Editia de Dimineata

Buruieni, vinișor, prafuri de argint-viu. „Doftori și doftorii din Bucureștii vechiului Regat”

„…i-a spus să stea toată ziua aceea în pat, dezbrăcată complet și cu fața în sus până ce va veni el, și i-a dat niște hapuri.”

„În Bucureștii de la 1870 încoace, lumea, care trăia atunci mai puțin igienic dar mai risipită, se credea ferită de orice boli și chiar mai sănătoasă ca acum”, scria George Costescu în Bucureștii vechiului Regat, o carte în bună parte de memorii, nu neapărat bazată pe documentări, dar acest lucru nu face să se piardă din farmecul povestirilor.

Intenția autorului a fost să evoce o epocă pe care a cunoscut-o, plină cu istorii pitorești și personaje de toate felurile. Cartea a fost publicată prima dată abia în 1944, cu toate că a fost scrisă spre sfârșitul primului deceniu al veacului XX.

Bucureștiul văzut de pe dealul Filaretului, 1869, acuarelă de Amedeo Preziosi | Sursa imagine: Wikipedia, domeniu public

O „trăsătură”, o buruiană

În acea vreme, povestea George Costescu, bolile bucureștenilor „puteau fi numărate pe degete”, cele mai multe fiind la copii. Cei mari se mai pomeneau cu câte un „junghiu”, ce trecea după o „trăsătură” zdravănă, sau „niscai friguri de stomac ori malarice”:

Aceste afecțiuni erau însă lipsite de orice gravitate și medicii de atunci – puțini, dar buni – le vindecau mai mult de picioare cu ceaiuri de diferite buruieni sau cu pahare aplicate când ca ventuze, când sorbite cu drojdioară, vinișor sau țuică fiartă.

O credință „ciudată”

În cazurile considerate „mai grele, molipsitoare”, îngrijirea celui bolnav se făcea acasă, pentru că vizitele medicilor erau și ieftine și „foarte eficace”:

Ele erau chiar preferate, deoarece bucureștenii nu se duceau ușor și cu inimă bună la spitale cari, în credința lor ciudată, erau socotite a fi destinate numai oamenilor lipsiți de mijloace.

A fi spus cuiva: «să-l vezi pe pernele spitalului», însemna un îndoit blestem.

Azi tocmai lumea înstărită se îmbulzește la ele, pentru că acum le zice… sanatorii și te vindecă numai la gândul cât ai de cheltuit pe acolo.

Leacuri și consultații, anunțuri de altădată publicate în presă

„Prea destui…”

De medici sau „doftori”, cum îi numeau cei săraci, nu era lipsă, nota George Oprescu: „Slava Domnului, erau prea destui și pe vremea aia”.

Nici la farmacii, după părerea lui George Oprescu, nu stătea rău Bucureștiul de atunci; primele au fost deschise de farmaciști germani care au venit în București în timpul regelui Carol I – una dintre acestea, amintea autorul, a fost farmacia numită La ochiul lui Dumnezeu a lui Schuster.

Faima și meritele

Pe lângă medici și farmaciști, bucureștenii „se făleau și cu vreo trei dentiști”:

Când am zis «se făleau», ne-am gândit numai la bucureștenii din lumea mai aleasă, căci lumea mahalalelor avea în această privință o mentalitate foarte ciudată.
Dacă de la o vreme începuse și ea să cerceteze pe doftori, nu se ducea totuși decât la alții decât cei la cari ar fi trebuit să meargă. Bunăoară, lumea aceia nu credea decât în faima celor ale căror merite științifice și clinice erau tocmai în opunere cu vâlva ce se făcea în jurul lor.

Casă din mahalaua Spirea nouă, pe la 1880 | Sursa: George Costescu, Bucureștii vechiului Regat

Drasch, „felcerul neamț”

Printre acești doftori preferați de cei din mahalale, cel mai renumit era un „felcer neamț”, fără titluri academice, un anume Drasch. Și urmează poveștile, una despre o tânără convinsă că ar avea „sticleți în scăfârlie”:

Drasch ar fi vindecat-o prefăcându-se că-i dă dreptate și făgăduind că ar avea el un mijloc de a-i scoate de acolo.
I-a spus să stea două zile și două nopți într-un fotoliu iar când a venit după aceia avea în buzunarul hainei o batistă în care pusese trei sticleți cumpărați din Piața păsărilor de la Sft. Anton, și pe care scoțându-i fără de veste le-a dat drumul prin odaie, zicând că ei erau cei din țeasta ei.

Leac a avut doftorul și pentru o doamnă care, „din pricina unor atacuri de nervi”, ajunsese a se crede cu amândouă brațele paralizate:

…i-a spus să stea toată ziua aceea în pat, dezbrăcată complet și cu fața în sus până ce va veni el, și i-a dat niște hapuri.
Venind din nou în acea seară, se prefăcu că stă de vorbă cu cineva din casă, la picioarele patului bolnavei, și când aceasta era mai cu luare aminte la șopoteala aceia, se întoarse brusc și trase cearșaful cu care era învălită.
Surprinsă de faptul că a rămas goală de față cu cei de acolo, femeia a întins mâinile să țină cearșaful pe ea și astfel s-a vindecat.

„I-a prescris un regim de două luni în care să nu mănânce decât mere și să nu bea decât apă caldă…” (George Costescu, Bucureștii vechiului Regat) | Credit foto: Rebekka D / Pixabay

Mere și hapuri

Printre clienții felcerului Drasch erau însă și oameni educați, scria George Oprescu și povestea despre Ștefan Vellescu, actor și regizor, profesor la Conservatorul din București. Acesta suferea de „dureri atroce” la stomac: „I-a prescris un regim de două luni în care să nu mănânce decât mere și să nu bea decât apă caldă, suprimându-i astfel suferința aceia pentru totdeauna”.

Pe omul simplu, fără carte, de altfel cei sărmani formau clientela cea mai numeroasă pe care o avea, îl vindeca „de orice boli sau afecțiuni numai cu niște hapuri făcute din rășină de jalapa și rugină de fier pe care le vindea cu 3 lei o cutioară, și numai la farmacia de la biserica Sfinților.

Panaceul doftorului Ceapă, după care și-a primit și numele | Credit foto: IlonaF / Pixabay

Doftorul Ceapă

Hirsch a fost „un alt doctor foarte popular” în epocă, „un evreu tare șarlatan care trecea zilnic pe la ferestrele oamenilor și le vindea doftorii din cele de care avea veșnic buzunarele pline”.

De popularitate se bucura și doftorul Ceapă, „cunoscut sub numele ăsta din cauză că medicamentul panaceu al lui era ceapa, administrată și «intern» și «extern», pentru orice boală și beteșug”.

Un “personaj” pitoresc în rândul acestor doftori era renumita Mățăreasa care purta și ea „porecla medicamentelor ce intrau în terapeutica ei specială”.

Credința în leacuri băbești

Preferința vechilor bucureșteni pentru „meșteșugurile acestor «empirici» șarlatani” venea de la cei bătrâni:

… nu era decât o denaturare exagerată a prejudecăței bătrânilor noștri în credința tămăduitoare ce dau, din vremuri vechi, leacurilor băbești și descântecelor de tot felul, atât de mult încă folosite pe la țară, și în a căror eficacitate credeau chiar unii dintre medicii cu înaltă cultură de specialitate.

Bărbierie din București pe la 1842, gravură de Ch. Doussault

Sfântul clește al bărbierilor

Cei cu specialitatea „dentisticei” o duceau mai greu, pentru că puțini bucureșteni îndrăzneau atunci să le calce pragul și nu au renunțat multă vreme la „tradiționalul tratament”, unic, de altfel, „al cleștelui celor mai voinici bărbieri”:

Aceia însă nu credeau decât în renumitul doctor Kibrick care se instalase pe strada Câmpineanului, alături de Teatrul Național, și a cărui publicitate de reclamă din «Universul» nu era întrecută decât de cea a hapurilor de catramină și a pilulelor Pink ce aveau reputația de a vindeca toate bolile și toate metehnele.

„Acei vagabonzi medicali”

Cu timpul, prin organizarea gândită de doctorul Iacob Felix, în acea vreme directorul serviciului sanitar al Bucureștiului, au fost înființate dispensare sanitare și, mai târziu, centre sanitare. Astfel, a conchis George Oprescu, și bucureștenii au început încetul cu încetul să capete încredere în „asistența sanitară”.

Târg în București, 1869, acuarelă de Amedeo Preziosi | Sursa imagine: Wikipedia, domeniu public

În Cursul de igienă populară, Iuliu Barash scria despre „acei vagabonți medicali” care amăgesc, ba chiar „otrăvesc” oamenii prin mahalale:

E timpul ca să înceteze acum şi la noi cu vracii şi doctoriţele dupe la mahalale cu prafurile lor de argint-viu totdeauna în număr de nouă, sau cu fumurile lor mercuriale cu care otrăvesc oamenii.
Ca unii din călugări să-şi reînceapă a se ocupa cu mântuirea inimii creştinilor, care sunt fraţii lor, şi să înceteze a face vizite medicale şi să scrie reţete.
[…]
E timpul ca vagabonţii medicali cu a lor strigări publice, cu falanga şi alte calamităţi publice, cărora România a fost supusă, să-şi caute meserii adevărate.

Exit mobile version