8 iulie 2020, 10:22

Borges despre un crepuscul lent, curaj, iubire și România

„…pentru mine a trăi fără ură este ușor, din moment ce niciodată nu am simțit ură. Însă a trăi fără dragoste cred că este imposibil, din fericire imposibil pentru fiecare dintre noi.”

O întâlnire. Darurile lui Borges.

În 1977, Jorge Luis Borges (24 august 1899–14 iunie 1986) a ținut mai multe conferințe la Montevideo, în Uruguay, țară despre care spunea că o socotește a doua lui patrie. Conferințe le numea Borges, cei mai mulți le spuneau „charlas”, „a face conversație”, „a sta la taclale”.

„Conferințele lui Borges, deloc îngreunate de plinătatea erudiției cuprinse în ele, se adresau publicului cu sinceritate și modestie ca într-o spovedanie, pe fondul unei atmosfere destinse, de nepremeditată intimitate și de intensă spiritualitate”, scria Valeriu Pop, în Cărțile și noaptea, unde sunt câteva dintre aceste „charlas” borgesiene pe care le-a urmărit pe viu.

Mai mult, nota entuziast Valeriu Pop, a avut și „ocazia nesperată de a-l cunoaște personal” pe Borges, deși, preciza el, „e cam mult spus «a-l cunoaște»”. S-au întâlnit prin intermediul unui prieten comun care l-a dus în camera unde scriitorul aștepta semnalul ce îl anunța începerea conferinței.

„…s-au îmbrățișat și m-a prezentat. «Iată un amic de-al meu, din România, aflat cu treburi pe aici”» El a înclinat puțin capul, m-a «privit» cu ochii lui încețoșați, larg deschiși, de orb, mi-a întins mâna. «Sunt bucuros să vă salut, domnule. Vă imaginați că nu am prea des ocazia să întâlnesc români. Dar despre țara dumneavoastră, cu numele atât de frumos, atât de latin, de «România» am putut afla lucruri de laudă”, a povestit Valeriu Pop despre acele câteva clipe „de reală emoție”, o întâlnire scurtă, dar memorabilă cu unul dintre cei mai celebrați scriitori ai lumii – cel mai important scriitor al secolului al XX-lea, cum îl consideră mulți oameni de litere.

Tema abordată atunci de Borges a fost La Ceguera (Orbirea), conferință care a fost reconstituită de Valeriu Pop și prezentată cu titlul Cărțile și noaptea, de unde vine și numele volumului, cuvinte inspirate de un poem scris de Borges.

Borges în Paris, 1979 | Fotografie de Ulf Andersen/Getty |  Sursa: The New Yorker

Borges în Paris, 1979 | Fotografie de Ulf Andersen/Getty |  Sursa: The New Yorker

„Oamenii și-i imaginează pe orbi închiși într-o lume întunecată. […] Două dintre culorile pe care orbii nu le mai văd sunt negrul și roșul. «Le rouge et le noir» sunt culorile ce ne lipsesc. Pe mine, care înainte aveam obiceiul să dorm într-un întuneric deplin, m-a jenat multă vreme această lume de pâclă verzuie și albăstruie și vag luminoasă, care este lumea orbului… Așadar, lumea orbului nu este noaptea pe care o presupun oamenii. Bineînțeles, eu vorbesc în numele meu, al tatălui meu și al bunicii mele care au murit orbi; orbi, surâzători și curajoși, iar eu sper să mor asemenea lor…”

La sfârșitul anului 1955, Borges a fost numit director al Bibliotecii Naționale și profesor de literatură engleză la Facultatea de Litere din Buenos Aires. Din acel an, orbirea a devenit tot mai avansată.

„…cazul meu nu este în mod special dramatic. Dramatic este cazul celor care își pierd brusc vederea. Or, la mine este vorba de un crepuscul lent…”

După ce și-a preluat funcția director al celei mai mari biblioteci din Argentina – atunci cu nouă sute de mii de volume – a înțeles, mărturisea, ironia faptelor în care s-a trezit:

„Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot imagina ca un palat: eu l-am imaginat totdeauna ca o bibliotecă; și aici mă aflam eu. Eram, într-un fel, centrul celor nouă sute de mii de cărți în numeroase limbi și în același timp mi-am dat seama că abia puteam să descifrez coperțile și structura cărților”.

Atunci a scris Poemul darurilor, în care vorbea de cele două daruri primite: multe cărți și, în același timp, noaptea, imposibilitatea de a le citi.

„Atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe”, spunea filozoful austriac Rudolf Steiner, iar Borges comenta: „Sfatul era salutar, dar dificil de realizat. Totuși, dacă știm ce am pierdut, totodată știm ce vom câștiga după aceea”.

Locul lumii aparențelor, a lumii vizibile pierdute, trebuia să fie luat de o altă lume, și aceasta a fost, la Borges, lumea auditivă.

„…orbirea nu a fost pentru mine o disperare, dat fiind că pierderea vederii a fost la mine, cum am mai spus, un lent crepuscul și, totodată, începutul a ceva nou.”

„Eu cred că orbirea nu trebuie privită cu patetism și că orbirea trebuie considerată ca un mod de viață; ca unul din modurile de viață ale oamenilor.”

„Orbirea are, de asemenea, avantajele sale. Eu datorez «umbrei» anglo-saxona, îi datorez modestele mele cunoștințe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme…”

„Deci trebuie să înfruntăm orbirea cu bărbăție. În afară de asta, orbul se simte înconjurat de dragostea tuturor. Lumea simte bunăvoință pentru un orb. 

[…] 

… orbirea nu este o nenorocire totală, trebuie să fie un prilej pentru ca omul să se arate puternic.”

În timpul unei conferințe | Sursa foto: Pinterest

O altă întâlnire. Borges și il romeno.

În toamna anului 1984, cel care spunea că tot ce scria, scria cu bucurie, chiar și lucrurile grave, Marin Sorescu, se afla în orașul numit în ghiduri turistice „perla deșertului”, la Marrakech, în Maroc. A mers la Congresul poeților, atunci la a șaptea ediție. Acolo nu doar că l-a întâlnit pe Borges, dar au avut un dialog pe care Sorescu l-a redat cu titlul Borges – un personaj de Borges în cartea Tratat de inspirație. Un interviu cu un „vânat rar (pentru reporteri)”, cu toate că lui Borges îi făcea plăcere să povestească și, nota Sorescu, „aștepta prilejuri de a fi întrebat”. 

Totuși, nu a dat prea des interviuri. Tocmai de aceea, faptul că Marin Sorescu a reușit să obțină un interviu „a stârnit o oarecare senzație printre prietenii participanți la congres: «Ce ți-a spus Borges?» eram întrebat. Am avut, de altfel, privilegiul de a sta mai mult în preajma sa, bucurându-mă de o oarecare simpatie. Poate că reprezentam o lume mai puțin cunoscută, că scriu într-o limbă neolatină, incitantă pentru marea-i curiozitate, deschisă tuturor orizonturilor. Mă întrebă ce au dat în românește anumite cuvinte din latină. Mă recunoaște după glas. Îmi zicea «il romeno». «Ce mai faceți, domnule Borges?», «A, il romeno».”

Borges, acest personaj de Borges, a fost prezentat de Sorescu în introducerea la dialogul cu scriitorul argentinian.

„Un om călăuzit de un baston pe semne fermecat, de vreme ce de mult timp cu el și vede. Bastonul a contemplat până acum și i-a povestit jumătate din glob. Ba ce zic: trei sferturi, cinci sferturi, că i-a investigat și haloul ceresc! Înalt, drept, la cei optzeci și patru de ani, întotdeauna elegant îmbrăcat, cu cravată, gata parcă să se prezinte la o ceremonie simandicoasă… 

Borges călătorește. Lumea aceasta, dacă nu-i tocmai o recepție – este un spectacol. Deschizi o ușă și calci în miracol; dai colțul unei străzi sau unui continent și ești în altul. Traducând în limbaj mitic românesc, am spune: un căutător veșnic de tinerețe fără bătrânețe, care tot intră și iese din Valea Plângerii, obosind fantasticul și năucind realitatea. Mai ales potecile încâlcite, greu accesibile, dibuite în clipe fericite de magi, profeți, poeți, filosofi, i-au îmboldit, curios, pasul.

Vestimentația «burgheză», de salon, este o capcană – un mod de a-l face neutru, pentru a avea intrare liberă chiar și în cotloanele cele mai fantastice; ca un ambasador al rațiunii și spiritului iscoditor, acreditat pe lângă misterele și întâmplările încărcate de inedit și magie. Ființa sa, fragilă și oțelită totodată, se lasă, în drumeții, îmbibată de cât mai mult concret: peisaj, întâmplări, figuri, mutre. Niște pânze de realitate care îl învăluie, producând, la atingere, un fel de extaz al simțurilor. 

I-am văzut de multe ori chipul luminat de un zâmbet de copil uimit. Trebuie să fie un om trist, deși în jurul lui plutește ceva ca o fericire, un fel de halou luminos, pe care gândirea miraculoasă i-l fabrică zilnic, și care îi ține și de urât.”

 

Borges și Maria Kodama | Sursa foto: Pinterest

Întâlnire a fost într-o dimineață, nota Sorescu, la ceasul răsăritului de soare ce revarsa o „lumină gălbuie de Sahara”, iar Borges spunea că îi plac diminețile „pentru că dau iluzia unui început. Crezi că ceva începe iarăși. Dar este fals.”

Prezența lui fascina, întorcea priviri și dădea emoții și reacții: „Uite-l pe Borges!”, șoptea lumea. Era invitat la toate marile festivaluri de poezie, însă numele lui pe lista participanților, cum spunea Sorescu, „pare mai degrabă o fantezie a organizatorilor sau un truc pentru a atrage alte personalități”.

Borges, însă, și-a făcut datoria, și a onorat dezbaterile congresului, „cu vorba și cu tăcerea sa” și, între acestea, și-a găsit timp de alte dialoguri, răspunsuri, vorbe, tăceri. După cum i-a spus cineva lui Sorescu, silueta poetului a fost zărită, „mereu în tovărășia tandră și blând energică a Mariei Kodama, rătăcind, ba în piața Jama El f’na, și ascultând povești din O mie și una de nopți, la umbra moscheii Kutubiyya, ba în spatele unui îmblânzitor de șerpi”.

Citind pentru prima dată cărțile lui Borges e ca și cum ai descoperi o literă nouă în alfabet, scria autorul unui articol. Citind dialoguri și charlas, ori ascultându-le, e o întâlnire cu Borges, mereu altul, mereu același, nobil, „simplu, cald, inevitabil ironic”, cum îl definea un scriitor uruguayan. Și orice spunea Borges, avea darul de a fi de neuitat, de a te atrage de partea lui.

„Cineva a zis că a găsi o soluție nu-i atât de important. Important e să cauți. Să cauți veșnic.”

„Dorințele sunt ca peisajele dintr-un tren. Mișcarea le împrospătează mereu – și până la urmă percepi monotonia.”

Sorescu i-a spus: „Regret numai că n-ați fost și în România. Sunteți foarte iubit la noi. Și nu numai iubit, cred că și bine înțeles”, Borges i-a răspuns: „Poate vin și în România”. Nu a venit niciodată în România. A murit după un an și jumătate, în ziua de 14 iunie 1986, în Elveția, la vârsta de 86 de ani. Este înmormântat în Cimetière des Rois (Cimitirul regilor) din Geneva. Piatra de mormânt a fost decorată cu gravuri inspirate din arta și literatura anglo-saxonă. 

 

Foto cover: Literary Hub


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.