17 iunie 2021, 12:10

Băi publice de altădată: „Cu cupole, marmură din belșug și camere frumoase”

„În timpul cât stăteau la baie culcați pe divane, sorbeau pe îndelete cafea turcească în felegene orientale cu zarfuri de tombac sau de argint și, la comandă, li se servea șerbet sau dulceață din chisele de sticlă pe tăvi de alamă, orientale…”

Între secolele al XVI-lea și al XIX-lea, Bucureștiul avea câteva băi publice, la care se adăugau cele particulare, din curțile domnești și din cele boierești. Băile publice înseamnă băile mănăstirilor, hanurilor, spitalelor.

Cu toate că s-au păstrat puține documente despre aceste băi vechi din București – istoricul George Potra explica această lipsă de informații istorice și arheologice prin calamitățile nenumărate ce s-au abătut de-a lungul veacurilor asupra orașului, în mod special – au rămas câteva însemnări lăsate mai ales de călători străini.

București, începutul secolului al XVIII-lea; Gravură în aramă, publicată la Leipzig în 1717 | Colecția Academiei Române, Bucureștii vechi / Arhivele Bucureștiului, 1936

„Cea nouă și cea mare”

Prima baie cunoscută documentar în București „este amintită pe la mijlocul secolului al XVI-lea”, numită „cea nouă” și „cea mare”, ceea ce înseamnă că a existat o altă baie „mai veche” și „mai mică decât aceasta”.

În incinta Curții domnești din vremea lui Constantin Brâncoveanu a existat și o baie. Nu se știe „precis unde anume s-a aflat”, menționa George Potra, dar se cunosc anumite detalii despre cum arăta:

Era împodobită cu marmură adusă de la Constantinopol și construită și îngrijită de meșteri armeni aduși tot de acolo.

Se presupune că aceste băi vechi funcționau cu aer cald – „nu se făceau în ele băi de cadă, ci numai limpezirea cu apă după baia propriu-zisă de sudație”, preciza George Potra.

„La baie, birjar!”

În 1826, ofițerul britanic James Edward Alexander a călătorit și prin Țările Române și, din București, a lăsat o interesantă descriere a unei băi turcești unde, spunea el, a mers „seara, cu o birjă”. El a povestit:

Am fost mai întâi conduși într-o cameră anumită unde ne-am dezbrăcat; de acolo am trecut într-o încăpere mică dar înaltă, plină de aburi izvorând din trei mici rezervoare, în care apa caldă sau rece era adusă prin țevi. După ce am asudat din plin, am fost frecați cu o mănușă de păr, după aceea spălați pe cap, acoperiți cu clăbuci de săpun, și stropiți cu apă caldă din belșug.

După aceea am fost acoperiți cu grijă și îndrumați în camera de îmbrăcare, unde ne-am odihnit o jumătate de oră, primenindu-ni-se hainele, în timp ce ne-am răcorit. Am fumat din narghilele, am băut cafele, am luat o lingură de dulceață și un pahar cu apă.

Ultima parte a acestui procedeu de îmbăiere este mult mai bine organizată decât în Persia.

„În timpul cât stăteau la baie culcați pe divane, sorbeau pe îndelete cafea turcească în felegene orientale cu zarfuri de tombac sau de argint…” (George Potra) | Credit foto: Okan Caliskan / Pixabay

„Lungile ceasuri de desfătare”

Baia nu era doar o „utilitară și strictă instituție igienică, ci și un local de plăcere în care obișnuiții petreceau lungi ceasuri de desfătare”, explica dr. N. Vătămanu într-un articol despre băile din București între veacurile al XVI-lea și al XVIII-lea. Despre acele băi vechi, George Potra scria:

În secolele XVI – XVIII, băile din București nu erau întreprinderi sanitare puse la îndemâna marelui public. În ele oamenii nu veneau să-și îngrijească curățirea corpului, ci serveau mai mult ca un loc unde o parte din boieri, dar mai cu seamă negustorii, de toate naționalitățile, veneau să petreacă o parte din timpul zilei, să trândăvească câteva ore într-un aer cald, unde băieșii le făceau frecții și masaje și mai apoi le ungeau corpul cu uleiuri parfumate.

În timpul cât stăteau la baie culcați pe divane, sorbeau pe îndelete cafea turcească în felegene orientale cu zarfuri de tombac sau de argint și, la comandă, li se servea șerbet sau dulceață din chisele de sticlă pe tăvi de alamă, orientale, sau mai târziu pe cele de Lipsca; lingurițele erau de madem (adică de culoarea argintului) sau de argint veritabil, după obrazul și punga celui care făcea comanda.

„Sunt clădiri domnești ce uimesc mintea…”

Paul de Alep (1627 – 1669) a lăsat câteva însemnări despre câteva băi din Iași și din București. Despre baia din unul dintre palatele postelnicului Constantin Cantacuzino (1598 – 20 decembrie 1663) povestea:

Ieșind din biserică ne-am coborât în palatul acelui postelnic. Sunt clădiri domnești ce uimesc mintea, fiind mai frumoase decât clădirile din orașe. Acolo se află o baie elegantă a cărei marmură e minunată; apa care o alimentează este adusă de roți cu găleți așezate pe râu…

Lângă mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634 – 1653), s-a construit o baie publică. | Album de douze Vues de la ville de Jassi, executées par J. Rey, 1845 | Wikipedia, domeniu public

„Cu marmură din belșug și cu bazine”

Baia veche din Iași despre care a scris și clericul și călătorul Paul de Alep a fost clădită de Vasile Lupu (1595 – 1661) lângă biserica Trei Ierarhi. I se mai spunea „feredeul” turcesc – feredeu, un cuvânt preluat din limba maghiară, feredö (lit. fürdö), ce se traduce și prin baie publică.

În cronicile lui din călătorii, Paul de Alep a menționat și baia din incinta curții domnești de la Iași:

La Iași este o baie ridicată de Vasile vodă după modelul băilor turcești, cu cupole, marmură din belșug și camere frumoase. Ne-am îmbăiat acolo de mai multe ori.

El a mai zidit în palatul său, lângă casa doamnei, încă o baie cu plăci de faianță și o altă baie foarte îngrijită pentru folosința ei și a lui, cu marmură din belșug și cu bazine. Apa se aduce din lac cu harabalele (haraba era o căruță mare folosite pentru transport mărfuri și persoane).

Când a fost învins pentru a treia oară de dușmanii lui și când palatul era gol, această baie a fost încălzită pentru aga vistieriei. Noi ne-am îmbăiat acolo de mai multe ori. De la Istanbul încoace, baia se încălzește cu lemne.

„Pe malul râului, sunt și feredeie turcești”

Tot Paul de Alep a amintit și de băile din Târgoviște, unde, scria el, „pe malul râului, sunt și feredeie turcești cu cupole frumoase”:

Aceste feredeie sunt alimentate cu apă cu ajutorul unei mici roți care mână apa. Înăuntru sunt două săli: una pentru bărbați, unde este un bazin de înot, și o alta pentru femei.

Într-o sală din mijloc, bărbații și femeile se dezbracă, bărbații intră în sala lor și femeile în a lor, căci toate aceste săli au uși.

„… la început autohtonii nu vizitau aceste băi, din cauza anumitor rețineri sau neobișnuințe.” (George Potra) | Dâmbovița la 1869, acuarelă de Amedeo Preziosi

„Bucureștenii au deprins, încetul cu încetul, această plăcere a băilor”

La început, băile au fost mai multe vizitate de străini. Despre cum au fost văzute aceste locuri de locuitorii Bucureștilor, istoricul George Potra comenta:

Chiar dacă la început autohtonii nu vizitau aceste băi, din cauza anumitor rețineri sau neobișnuințe, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când foarte mulți neguțători de diverse naționalități se stabiliseră în oraș, bucureștenii au deprins și ei, încetul cu încetul, această plăcere a băilor, mai ales bărbații, cu atât mai mult că foarte puține locuri de distracție, în afara gospodăriilor proprii, erau în Bucureștii din acea vreme.

„Cât bărbații își făceau tabietul băii, ce dura deseori câteva ore, era la mare obișnuință, pe acea vreme, să bea cafea, să servească dulceață și să fumeze din ciubuc.” (George Potra) | Baie publică turcească, o gravură de M.J. Starling, Thomas Allom

Cafele, dulcețuri, ciubuce

Mai târziu, în secolul al XIX-lea, cât bărbații își făceau tabietul băii, ce dura deseori câteva ore, „era la mare obișnuință, pe acea vreme, să bea cafea, să servească dulceață și să fumeze din ciubuc”, povestea istoricul George Potra:

Acest obicei era împământenit de mult timp și în Capitală, deoarece turcii imprimaseră puternic această influență orientală.

În huzurul caselor boierești era o adevărată întrecere să se dea cele de mai sus de cea mai bună calitate, iar ciubucele de chihlimbar masiv și narghilele frumos colorate și împodobite cu diferite feluri de mărgele ocupau un loc de cinste în salonul de primire și taifas al musafirilor.

Negustorașii și funcționărașii administrațiilor publice își satisfăceau această plăcere numai la baie.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.