27 septembrie 2021, 8:02

Bucureștiul «retro», hanuri și hangii: „Deoarece trăiesc din această meserie, se cuvine să fie foarte cinstiți în exercitarea ei”

„Astfel, pe bună dreptate, marile hanuri bucureștene reprezentau nu numai una dintre curiozitățile pline de farmec ale orașului, dar chiar o mare atracție pentru drumeții apuseni care vizitau Bucureștii.

Primele hanuri din București – han, cuvânt intrat în limba română din limba turcă, odată cu apariția lor – au fost deschise în a doua jumătate din secolul al XVII-lea, cu toate că au fost menționate documentar ceva mai târziu. Apariția lor a ajutat negoțului și dezvoltării orașului, deoarece „neguțătorii străini trebuiau să aibă unde poposi și unde-și puteau depozita mărfurile”, preciza istoricul George Potra în volumul său despre hanuri bucureștene.

Pe drumurile principale din Țara Românească, Moldova și Transilvania, se ridica, pe la răscruci sau la gura văilor, „un han cu cârciumă și odăi încălzite, uneori cu cerdac spațios, dar totdeauna cu o curte largă, cu grajd și fântână, unde drumeții găseau adăpost sigur și hrană pentru ei și vite”, explica George Potra.

„Multe averi s-au făcut așa”

Arhitectul George Matei Cantacuzino (23 mai 1899 – 1 noiembrie 1960) menționa într-o lucrare despre hanuri:

Când singurul mijloc de călătorie era poșta, hanurile jalonau drumurile țării la distanțe egale. Un serviciu pentru schimbarea cailor și a vizitiilor (n. cunoscuții surugii) era organizat cu un orar fix, ștafete călări duceau corespondența.

A fi fost hangiu pe vremea aceea, nu era treabă rea. Multe averi s-au făcut așa. Hanul era în tot timpul anului un centru de activitate vie, unde se schimbau mereu călătorii, unde se întâlneau punând afaceri la cale, înnodând intrigi de dragoste ori răsvrătiri politice.

Apariția lor a ajutat negoțului și la dezvoltarea orașului, deoarece „neguțătorii străini trebuiau să aibă unde poposi și unde-și puteau depozita mărfurile”. (George Potra) | București, vedere imaginară, 1717, gravură în aramă de Johann Theodoro Boetio

Primele hanuri din București

Documentar, primul han al Bucureștiului a fost construit de Manole zaraful și soția lui Maria, în apropiere de grădina bisericii sf. Gheorghe.

Într-un act, se menționa că Manole și Maria au construit pe acel loc și casă și han, clădiri pe care „le-au ținut în bună pace până în zilele lui Antohie Vodă”, a cărui domnie în Țara Românească a fost între martie 1669 și martie 1672, scria istoricul George Potra.

La 1671, un fost dragoman al Porții otomane, a început ridicarea unui han, în jurul bisericii sf. Gheorghe cel Nou, construcție pe care nu mai apucă să o finalizeze, deoarece a murit după două ani.

Hanurile „vrednice de văzut” ale lui del Chiaro

„Sunt vrednice de văzut, în București, două hanuri mari și frumoase”, scria Anton Maria del Chiaro (1669 – p. 1727), secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu, în opul său Revoluțiile Valahiei , publicat prima dată în 1718, la Veneția. Despre hanurile bucureștene din acea vreme, del Chiaro nota:

Hanul este o incintă din ziduri puternice și înalte făcut în felul unei citadele de la noi, iar împrejur sunt prăvăliile, clădite cu boltă, pentru mai multă siguranță împotriva primejdiei focului, și aceste prăvălii sunt ținute de negustori creștini sau turci, ce plătesc o sumă oarecare pe lună, drept chirie; pentru care scop sunt paznici care trebuie să mai aibă grijă să încuie în fiecare seară porțile hanului și să vegheze la siguranța și liniștea negustorilor.

Sunt vrednice de văzut, în București, două hanuri mari și frumoase. Primul poartă numele lui Șerban-Vodă, cel care l-a clădit și care a dăruit veniturile acestui han mănăstirii Cotroceni, ridicată de el la o milă și jumătate de București; iar al doilea han, clădit de sus-numitul domn Brâncoveanu, se cheamă hanul sf. Gheorghe, fiindcă are la mijloc o foarte frumoasă biserică…

„Cu adevărat monumental”

Construirea hanului lui Șerban Cantacuzino a început la 1683 și a fost primul han „de mari proporții, cu adevărat monumental”.

Așa a început construirea „marilor hanuri bucureștene”, multe dintre acestea rămase „semețe și solide” și la începutul secolului al XIX-lea, după ce au înfruntat „vârtejurile secolului al XVIII-lea”.

„Pe linia mediană a orașului, printre pomi și printre turle, erau hanurile cele mari: Șerban-Vodă, Constantin-Vodă, sfântul Gheorghe-Nou…” (Ion Ghica) | Biserica și hanul sfântul Gheorghe-Nou, litografie făcută de desenatorul și pictorul francez Auguste Raffet. În anul 1837, acesta l-a însoțit pe aristocratul rus Anatoli Demidov într-o expediție științifică în timpul căreia a trecut și prin București, Valahia

„Între acele pivnițe și bolte își închideau averile”

În Convorbiri economice, 1879, Ion Ghica scria despre hanurile bucureștene:

Pe linia mediană a orașului, printre pomi și printre turle, erau hanurile cele mari: Șerban-Vodă, Constantin-Vodă, sfântul Gheorghe-Nou… curți mari pătrate cu ziduri înalte și tari de jur împrejur, cu porți groase de stejar căptușite cu fier, legate în piroane, șine și lanțuri, cu clopotniță deasupra gangului.

În mijlocul curții, biserica, ocolită de case tari de zid, compartimentele unele lângă altele, fiecare cu pivniță adâncă, cu magazie boltită, cu uși de fier scoase pe o galerie cu arcade pe coloane de piatră cu capiteluri deasupra, cu odăi toate cu ferestrele și cu ușile pe un pridvor care ocolea hanul dintr-un capăt până într-altul, comunicând cu două scări mari acoperite, față în față una cu alta, totul stil italian…

[…]

Între acele ziduri se refugiau creștinii, între acele pivnițe și bolte își închideau giuvaerurile, șalurile, argintăria și banii, în timp de răzmeriță, de băjenie, de foc și de sabie. Locuitorii Bucureștiului găseau scăpare pentru ei și averile lor la picioarele altarului și la tăria zidurilor.

Cu prăvălii, pivnițe, locuințe

O descriere a acelor hanuri mari se regăsește în Istoria arhitecturii românești, lucrare semnată de arhitectul Grigore Ionescu:

Se compuneau dintr-o vastă curte de forma pătrată, înconjurată de ziduri puternice de cărămidă. Fațada era spre curte. Comunicația cu strada se făcea printr-un singur gol de poartă, tăiat pe una din laturi și astupat în timpul nopții de uși masive de stejar, întărite cu fier.

Clădirea propriu-zisă se desfășura în interiorul curții, de jur împrejurul zidurilor și alipită acestora. Se compunea dintr-o serie de pivnițe adânci, deasupra cărora se găseau prăvăliile înșiruite unele lângă altele și acoperite cu bolți.

Prăvăliile aveau la început acces numai din curte, mai târziu au fost puse în legătură și cu strada. La etajul întâi, deasupra prăvăliilor se înșirau camerele ale căror uși și ferestre dădeau pe o galerie deschisă, sprijinită pe stâlpi, la care se ajungea pe două scări, dispuse una în fața celeilalte pe două din laturi. Aceste scări, decorative și pitorești, dădeau în câte un foișor asemănător cu cele de la casele țărănești.

„Sunt vrednice de văzut, în București, două hanuri mari și frumoase. Primul poartă numele lui Șerban-Vodă…” (Anton Maria del Chiaro) | București, 1880, Hanul Șerban Vodă, vedere de pe strada Smârdan colț cu strada Lipscani

„Una dintre curiozitățile pline de farmec ale orașului”

Hanurile veneau să completeze „încercările de monumentalitate urbanistică ale Bucureștilor”, după „Curtea domnească, atât cât rămăsese în picioare în secolului al XVIII-lea, în urma cutremurelor și incendiilor, după semețele biserici și mănăstiri cu arhondaricele și locuințele egumenicești svelte și împodobite”, comenta George Potra și conchidea:

Astfel, pe bună dreptate, marile hanuri bucureștene reprezentau nu numai una dintre curiozitățile pline de farmec ale orașului, dar chiar o mare atracție pentru drumeții apuseni care vizitau Bucureștii.

„Primitoare de străini și hanuri numai pentru mărfuri și neguțători”

La 1789, în vremea domniei lui Nicolae Mavrogheni, scria istoricul Gheorghe Ionescu-Gion în volumul publicat în 1899, Istorie a Bucurescilor, în București erau 16 hanuri. Cu toate acestea, George Potra menționa la un moment dat că este dificil de a se stabili numărul acestora, indiferent de perioadă.

Existau hanuri „primitoare de străini și hanuri numai pentru mărfuri și neguțători”, preciza Ionescu-Gion.

Spre deosebire de hanurile micuțe de la răscruci de drumuri sau mahalalele orașului ce serveau doar ca popas pentru „neguțători și cărăuși”, rostul hanurilor mari aflate în zona de centru a Bucureștiului era în principal de a le pune la dispoziția neguțătorilor, străini și autohtoni, prăvălii, pivnițe și locuințe.

În curtea largă a acestor hanuri, puteau intra și poposi „chervane cu mărfuri de import”, iar acestea erau descărcate „în tihnă” și aranjate „în prăvălii spre vânzare sau în pivnițe pentru păstrare”. George Potra nota:

Prăvăliile și pivnițele acestora hanuri, construite din bolți groase de cărămidă, ofereau condiții neîntrecute de siguranță împotriva hoților și a focului, ele fiind, pe bună dreptate, considerate adevărate fortărețe ale comerțului.

Hanurile, adăposturi în vremuri de restriște

În vremuri grele, când orașul era jefuit sau bântuit de ciumă, neguțătorii își găseau adăpost în aceste hanuri.

Anton Maria del Chiaro scria că, atunci când, în septembrie 1716, domnul Nicolae Mavrocordat a fugit din București, de frica hoardelor tătărești mulți locuitori din oraș și-au găsit adăpost în hanul Șerban Vodă, în cel de la sf. Gheorghe și în mănăstirea Cotroceni.

„Administratorii începură să primească instrucțiuni și porunci în legătură cu interesul stăpânirii de a supraveghea și urmări pe toți care poposesc temporar sau locuiesc permanent în hanuri.” (George Potra) | București, începutul secolului al XVIII-lea, vedere închipuită, dintr-o publicație de epocă, gravură în aramă, Colecția Academiei Române

„Domnești, mănăstirești, boierești și neguțătorești”

Multe hanuri aveau în curtea interioară o biserică, uneori ridicată înainte, alteori odată cu hanul, mai rar după ce a fost mai întâi construit hanul. Erau pe atunci hanuri domnești, mănăstirești, boierești și neguțătorești.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, multe dintre hanurile din categoria celor două din urmă au început să fie arendate, iar noii chiriași aveau obligația „să mențină ordinea”.

După ce marile hanuri bucureștene au început să fie căutate de „fel de fel de oameni”, de la neguțători, misionari la călători, cu diferite scopuri, și spioni, stăpânirea din Țara Românească a cerut să fie controlate „mai atent” persoanele care veneau la hanuri. George Potra detalia:

Administratorii începură să primească instrucțiuni și porunci în legătură cu interesul stăpânirii de a supraveghea și urmări pe toți care poposesc temporar sau locuiesc permanent în hanuri.

Acest control din partea stăpânirii era uneori motivat chiar de plângerile călătorilor străini, care avuseseră pagube sau fuseseră jefuiți de bani, de mărfuri sau bagaje în timpul petrecerii lor în hanuri. De cele mai multe ori însă stăpânirea urmărea pe cei care intrau în țară cu misiuni secrete ca să adune informații militare și să facă diferite acte de spionaj.

Legea ce stabilea reguli pentru hangii

În vremea domniei lui Caragea, „domn care, pe lângă toate păcatele sale de om hrăpăreț, a fost un priceput legiuitor”, s-a elaborat primul cod de legi din Țara Românească. Caragea s-a remarcat și prin măsurile eficiente pe care le-a luat în timpul epidemiei de ciumă din 1813, moment rămas în istoria populară cu numele de ciuma lui Caragea.

Au fost stabilite atunci responsabilitățile hangiilor față de clienții lor. George Potra nota câteva articole din regulile pe care hangiii trebuiau să le respecte:

Art. 3: Hangiii primind pe străini în hanurile lor sunt datori să-i îngrijească și să-i păzească, pe ei și lucrurile lor, cât le stă în putință, fiindcă meseria lor implică tacit aceasta și străinii de aceea se duc în hanurile lor.

Art. 6: Orice pagubă directă ar pricinui hangiul sau soția lui sau copilul lui sau sluga lui sau vita lui străinului în han, răspunde hangiul.

Art. 7: Nu pot hangiii să invoce față de străini că deoarece nu le-au plătit deosebit pentru paza lucrurilor lor, nu sunt datori să răspundă de paguba lor, fiindcă străinii, plătindu-le pentru găzduire, se subînțelege că le-au plătit și pentru paza lucrurilor lor, și când nu vor să le păzească, liberi sunt să nu-i primească. Deoarece trăiesc din această meserie, se cuvine să fie foarte credincioși și cinstiți în exercitarea ei, spre folosul atât al lor propriu, cât și al societății.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.