dimineața zilei de 7 august 1911, inima lui a încetat să mai bată. Așa cum a dorit, a fost înmormântat la Sinaia. Liga culturală a suportat toate cheltuielile legate de funeralii.

Mai târziu, pe mormântul lui s-a pus inscripția: „Aici doarme Badea Cârțan, visând întregirea neamului”. La mai puțin de un deceniu de la moartea lui, visul lui s-a împlinit.

Gospodăria țărănească din Cisnădioara amenajată ca muzeu sătesc | Imagini: Cimec / Ilustrată cu badea Cârțan, Sursa: ‘Badea Cârțan’ de Octavian Metea

În 1968, în Cârțișoara, într-o gospodărie țărănească specifică secolului al XIX-lea, formată din casă și șură, a fost inaugurat un muzeu sătesc; o încăpere a casei a fost amenajată în amintirea lui badea Cârțan. În muzeu există o colecție de icoane pe sticlă, câteva cărți românești cărate de badea Cârțan din România în Transilvania, diferite obiecte specifice epocii în care a trăit. 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.