20 mai 2022, 6:51

Brâncuși, un om care a știut să dăruiască: „Întotdeauna ceea ce m-a susținut a fost bucuria”

„Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea.”

În toamna anului 1938, Constantin Brâncuși avea 62 de ani și arta lui de a sculpta l-a făcut celebru în lumea artistică. Ionel Jianu împlinea în acea toamnă 33 de ani; el scria, traducea și era pasionat de istoria artei. În acest fel, tânărul a ajuns la Brâncuși și astfel sculptorul și istoricul de artă au petrecut la Paris câteva seri împreună.

„Amintirea lor”, a notat Ionel Jianu, „mi-a ajutat, în clipele de deznădejde, să-mi păstrez credința în demnitatea și destinul omului”. În 1961, după patru ani de la moartea lui Brâncuși, Ionel Jianu s-a stabilit la Paris.

„Un om care știe să dăruiască, firesc, care îți îngăduie să sorbi din apa vie a spiritului său. Un artist care a izbutit să rupă cu greșelile trecutului și să aducă, într-o formă nouă, o nouă viziune a lumii.” (Ionel Jianu despre Brâncuși) | Constantin Brâncuși, autoportret în atelier, în jurul anului 1934 | Sursa: Centre Pompidou

„De atunci n-am mai dat niciodată interviuri”

După fiecare întâlnire cu Brâncuși, „sub impresia descoperirii omului și artistului”, Ionel Jianu și-a însemnat, în grabă, în zori, frânturi din mărturiile artistului, datate octombrie 1938. Fragmente din aceste rostiri ale sculptorului au apărut în reviste, iar mai târziu, Ionel Jianu le-a adunat în volumul Temoignages sur Brancusi, publicat în 1967, la Paris.

Brâncuși a dat puține interviuri. El a mărturisit, așa cum a notat Ionel Jianu, de ce a început să se ferească de gazetari. După o discuție cu un jurnalist american, a povestit sculptorul, a apărut un interviu cu „o manșetă senzațională: «Brâncuși îl contestă pe Michelangelo»”.

„De atunci n-am mai dat nici un interviu, niciodată”, spunea Brâncuși. Cele mai multe „mărturii” ale sculptorului au fost păstrate și notate de cei pe care i-a primit în atelierul lui din Paris.

„Sculptura trebuie să fie pe măsura omului, pe măsura înfăptuirilor sale. De mult am vrut să ridic o coloană fără sfârșit al cărei capăt să se piardă în nori.” (Constantin Brâncuși) | Coloana fără sfârșit, Târgu Jiu | Credit foto: Mira Kaliani

„O nouă viziune a lumii”

Ionel Jianu despre sculptor:

Brâncuși: un om adevărat. Un om care știe să dăruiască, firesc, care îți îngăduie să sorbi din apa vie a spiritului său. Un artist care a izbutit să rupă cu greșelile trecutului și să aducă, într-o formă nouă, o nouă viziune a lumii.

„Mărturiile” rostite ale lui Brâncuși deschid „o perspectivă nouă asupra omului, asupra artistului”.

„Am vrut să ridic o coloană fără sfârșit al cărei capăt să se piardă în nori”

Despre dimensiunea naturală a sculpturii, Brâncuși spunea:

La o expoziție din Paris am prezentat cândva un proiect de monument intitulat «Proiect care trebuie mărit atât încât să atingă bolta cerului». Aceasta este dimensiunea naturală a sculpturii. Gândește-te ce înseamnă un monument din vremea noastră alături de un «zgârie-nori» din New York! E ca o furnică.

Sculptura trebuie să fie pe măsura omului, pe măsura înfăptuirilor sale. De mult, am vrut să ridic o coloană fără sfârșit al cărei capăt să se piardă în nori.

La Târgu Jiu, am încercat să-mi înfăptuiesc acest proiect. În fiecare dimineață, venea un bătrân să constate cum înaintează lucrarea. «De ce nu te duci să vezi cum se clădește biserica cea nouă», l-am întrebat. «Vreau să văd ceva ce nu s’a mai văzut încă», mi-a răspuns.

Așa sunt oamenii: Îi atrage noutatea, precum lumânarea atrage, noaptea, cărăbușii, până ce își ard aripile.

„Cea mai bună ucenicie în sculptură e cioplirea pietrei. Trebuie să te obișnuiești cu ea. Nu să înveți, ci să te deprinzi. După ureche. Când ajungi ca piatra să cânte sub ciocanul tău, atunci poți începe să sculptezi.” (Constantin Brâncuși) | Brâncuși, imagini de la Casa Muzeu Constantin Brâncuși, Hobița, Gorj | Credit foto: Mira Kaliani

Arta, emoția, bucuria

Arta, credea sculptorul, „nu se învață” și nici „nu are nevoie de teorii, de explicații”:

E o cerință lăuntrică a omului care simte nevoia de a-și exprima în cântece, în cuvinte, în piatră sau în culori, emoția, bucuria care-l stăpânește. De aceea există o corespondență, o întrepătrundere între toate artele. Și mai ales între muzică și sculptură.

Când piatra „cântă sub ciocan”

Mărturisea că „sculptura e o îndeletnicire grea. Dar totul se obține, dacă știi să plătești prețul adevărat. Cu străduința, cu sufletul, cu viața ta”. Brâncuși povestea:

Întotdeauna îmi cioplesc singur piatra și lucrez direct materialul. Numai astfel îi poți înțelege cerințele structurale și îi poți imprima emoția ta, nevoia ta de desăvârșire, setea de absolut. La «Pasărea Măiastră» lucrez din anul 1909 și încă nu am terminat-o.

Cea mai bună ucenicie în sculptură e cioplirea pietrei. Trebuie să te obișnuiești cu ea. Nu să înveți, ci să te deprinzi. După ureche. Când ajungi ca piatra să cânte sub ciocanul tău, atunci poți începe să sculptezi. Cât timp piatra geme sub lovituri, înseamnă că n-ai prins meșteșugul.

Piatra și lemnul nu trebuiesc siluite. Își au fiecare rostul lor firesc. Sunt o înfăptuire a naturii, pe care omul nu trebuie să se încumete să o întreacă. Artistul lucreză în felul lor, încredințându-le emoția și gândul său, bucuria și credința sa.

Înainte vreme, iconarii de prin părțile noastre povesteau o săptămână întreagă înainte de a porni lucrul, se rugau și se închinau. Când a dispărut credința, a apărut virtuozitatea. Și odată cu ea s-au ivit și artiștii. Și atunci a dispărut arta.

„Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.” (Constantin Brâncuși) | Atelierul din Paris al sculptorului, fotografie din jurul anului 1926 | Sursa: Centre Pompidou

„Poate…”

„N-am făcut școală”, mărturisea Brâncuși, deoarece a considerat întotdeauna că „fiecare artist adevărat merge pe drumul său”. Când vorbea despre opera lui, totul începea cu „poate”:

Poate a deschis un alt orizont sculpturii. A învederat, poate, că e inutil să tăiem munții ca să cioplim din piatra lor cadavre.

Poate că a deschis drumul bucuriei de a crea.

Poate că a întrerupt linia decadentă pe care a urmat-o sculptura de la eleni și până astăzi.

„Amăgiți de aparențe”

Despre viața și oamenii secolului său, Brâncuși spunea:

Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului…

Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate, care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.

Întotdeauna ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol