21 aprilie 2021, 23:28

„Bolile, trădările, dezamăgirile, slăbiciunea nu izbutesc să-mi alunge dragostea de viață și accesele copilărești de fericire”

Fericirea trecută poate consola și întări. Pentru mine așa stau lucrurile. Bolile, trădările, dezamăgirile, slăbiciunea nu izbutesc să-mi alunge dragostea de viață și accesele copilărești de fericire.

La începutul anilor ’90, o editură din Târgu-Mureș a publicat cartea N. Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuț. În 2006, la a treia ediție, autorul acestor inedite convorbiri a povestit în prefață (sau în loc de prefață) despre facerea convorbirilor cu Nicolae Steinhardt care, din 1980 și până la sfârșitul vieții, nouă ani mai târziu, a trăit mai mult la Rohia, la mănăstire.

„Nu am fost niciodată la Rohia”, scria de la bun început Nicolae Băciuț și continua „însă l-am simțit mereu aproape pe Nicolae Steinhardt”. Prin scrisul său, prin „puținele întâlniri” pe care le-a avut când, aflat prin mulțime, cu privirea spre el, avea sentimentul că acesta „nu-și mai aparținea”.

„El, Sihastrul de la Rohia, era, de fiecare dată când ieșea în public, înconjurat de o puzderie de lume, de prieteni sau simpli curioși. Era o apariție și o prezență fascinantă. Părea mai degrabă rătăcitor prin oameni, o apariție insolită și contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri.

Mai ales tinerii căutau să-i fie aproape – îl priveau și-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt. Cred însă că sentimentul era reciproc. Și Nicolae Steinhardt îi agrea pe tineri. Și îi făcea bine prezența lor.”

Deoarece nu s-a putut apropia, așa cum ar fi dorit, de Nicolae Steinhardt – „erau toate locurile ocupate, aș spune acum, cu amărăciune” – Nicolae Băciuț, unul dintre tinerii anilor ’80, a găsit calea de a-l cunoaște și a-l invita la conversații, la mărturisiri:

„Am început să-i scriu și apoi să-l «provoc», scrisoare după scrisoare, cu câte un «lot» de întrebări”.

Așa s-a ivit, „încet încet, această lume Între lumi”.

Firesc, ar fi dorit ca dialogurile să continue la un moment dat pe viu, însă „n-a fost să fie”. Așa cum a fost să fie, Între lumi arată „un alt N. Steinhardt” care, „din singurătatea deplină a Rohiei”, a rămas dornic și de lume, și de comunicare.

Mănăstirea Rohia, județul Maramureș, unde Nicolae Steinhardt a trăit în ultimii ani ai vieții. Chilia unde a stat a fost amenajată ca un mic muzeu. | Imagine: Mănăstirea Rohia

Libertate și autenticitate

„Astea nu se definesc. Se simt. Oricine – și omul cel mai simplu, mai necitit, mai comun – știe când există liberatatea și când nu-i decât o formulă. Definițiile sunt cu totul inutile, ba uneori și caraghioase, pedante.

Autenticitatea înseamnă sinceritate și curaj, nefățărnicie, nesimulacru, nemecanicitate, nerepetiție, neconformare la norme. Surpriză. Adevărul, realitatea, scrisul sincer sunt așezate toate sub semnul surprizei.

Și autenticitatea nu se definește, și ea se simte. Oricare cititor câtuși de puțin avizat își dă imediat seama dacă scriitorul scrie (conștient ori inconștient) după șablon, indicații, modă ș.a.m.d. ori de la sine, dacă joacă un rol sau «se dă în vileag», se mărturisește, se dă fără rușine pe față.”

Nicolae Steinhardt a făcut studii de drept, „o alegere lașă, din slăbiciune cred și din convenționalism, din imitație. Totuși, o dată cu pasul făcut, nu mi-a părut rău”; pentru că, spunea, „în dreptul convențional se află dezlegarea tainei principale: a libertății”.

Nicolae Steinhardt | Sursa imagine: Mărturisitorii.ro

O fantomă de om. Omul fără libertate e un nenorocit, o fantomă de om, o caricatură și un locuitor al iadului.

„Cu libertatea omul poate face multe lucruri bune. Dar poate și să o exaspereze, să o prefacă în absurd și în toxină. Libertatea, în societate, nu înseamnă dreptul de a face orice.
[…]
Libertatea, ca orice însușire, ca orice entitate, are nevoie de moderațiune și dreaptă socoteală. Nu-i totuna cu anarhia. Bună, minunată, indispensabilă e libertatea. Rea și aducătoare de rele este libertatea fără de măsură, înnebunită, încăpută pe mâna nerozilor. Atunci e premergătoare de haos, dezordine, prostie – și-n cele din urmă (fără doar și poate) – de tiranie.”

Trebuie să citesc, să nu mă dau bătut

Iulie, 1987. „O zi obișnuită înseamnă o luptă cu trupul și cu mintea. Trupul, din ce în ce mai acaparator, mai neobrăzat, se tânguie, se cere îngrijit, răsfățat. Trebuie să-l disciplinez, să-l țin în frâu, să-i dau peste nas (îngrijindu-l totuși, că e tare nevolnic). Mintea, brusc înzestrată cu o memorie fenomenală, îmi amintește absolut toate relele, prostiile, meschinăriile, păcatele ce am săvârșit. Îmi descoperă în fie ce zi altele. Nu-i rău (Ps.50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea), dar nu se cuvine nici să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă urî și disprețui din cale afară.

Trebuie, totuși, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalți că am necazuri trupești ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger și al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii lactee credința mea creștină a veșniciei duhului, să-mi tot repet că nu-s numai materie ci și spirit și că deci nu-mi pasă de găurile negre.”

Alături de oameni, de tineri | Sursa imagine: Radio Renașterea

„Numai că…”

Cum sunt, cum ar putea să fie, cum se crede că ar fi, cum ar dori să fie românii:

„Sunt convins că românii, spre deosebire de o afirmație curentă, nu-s deloc lași, ci capabili de curaj și eroism.
[…]
Adevărul e că românii sunt capabili de eroism, numai că sunt și înțelepți, cuminți și raționali și capabili de a-și însuși lecțiile istoriei. Curajul nu se confundă cu temeritatea nebună ori prostească”.

Tinerii și sentimentele

Despre ceea ce prețuia la oamenii pe care îi cunoștea: „… aș pune accentul pe isprăvi de caracter, de ținută (cum îmi place a zice), de etică artistică și umană. Pricini de întristare și dezamăgire sunt multe. Dar am încredere și nu încetez a trage nădejde. Sentimentele pe care tinerii ar trebui să le cultive cu precădere? Al libertății și al respectului de sine.

Apoi să nu uităm, talentul nu-i o marfă bună de pus în circulație și destinată vânzării; talentul nu-i un bun interschimbabil; drept vorbind, nu-i proprietatea celui talentat; e un depozit, nu e o marfă, e o taină, un sacrament, cum spun catolicii. Trebuie dat la rodire cu grijă multă și cuviință.”

Ce-are să-i fie…?

Întrebarea care, mărturisea, îl obseda „în prezent”, la 74 de ani: „…care-i soarta sinei, a sufletului după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului meu după ce voi muri?”

Pe fotografie scrie: monahul Nicolae St., 1989 | Sursa: Doxologia

Când Curajul și Bunătatea se întâlnesc

Despre copilărie, spunea simplu – „Am avut o copilărie fericită” –, despre ceea ce a prețuit la părinții lui, „înainte de toate”, mărturisea și povestea:

„La tatăl meu: curajul. La maică-mea: bunătatea. Tata a fost un om curajos, de la el dețin convingerea că suprema calitate a omului e curajul, că fără curaj, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui și cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la securitate spre a fi arestat (avea optzeci și doi de ani) m-au însoțit (tonic) pe toată durata detenției și le consider nu mai puțin vrednice de respect ori mai puțin frumoase decât faimosul «Merde» al lui Cambronne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fi jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!» Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naționalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puțini am văzut atâta dispreț pentru lașitate.

Iar maică-mea era poreclită Bunătate. Mi-o amintesc dând bucățele de zahăr («zahăr cubic») cailor înhămați la trăsurile care, pe vremuri, își așteptau mușteriii de-a lungul trotuarelor.
[…]
Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei. Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calitățile amândurora. Apoi maică-mea a fost o femeie frumoasă. Tata n-a fost un bărbat frumos.”

Opreliști. Constat, de o oarecare vreme încoace, că nu mai sunt publicat, nici de «Vatra», nici de alte reviste. Îmi pare rău, însă mă resemnez, sunt obișnuit cu opreliștile. Voi încerca, totuși, poate, la singura publicație care, deocamdată cel puțin, nu mi-a închis ușa. – Dintr-o scrisoare trimisă lui Nicolae Băciuț în august 1986

Nicolae Steinhardt | Sursa: Marginaliaetc

Un soi de „refugiu”

Despre ce ne îngăduie vorbirea, scrisul:

„Vorbirea și scrisul – pentru o specie rătăcită în imensități galactice – reprezintă desigur mijloace de solidarizare și mângâiere, un soi de «refugiu».

Ele ne leagă unul de altul, ne îngăduie să credem că avem un rost în cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii și sufletului – ne îngăduie să nădăjduim că nu suntem sortiți numai a deveni material absorbit în final de o gaură neagră”.

O mărturisire. …am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am știut și eu ce înseamnă a ți se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie și în fericirea absolută. A.G. și cu mine nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întîmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenție, acoperiți de praful abraziv, de funinginea și de noroiul anilor, ne privim și cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit.
Ei, fericirea, cum zice Proust, e cel puțin pentru unii oameni, o eroare.

Gânduri la și despre bătrânețe

„În legătură cu bătrânețea, vară dreaptă cu moartea, vă repet ceea ce am mai spus: nu cred că mizeriile bătrâneților devin cu atât mai greu de răbdat cu cât ne putem aduce aminte de timpuri ferice de altădată. Dante a greșit. Fericirea trecută poate consola și întări. Pentru mine așa stau lucrurile. Bolile, trădările, dezamăgirile, slăbiciunea nu izbutesc să-mi alunge dragostea de viață și accesele copilărești de fericire.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.