Editia de Dimineata

Busuioc pentru noroc: „Cea mai iubită și cântată plantă a românilor”

„Fără a avea o floare frumoasă, busuiocul este una dintre cele mai îndrăgite plante ale românilor. Este mult cultivată de români, deoarece se crede că aduce noroc în casa omului.”

Busuiocul, Ocimum basilicum, este „cea mai iubită și cântată plantă a românilor”, scria etnograful Ivan Evseev, iar cercetătorul etnolog Ovidiu Bîrlea menționa că, înainte de toate, este „planta prin excelență erotică”. Și aducătoare de noroc: „Am sămănat busuioc, / N-a răsărit nici un smoc, / Parcă eu îs făr’ de noroc!”.

Este folosit în medicina populară, pentru proprietățile lui, dar și în practicile cultice creştine, în obiceiurile din ciclul familial şi ciclul calendaristic, întrebuințat în special pentru farmece de dragoste.

Din lacrimile unui iubit

Potrivit tradiţiei, busuiocul dragostei s-ar fi născut din mormântul unei tinere fete, udat de lacrimile iubitului său, numit Busuioc, scria etnograful Ion Ghinoiu.

„E considerat un afrodiziac, un mijloc magic de a atrage iubitul, are proprietăți fecundatoare, fertilizante și apotropaice și se folosește în toate practicile magice cu finalitate maritală”, explica Ivan Evseev.

La timpul potrivit, „cu apă neîncepută”

Pentru a avea calitățile tămăduitoare necesare și puterile divinatorii, busuiocul dragostei se semăna, după anumite reguli, în dimineaţa zilei de Sângiorz (Sf. Gheorghe, la 23 aprilie) şi apoi era plivit, udat, și în cele din urmă cules și păstrat pentru a fi folosit în anumite momente importante.

În această zi de sărbătoare, fetele tinere se trezeau și „până a răsărit soarele, semănau busuioc cu gura și îl udau tot cu gura, cu apă neîncepută; și tot așa îl udau până ce încolțea și răsărea”.

Se spunea în popor că numai busuiocul semănat în zi de vineri mirosea frumos.

„Când aveau norocul să le găsească încărcate de rouă, se credea că în acel an sunt șanse mari să se mărite.” (Romulus Antonescu) | Credit foto: Mira Kaliani

Puterea miraculoasă a busuiocului. Aflarea ursitei

Busuiocul de Sângiorz se credea că avea puteri miraculoase. În popor se spunea că ajuta fetele să își afle ursitul – indiferent cum ar fi fost acesta, tânăr sau nu, frumos sau nu – și să fie drăgăstoase și dragi tinerilor. În legătură cu această credință, o vorbă veche spunea: „Să tragă unul la altul cum trage dragostea la busuioc”.

Etnologul Romulus Antonescu preciza:

Sămânța de busuioc se sfințește împreună cu pasca, în Duminica Învierii Domnului, pentru ca planta care va răsări și va crește din ea să înflorească mai frumos și să miroasă mai tare și mai plăcut ca de obicei.

În ajunul de Sângiorz, seara, fetele puneau în curtea casei crenguțe de busuioc, în locuri numai de ele știute. A doua zi dimineața, imediat ce se trezeau ieșeau afară să vadă crenguțele. Când aveau norocul să le găsească încărcate de rouă, se credea că în acel an sunt șanse mari să se mărite.

Seara, în ajunul Bobotezei, fetele puneau busuioc „prin gard și dimineața al cui era cu brumă, acea fată se mărită cu un băiat bogat”. La fel făceau și în noaptea de sfântul Vasile, când puneau busuioc „la ghizdelele fântânii”. Cele care, a doua zi, găseau busuiocul promorocit, se măritau în acea iarnă – cel puțin așa credeau.

Busuiocul purtat în codițe, în sân, la brâu

În zilele de sărbătoare, tinerele purtau la brâu, în sân sau în păr fire din acest busuioc semănat în zorii zilei de Sângiorz, iar cele care îndrăzneau, puneau un fir de busuioc în brâu sau în părul flăcăilor care le plăceau pentru ca și aceștia să le îndrăgească.

În alte părți, flăcăul care îndrăznea să rupă o crenguță din busuiocul purtat de fată se credea că pe loc și pe viață va îndrăgi acea tânără. Busuiocul luat din steagul de la biserică se punea în codițele fetelor, ca flăcăii „să se uite la ele ca la steag”.

„Cu busuiocul luat și pus sub pernă, se culcă noaptea, crezând că-și vor visa ursitul și vor vedea și cum arată el la chip.” (Romulus Antonescu) | Credit foto: Mira Kaliani

Planta „fermecătoare”

În credințele poporului, busuiocul era planta „fermecătoare”, simbol de dragoste, folosit în vrăjile și farmecele de aflare a ursitei. I se atribuia și „un ușor iz melancolic”, însă era folosit îndeosebi în magia dragostei, atât în practici dinainte de căsătorie, cât și în cele legate de nuntă. Romulus Antonescu menționa:

Cuvântul busuioc dintr-o poezie populară de dragoste sau semnul natural, floarea, purtată la brâu de o tânără (și nu de o bătrână), care merge la horă, propune un enunț specific în contextul obștii, din care se deslușește o anumită latură a comportamentului fetei, intențiile ei matrimoniale, dorința de a-și îndeplini rolul destinat de colectivitate. Dacă se va duce cu buchețelul de busuioc, nu la horă, ci la biserică, valoarea enunțului va fi categoric alta.

Sub pernă, pentru a visa ursitul

Fiecare tânără se îngrijea ca, în fața casei, să crească busuioc:

La fiecare casă de gospodar, trebuie să se găsească busuioc de dragoste.

În ajunul unor sărbători mari, busuiocul era pus noaptea de fiecare tânără sub pernă pentru a-și visa ursitul. Etnologul Romulus Antonescu nota în Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești:

În speranța că se vor mărita curând, fetele schimbă, la plecare, buchețelul de busuioc din căldărușa preotului, venit cu botezul în ziua de ajun a Bobotezei, cu un buchet nou de busuioc. Cu busuiocul luat și pus sub pernă, se culcă noaptea, crezând că-și vor visa ursitul și vor vedea și cum arată el la chip.

[…]

Pentru a-și visa ursitul, nu este suficient să pună busuiocul luat de la preot, când vine cu Iordanul, ci să și postească în ziua de ajun a Bobotezei.

Tot busuioc se punea și în scăldătoarea unui nou-născut, „ca să fie iubit ca busuiocul” | Credit foto: Oliver Völker / Pixabay

Nelipsit la căpătâiul pruncului

Busuiocul este nelipsit din obiceiurile de naştere – apare la prima scaldă, pe masa Ursitoarelor, dar și la botezul copiilor, amintea Ion Ghinoiu. O credință din popor era legată de Ursitoarele nou-născuților: pentru acestea, la căpătâiul pruncului se punea, alături de alte daruri, și busuioc.

„În Țara Hațegului, în ziua botezului, vine nănașa să ia pruncul de acasă la biserică, purtând cu ea o ulcică nouă, de toarta căreia este legat un buchet de busuioc și o lumânare, pe care o aprinde când este botezat pruncul și care, după ceremonie, se păstrează în casă și este aprinsă numai când este scăldat copilul”, scria Romulus Antonescu.

Tot busuioc se punea și în scăldătoarea unui nou-născut, „ca să fie iubit ca busuiocul”, mai ales dacă era fată, „să fie curată, iubită și atrăgătoare ca busuiocul”, menționa folclorisitul Simion Florea Marian.

Aducător de noroc, leac pentru deochi și alte credințe legate de busuioc

În colinde, busuiocul (alături de trandafir) e dăruit fetelor și flăcăilor ca „semn al viitoarei lor căsătorii”.

În Țara Zărandului, se amintea de un obicei de la nuntă: după ce mireasa a fost „încredințată mirelui”, primea un buchet de busuioc pe care îl înmuia în apă și stropea roată întreaga adunare. În alte locuri, mireasa stropea cu buchetul de busuioc numai fetele nemăritate, pentru ca acestea să aibă noroc și să se mărite cât mai curând.

Bătrânele descântătoare, din anumite sate, mestecau „cu busuioc într-o ulcică în care este apă și stingeau astfel cei 3 cărbuni, sau 6, sau 9, dacă se știe că bolnavul a fost deocheat de cineva care «îi rău de deocheat»”.

Pentru a păstra cămășile curate, mamele flăcăilor puneau între ele fire din această plantă aromată, iar feciorii își puneau la clop, alături de pană, și câteva fire de busuioc, o „marcă a stării lor sociale”.

„Datorită mirosului său pătrunzător și proprietăților conservante se folosește în rituri bisericești ale stropitului caselor și oamenilor de Bobotează”, nota Ivan Evseev.

Se spune că, atunci când „îți vine un miros de busuioc, e semn că un bărbat străin îți va sosi în casă”.

Exit mobile version