Site icon Editia de Dimineata

Botanica lui Porcius: „Frumusețile naturii sunt cu mult mai de mirare decât ce se face prin meșteșugul omenesc”

„Fiindcă viața ne este atât de scurtă, să întrebuințăm cu folos această puțină vreme ce ne este hotărâtă a petrece pe pământ… spre a observa natura.”

În Grădina Botanică ‘Alexandru Borza’ din Cluj Napoca, printre numeroase statui ce o decorează, se află și cea a unui domn cu o privire semeață și blândă, pe al cărei soclu scrie Florian Porcius, 1816 – 1906.

Născut la Rodna (Rocna, în acea vremea) în Bistrița-Năsăud, într-o familie de „cultivatori de pământ”, Florian Porcius a fost crescut de bunicul său matern, preotul Gherasim Porcius. A învățat la școală limbile germană, maghiară și română, așa cum mărturisea într-o autobiografie; cum bunicul său a dorit „să-i fie urmaș”, adică să devină preot, a studiat și limba latină.

Statuia ce îl reprezintă pe botanistul Florian Porcius din incinta Grădinii Botanice ‘Alexandru Borza’ din Cluj Napoca | Foto: Mira Kaliani

Descoperirea unei pasiuni

Între anii 1844–45, a povestit Florian Porcius, „am ascultat la Viena, pe cheltuială proprie, cursul superior de pedagogie și educație obținând din toate materiile nota eminentă”. Tot la Viena, a frecventat și cursurile de caligrafie și economie, iar ca „ascultător benevol”, rememora, „am cercetat și prelegerile din studiul botanic”.

Reîntors acasă de la Viena, a fost numit învățător la Rodna, și tot de atunci, așa cum mărturisea, „a început să se ocupe mai stăruitor cu studiul botanicii”.

O zonă preferată a fost de la munții Țibleș la pasul Bârgăului (sau Tihuța), de unde, spunea botanistul, „am adunat material considerabil pentru ierbarul meu, cât și pentru comunicări cu botaniști și cu institute botanice, de la care primeam în schimb alte plante dorite”.


Stânga: Muzeul Botanic din Cluj Napoca; Foto: Mira Kaliani / Dreapta: Pagina de titlu a unei lucrări publicate de Florian Porcius

Cel care „a tras brazdă nouă în ogorul înțelenit al științelor”

Ambrosiu Chețan (1868 – 1934), teolog și un pasionat de științele naturale, nota despre Florian Porcius că a fost „întâiul nostru botanist, care a tras brazdă nouă în ogorul înțelenit al științelor”, și cel care a ilustrat flora Transilvaniei, „clădind în același timp temeliile botanicii românești”.

Într-o lucrare din 1908, Ambrosiu Chețan a povestit despre preocuparea permanentă a lui Florian Porcius pentru studiul plantelor și unde a dus această pasiune:

Porcius făcea parte din generația mare a veacului trecut. Atunci când Timotei Cipariu, George Barițiu, Alexandru Papiu-Ilarian, Iacob Mureșanu și alți bărbați aleși erau preocupați de latinitatea limbii și de originea noastră romană, Florian Porcius aduna din gura poporului român numiri de plante, dovezi de limbă incontestabile, și urzea acea știință pe care alții înainte de el nici n-au încercat-o…

Monument nepieritor și-a ridicat prin scrierile sale prețioase și prin descoperirea mai multor specii și varietăți de plante noi, care parte au fost numite de botaniști în onoarea lui, parte le-a dat el nume, și-i poartă prin urmare numele.

Herbariul însemnat ce-l avea și l-a îmbogățit mereu, parte cu specii pe care le-a recoltat el, parte cu altele crescute în localități depărtate și obținute în schimbul plantelor culese și uscate de dânsul. Cu plantele sale a înavuțit multe herbarii europene. Îndeosebi a dăruit numeroase specii institutului botanic și facultății de medicină din București.

Mulți botaniști și oameni de știință au cercetat (în Rodna) casa încărcată cu plante a învățatului Porcius, unde au fost primiți cu bunăvoință și rară afabilitate. Toți i-au admirat herbarul bogat, aranjat cu îngrijire, i-au admirat temeinicia lui floristică, și s-au depărtat stăpâniți de stimă și respect față de el, muncitorul onest care și-a câștigat un nume de distins specialist, a îmbogățit știința botanică în general și în special a întemeiat știința botanică românească…

În Grădina Botanică ‘Alexandru Borza’ din Cluj Napoca | Foto: Mira Kaliani

„Plâng ierburile și florile munților noștri…”

În 1882, Florian Porcius a fost ales membru al Academiei Române, iar în 1905, regele Carol I i-a conferit medalia Bene Merenti. După un an, la aproape 90 de ani, a încetat din viață în ziua de 30 mai. Avocatul Gavril Tripon (12 martie 1860 – 8 mai 1930) scria atunci: „Plâng ierburile și florile munților noștri că a plecat pe vecie dintre ele cel ce atât de mult le-a iubit…”

A doua zi după moartea botanistului, la 1 iunie 1906, Ioan Kalinderu, atunci președinte al Academiei Române, a anunțat colegilor academicieni moartea lui Florian Porcius, pe care l-a numit „primul botanist de frunte de pe vremuri”.

Casa natală Florian Porcius din Rodna, Bistrița Năsăud, august 1900 | Foto: Iuliu Moisil / Sursa: Buletinul Societății de Științe din București-România

„Lucrează și astăzi cu cea mai mare ardoare”

În toamna anului 1901, în Buletinul Societății de Științe, a fost publicat un articol semnat de Iuliu Moisil și dedicat lui Florian Porcius. Întâlnirea a avut loc la Rodna, în vara anului 1900, când Florian Porcius avea 84 de ani. Iuliu Moisil a povestit:

Bătrânul botanist, deși într-o vârstă atât de înaintată, lucrează și astăzi cu cea mai mare ardoare pentru știința botanicii, de dimineața până seara.

În mijlocul familiei sale, formate dintr-un fiu, două fiice și o nepoată, care îl îngrijesc cu cea mai mare dragoste, trăiește o viață veselă și liniștită, o viață de savant, respectat și venerat de toți amicii și cunoscuții.

Dorim ca viața bătrânului botanist să insufle tinerimii noastre dragoste pentru frumoasa știință a botanicii și să exploreze flora țărilor românești cu aceeași ardoare cu care o face «moșul Porcius», iar în viața publică și privată să-i urmeze virtuțile

Florian Porcius, august 1900| Foto: Iuliu Moisil / Sursa: Buletinul Societății de Științe din București-România

Lucrările naturii versus lucrările omului

Botanistul Florian Porcius a spus atunci:

Nicio îndeletnicire nu mulțumește mai mult pe om și nu-i pricinuiește plăceri mai felurite decât privitul cu luare aminte la lucrările naturii. Dacă am trăi vreo câteva veacuri și dacă fiecare zi, fiecare ceas l-am întrebuința spre a cerceta numai minunata creștere și înmulțire a ierburilor pe pământ, am găsi la sfârșitul acestei vremi, mii de lucruri pe care nu le-am putea tălmăci, care ar rămâne ascunse pentru noi și care ar ațâța din ce în ce mai mult a noastră băgare de seamă.

Fiindcă dar viața ne este atât de scurtă încât abia ține o jumătate de veac, să întrebuințăm încă cu folos această puțină vreme, ce este este hotărâtă a petrece pe pământ, să o jertfim pe cât neapăratele noastre datorii ne iartă, spre a observa natura și într-acest chip a înlesni spiritului nostru plăcerile cele mai nevinovate și cele mai statornice.

Mulțumirea ce vom găsi într-aceasta va crește cu atât mai mult cu cât vom cerceta mai cu îngrijire scopul pe care Dumnezeu și l-a propus în lucrările sale, pentru că frumusețile naturii sunt cu mult mai de mirare și mai înalte decât ceea ce se poate face prin meșteșugul omenesc.

Lucrările oamenilor nu ne înlesnesc întotdeauna traiul cel tihnit și nu ne fac mai buni de ceea ce suntem, iar lucrările naturii, toate de obște și chiar acelea care ni s-ar părea de nimic, au de scop binele obștesc al lumii…

Exit mobile version