1 decembrie 2021, 7:43

Bere, berării și un rege: „Am descoperit cum să facem chiar și apa îmbătătoare!”

„Mai târziu, gustul pentru noua băutură și consumarea ei a crescut de la an la an, fiind băută și de pământeni, încât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au construit în București patru mari fabrici de bere…”

„Vin de orz” era numită de Herodot berea egipteană, iar Pliniu o descria astfel: „O băutură teribilă, mai îmbătătoare decât vinul”. Tot Pliniu comenta despre „teribila băutură”: „Oh, minunata sagacitate a viciilor noastre! Am descoperit cum să facem chiar și apa îmbătătoare!”

Tacitus (Tacit) scria în scurtul lui tratat despre germani că aceștia beau bere și, în general, beau mult: „Deseori fac petreceri între prieteni și nu e o rușine să bea, fără întrerupere, zile și nopți”.

În perioada medievală, în special în zona occidentală a Europei, berea se fabrica la mănăstiri, la început doar pentru a fi consumată de monahi. Mai târziu, vânzarea băuturii aducea venituri substanțiale mănăstirilor care, multă vreme, au deținut monopol asupra fabricării berii.

Deși există dovezi că oamenii din Mesopotamia se bucurau de un fel de băutură asemănătoare berii, călugării de la abația benedictină Affligem, Brabantul flamand, Belgia, fondată în 1074, au folosit prima dată hameiul pentru aromatizarea berii.

De la jumătatea secolului al XVI-lea, a trecut de zidurile mănăstirilor și a devenit o industrie importantă.

Călugării de la abația benedictină Affligem, Belgia, fondată în 1074, au folosit prima dată hameiul pentru a-i da berii aromă.

„Se făcură multe chilii călugărești și o povarnă de olăvină”

„În România, fabricarea de bere a fost cunoscută în secolul al XVI-lea”, scria reputatul medic Iacob Felix în lucrarea din 1901 Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea.

Dr. Felix amintea de o relatare făcută de A. Treboniu Laurian și Nicolae Bălcescu în Magazin istoric, 1847, din vremea lui Neagoe-Vodă. Astfel, pe la 1517, mănăstirea cea mare de Argeș a fost îngrădită cu zid și înăuntrul curții „se făcură multe chilii călugărești și o povarnă de olăvină (olovină, cuvânt vechi pentru bere), pivnițe și clopotniță și alte clădiri”.

În august 1567, Alexandru-Vodă Lăpușneanul scria de la Iași la Bistrița ca să i se trimită doi meșteri pricepuți în a face bere bună.

„Și bere cât va trebui pe an la spital pentru bolnavi”

Un hrisov din vremea primei domnii a lui Constantin Ipsilanti în Moldova, despre veniturile mănăstirii și spitalului sfântul Spiridon din Iași, pomenea de berăria Tudorei Mileroaei din mahalaua Muntenimea de sus.

Berăria o cumpărase soțul ei, cu obligația de a plăti pe an 100 de lei pentru cheltuielile spitalului, așa cum au dat și cei care au avut înainte berăria, și „bere cât va trebui pe an la spital pentru bolnavi, să o dea de la sine fără plată”.

Reclama fabricii de bere Luther (proprietari frații Czell), 1912 / Fosta fabrică de bere Bragadiru, 1920 | Sursa: Din Bucureștii de altădată, George Potra

Iohann neamțul

Prima fabrică de bere din București s-a înființat în 1811, nota Vasile Taban în lucrarea Fabricarea berei, menționată de reputatul medic Iacob Felix.

Istoricul George Potra preciza că până la începutul secolului al XIX-lea, consumul și fabricarea berii în București nu este cunoscută documentar, cu toate că băutura era cunoscută în țară și în special în Moldova, de secole.

V. A. Urechia consemna o poveste din vremea ocupației rusești din anii 1806 – 1812, când Iohann neamțul a instalat în București prima berărie în hanul Filaret. Despre Iohann, istoricul George Potra scria:

În București, primul industriaș străin care a făcut o astfel de fabrică a fost Iohann neamțul, ce obținuse aprobare de la Comitetul de ocupație rusească din 1806 – 18012, care mai apoi, în 1815, a fost întărită și printr-un privilegiu dat de domnitorul Ioan Caragea.

În 1815, el obținuse privilegiul domnesc și astfel nimeni altul nu mai avea „slobozenie să deschiză asemenea fabrică”. Condiția era să plătească la „cutia obștirilor” 300 de taleri pe an.

Reclame vechi la berărie și bere

„Această bere o beau numai evropeni”

După moartea lui Iohann, în 1825, afacerea a fost preluată de o rudă de-a lui, Andrei Kube, care investise și el în fabrică și a înzestrat-o cu „ergaliile” trebuincioase, adică unelte și utilaje necesare.

Andrei Kube a înaintat o jalbă domnului și a obținut prelungirea privilegiului pe numele lui. El menționa că va plăti la „cutia obștirilor” cu 50 de taleri mai mult decât înaintașul său. În plus, pentru a-i convinge pe marii boieri ai Divanului, el menționa că, pentru fabricarea berii, va folosi numai „bucate proaste și stricate” – „grâul orzul, meiul, porumbul erau bucate pentru hrana norodului” – și nu în cantitate mare, deoarece „această bere o beau numai evropeni”.

„Mai târziu, gustul pentru noua băutură și consumarea ei a crescut de la an la an, fiind băută și de pământeni, încât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au construit în București patru mari fabrici de bere: Oppler, Gib, Luther și Bragadiru, berea devenind pe zi ce trece, o băutură foarte obișnuită și mult mai ieftină decât băuturile spirtoase”, scria istoricul George Potra.

Fabrici și privilegii

În bogata prezentare despre istoricul berii în România, dr. Felix nota:

Pe la anul 1840, au mai existat mici fabrici de bere la Iași, Dorohoi, Botoșani, Neamț și Galați. În dosarele Ministerului de Finanțe din Moldova din anul 1855, aflate în Arhivele Statului, se găsește un opis de privilegii date la felurite persoane pentru felurite industrii, între care figurează privilegiul pentru fabrică de a se lucra bere, atât din acea obișnuită în țară, cât și din cea de Bavaria.

În 1901, dr. Iacov Felix menționa că erau 17 fabrici de bere în România.

Berăria Gambrinus, Sursa: Realitatea ilustrată

Berării de altădată din București

În Piața Teatrului Național de pe Calea Victoriei, într-o clădire din apropiere de Teatru, „pe strada Câmpineanului, în partea de jos se afla cofetăria berărie a lui Fialkowski, până pe la 1890”, preciza George Costescu în Bucureștiul vechiului Regat. Mai exact, a existat până la 1898, anul în care a murit proprietarul.

A fost deschisă apoi Berăria Cooperativă, devastată „cu prilejul unei manifestațiuni din 13 martie 1913, datorită ciocnirii dintre cetățeni, studențime și jadarmeria orașului”. George Costescu amintea și de o altă berărie din București care a avut, o perioadă, proprietar celebru:

Ceva mai jos de localul acela a fost deschisă de către marele scriitor I. L. Caragiale berăria Gambrinus ce lua locul vechiului vad al lui Fialkowski, fiind și ea un loc unde își dădeau întâlnire cele mai de seamă personalități intelectuale ale orașului.

Gambrinus, rege al berii

Un rege al berii

Una dintre cele mai obișnuite și vechi imagini de pe halbele de bere era un bărbat pântecos, cu barbă, o coroană de rege pe cap și cu o halbă de bere în mână. Este Gambrinus, regele berii.

Celebrat ca simbol al berii, veseliei, al acelei joie de vivre, Gambrinus apare în cântece și poeme tradiționale ca rege sau duce de Brabant. Ioan I, duce de Brabant, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, a fost un renumit războinic și erou local, despre care poveștile spun că era curajos, aventuros, generos. El este deseori identificat ca fiind eroul din povestea lui Gambrinus.

Un băiat, o fată și un pact de 30 de ani

Legenda lui Gambrinus spune că acesta era un sticlar tânăr, novice în ale meseriei, dintr-un orășel din Flandra. Buclat și bucălat, era cel mai frumos băiat din oraș. Într-o zi, s-a trezit îndrăgostit de Flandrine, fiica meșterului sticlar.

După ce a ascultat mărturisirea îndrăgostitului, mândra Flandrine l-a respins. Ea trebuia să se mărite cu un maestru în ale sticlăriei, la fel ca tatăl ei, iar un astfel de bărbat putea să fie doar dintr-o familie bogată.

Amărât, Gambrinus a lăsat atelierul de sticlărie și a pornit prin lume. După tot felul de peripeții, dezamăgit în dragoste, s-a dus într-o pădure, hotărât să își pună capăt vieții.

Tocmai atunci a apărut diavolul care i-a făcut o propunere: dacă nu va putea să câștige inima fetei, el, diavolul, îl va ajuta să o uite, în schimb va fi stăpân pe sufletul lui vreme de 30 de ani. „Vino”, i-a zis diavolul, „te voi învăța să faci bere și o vei uita pe Flandrine”.

Gambrinus a învățat să facă bere și s-a întors în orașul lui unde i-a invitat pe toți localnicii să vină și să-i guste berea. După ce au dansat, au băut și au spus că este „cea mai bună băutură pe care au gustat-o vreodată”.

Succesul lui s-a răspândit repede și a ajuns și la regele Flandrei care i-a oferit ce titlu dorește, de duce, conte sau lord. Gambrinus însă a preferat să fie numit rege al berii, așa cum începuse lumea să-i spună. Povestea mai spune că Flandrine a vrut atunci să se mărite cu el, însă, când ea s-a dus să-i vorbească, el nu a mai recunoscut-o – o uitase.

După 30 de ani, petrecuți cu bucurie de Gambrinus, diavolul s-a întors și, Gambrinus l-a convins, în timp ce-i cânta și îi dădea să bea, ca înțelegerea pe care au avut-o să fie încheiată. Și, se sfârșea povestea, Gambrinus a trăit mai departe cât se poate de fericit făcând bere și înveselind lumea cu băutura lui.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.