21 noiembrie 2022, 12:34

„Că era primăvară, copaci în floare, dragoste peste tot, ce conta; eu jucam”

„Viața noastră teatrală a rămas mai săracă. Nu ne mângâie decât un singur gând, că amintirea acestui omuleț miraculos, expresie fericită a geniului popular, va dăinui nu numai în memoria celor care l-au văzut, dar, cine știe, poate că din povestirile noastre și din evocările ce vor veni, va trăi peste decenii, ca un exemplu fără pereche al unui artist care, în cursul unei vieți de sacrificii și muncă, a atins nu o dată perfecțiunea”, scria Aurel Baranga, în numărul din februarie 1970 al revistei Teatrul, într-un articol dedicat trecerii în neființă a lui Grigore Vasiliu-Birlic.

În 14 februarie 2019 se împlinesc 49 de ani de la moartea actorului, un moment ce ne inspiră să-l evocăm din nou pe marele Birlic și să-l ținem în neuitare.

„Nici prin gând nu mi-a trecut vreodată să mă fac actor”, a spus cândva Grigore Vasiliu-Birlic.

Grigore Vasiliu-Birlic | Sursa: Radio Romania Cultural

Grigore Vasiliu s-a născut în Fălticeni la început de secol XX, în prima lună a anului 1905, în ziua de 24 ianuarie. Tatăl lui era un negustor cu o prăvălie pe strada Pârâul Târgului. Când era copil, după cum a mărturisit ca adult, nu i-a trecut prin gând să se facă actor, însă pe atunci visa să devină clovn și să umble cu circul dintr-un loc în altul – ceea ce nu a fost deloc pe placul tatălui său care i-a scos repede gărgăunii din cap.

A făcut liceul din Fălticeni – în 1924, când a absolvit, a fost prima generație. În cartea Orașul Muzelor. Case și locuri memoriale la Fălticeni, Eugen Dimitriu povestește: „Despre Grigore Vasiliu-Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia… Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea «şăcătură». Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se băga sub masă.”

Nici actor nu l-au dorit părinții lui care l-au convins să meargă la Cernăuți și să urmeze facultatea de drept pentru a avea o meserie serioasă și decentă. În timpul studiilor, ca să aibă bani, mergea seara la Teatrul Național din Cernăuți unde făcea figurație în diferite piese, până când talentul lui a fost remarcat Dragoș Protopopescu, directorul teatrului. A primit un rol într-o comedie; cu pelticia nativă și fâstâceala emoțiilor, și-a jucat personajul admirabil și publicul a fost vrăjit.

După ce și-a câștigat faima pe plan local, a fost imediat angajat la teatru cu un salariu lunar de 6000 de lei. Cu rolul Dandanache din piesa lui I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută, a cucerit publicul pentru totdeauna.

Mult mai greu i-a fost să-i cucerească pe profesorii de la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți și să poată fi admis, pentru că „eram peltic şi scuipam când vorbeam”, cum a mărturisit actorul. Tocmai acest defect de vorbire a fermecat rapid publicul spectator, dar nu i-a convins pe cei de la Conservator. A trecut prin nu mai puțin de șapte încercări până când a reușit să intre. I-a avut ca profesori pe Petre Sturdza, cunoscut în rolul boierului Faranga din Ciuleandra, și Gina Sandri, care a studiat la Comedia Franceză și a jucat un timp pe scenele pariziene. La Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, Gringo, cum îl numeau prietenii, de la Grigore (colegii de la teatru îi spuneau Breloc), l-a avut coleg pe Jules Cazaban cu care a legat o prietenie ce a rămas de-a lungul vieții.

Grigore Vasiliu-Birlic | Sursa: Radio Iași

În timpul studenției la Cernăuți, a mers la București la invitația lui Aurel Maican – acesta a fost director de scenă la teatrul din Cernăuți și el l-a distribuit pe Grigore Vasiliu în primul lui rol mai important ce i-a adus succes.

La București, a colaborat în special cu regizorii Ion Iancovescu și Sică Alexandrescu, jucând în piese puse de ei în scenă în special la Teatru Vesel. Acest teatru de comedie a fost înființat de Sică Alexandrescu și dramaturgul Tudor Mușatescu și se afla într-o zonă centrală a orașului, dar avea o sală micuță, cu vreo 300 de locuri.

În 1934, Tudor Mușatescu a adaptat o piesă scrisă de Arnold şi Bach, iar Sică Alexandrescu a pus-0 în scenă, în deschiderea primei stagiuni a teatrului. Pe afiș, spectacolul a apărut cu titlul Birlic.

Într-un număr din februarie 1935 al ziarului Universul, se anunța că „Teatrul Vesel prezintă azi în matineu şi seara, biruitoarea farsă «Birlic» de Tudor Muşatescu şi Sică Alexandrescu”. În rolurile principale apăreau Nora Piacentini, Tantzi Cutava-Barozzi, Wauvrina, Fifi Harand, Mişu Fotino, Christofor Etterle, Ștefan Iordănescu-Bruno, Geo Maican, Romeo Lăzărescu, iar în rolul titular, „răsfăţatul comedian Grigore Vasiliu-Breloc”, care, notează autorul știrii, „în Costache Perjoiu, are una dintre cele mai mari creaţii artistice din această stagiune.”

Grigore Vasiliu a fost distribuit de Sică Alexandrescu în această piesă în rolul lui Costache Perjoiu, un contabil poreclit Birlic. Sică Alexandrescu povestea în memoriile sale, Un comediant şi-o fată de familie, că premiera din toamnă s-a jucat întreaga stagiune, după care trupa a plecat cu spectacolul în turnee în țară.  

„Actorul Grigore Vasiliu s-a indentificat atât de bine cu personajul în decursul sutelor de reprezentaţii, încât lua cu el şi porecla personajului, ca un actor care ar ieşi în oraş, după spectacol, cu costumul în care şi-a jucat rolul. Lumea a început să-l confunde cu contabilul din piesă şi să-i zică ‘Birlic’. De la o vreme, fie la cafenea, fie pe stradă, fie în restaurant, când apărea Grigore Vasiliu auzeai pe cineva: «Uite-l pe Birlic!»”, povestea Sică Alexandrescu.  

„În viața artistică, o farsă ușoară, fără a depăși cu nimic seria de frivolități a teatrului bulevardier, a lansat un mare actor și i-a marcat într-atâta personalitatea încât acesta a trebuit să pășească mai departe în marea sa artă împrumutând chiar porecla personajului pe care-l jucase. Așadar, Grigore Vasiliu, identificat cu personajul ce l-a făcut renumit, a devenit pentru toți Birlic, o apariție, o mască de teatru inconfundabilă, lucrată din candori și uimiri enorme, din explozii de nervozitate și teribilități belicoase, imposibil de luat în serios când ele se grefau pe un trup cu un fizic puțin și vioi, înzestrat de natură cu un aer caraghios și totodată simpatic”, a scris Constantin Radu-Maria într-un număr al revistei Teatru, despre povestea preluării dincolo de scenă a numelui unui personaj.

Grigore Vasiliu-Birlic | Surse: Adevărul ; Wikipedia

Aurel Baranga spunea că „este poate unicul caz din istoria teatrului universal când un actor se identifică cu personajul său”, contopit în același timp „cu o întreagă literatură dramatică și mai ales cu gustul unui public care l-a răsfățat”.

Tot dramaturgul povestea despre actor cum „își compunea rolurile cu o migală, cu o știință a dozării nuanțelor și cu o grijă artistică fără egal. Toți cei ce mizau pe improvizația lui scenică se înșelau. Grigore Vasiliu-Birlic a fost un profesionist exemplar, un pasionat al vieții teatrale, un spirit viu, neliniștit, într-o efervescență necontenită, întreaga lui existență nefiind închinată altor satisfacții decât mulțumirilor pe care i le aducea scena. A fost fără îndoială și ceea ce se numește o forță comică născută.”

Într-un documentar dedicat actorului, Măria Sa, Birlic, Draga Olteanu Matei își amintea cum, înainte de spectacol, Birlic și colegii lui puneau pariuri între ei „la ce cuvânt anume din text sala va aplauda și va râde”.

„Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (…) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă… Aşa s-a întâmplat şi cu Birlic: şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru”, l-a descris pe Birlic actorul Radu Beligan.

A jucat zeci de personaje în piese de teatru – dintre care nu mai puțin de 13 au fost din opera lui I. L. Caragiale. A recunoscut întotdeauna cu modestie că aceste roluri i-au clădit cariera și i-au perfecționat jocul.

„Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoștință și pentru succesele actoricești pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata școală a măiestriei actoricești, personaje ale maeștrilor dramaturgiei noastre”, mărturisea Grigore Vasiliu Birlic despre piesele lui Caragiale.

Mulți dintre cei care l-au cunoscut și văzut pe scenă au lăsat însemnări despre, ceea ce numeau, fenomenul Birlic. Una dintre aceste note amintește despre apariția lui în spectacolul Bădăranii la Festivalul Goldoni; piesa a fost pusă în scenă în 1956 și Birlic

l-a jucat pe jupân Canciano, făcând un rol memorabil. Când totul părea un fiasco la festival și natura contribuia la asta din plin, talentul lui a făcut miracolul. Iată cum a povestit Aurel Baranga, în revista Teatrul, acel moment extraordinar:

„Am avut prilejul să verific fenomenul pe viu și la fața locului în toamna anului 1956, la Festivalul Goldoni de la Veneția. Teatrul Național din București s-a prezentat atunci și acolo cu Bădăranii, într-o distribuție de zile mari. Am avut însă ghinionul să jucăm

într-o grădină sub aversele nemiloase ale unei ploi cumplite. Publicul se sculase în picioare, gata să părăsească teatrul. În clipa aceea a intrat în scenă Birlic și, deși juca în românește, în fața unui public care nu înțelegea o iotă din graiul nostru, în secunda aceea s-a produs miracolul: lumea a rămas pe loc, sub umbrele și ziare, subliniind fiecare vorbă a lui cu hohote de râs și tunete de aplauze. Atunci, în acea seară memorabilă, am văzut, am trăit în prezența unui actor de o imensă forță de impresionare a publicului.”

Grigore Vasiliu-Birlic | Surse: Revista teatrală ; EuropaFM ; Pinterest

Dincolo de scenă, omul Grigore Vasiliu-Birlic iubea automobilele, jocurile la cazinou, cursele la cai.  A fost căsătorit cu actrița Angela Mateescu, o femeie înaltă, grijulie, iubitoare, a cărei moarte timpurie l-a afectat mult – se spune că mergea în fiecare dimineață la mormântul ei și îi citea ziarul, așa cum obișnuia să facă în timpul căsătoriei.

Am răsfoit mai multe numere din revista Teatrul, și am găsit o scriere înduioșătoare, din octombrie 1957, semnată de Grigore Vasiliu-Birlic și numită simplu „La început de stagiune”. Iată câteva fragmente și adaug invitația să intrați pe website-ul administrat de Institutul Național al Patrimoniului pentru a descoperi textul complet.

„Nu mai țin minte care actor francez (mi se pare că Sacha Guitry) a spus odată, la începutul unei stagiuni: «Le printemps c’est le commencement de la vie ; l’automne c’est plus que ça ; c’est le commencement du Théâtre…» (Primăvara e începutul vieții ; toamna e mai mult decât atât ; e începutul Teatrului). Pe vremea când am citit această butadă, eram încă foarte tânăr (țin foarte mult la acest «foarte»), atât de tânăr încât

n-am înțeles aproape nimic din paradoxul umoristului francez. Trăiam în afară de anotimpuri, puțin îmi păsa când începe viața și când sfârșește teatrul. Stabilisem de mult câteva ecuații – să-i zicem existențiale – între viața mea (țin mult la acest posesiv) și teatru ; între teatrul meu și viață.”

Grigore Vasiliu-Birlic | Surse: Cinemagia ; CinemaRx

„Că era primăvară, copaci în floare, dragoste peste tot, ce conta ; eu jucam. Că era toamnă, plecau cocorii, începeau vânturile să bată și frunzele  să cadă, puțin îmi păsa ; eu începeam să joc. Și în felul acesta s-au perindat multe și splendide anotimpuri, am simțit cum mi se topesc superlativele (nu mai eram «foarte»), cum tot mai rar și mai prudent spun «eu» sau «al meu». Și, într-o zi, am înțeles că nu fără rost «mon vieux Sascha» insinua că atunci când viața, care a început primăvara, se pregătește pentru odihna sub pământ, teatrul îi ia flacăra din mână și, proaspăt ca un efeb antic, o trece peste frigul iernii, peste criza ploilor de primăvară, și o duce până când ecloziunea vieții în vară o face să merite o clipă de odihnă.”

„Nu-mi plac rapoartele de activitate și saluturile convenționale ; sunt actor, deci liber de a fi oricând adolescent. De aceea, declar că nu pot decât sentimental să inaugurez o stagiune teatrală. Altfel, mă intimidez, așa cum mă intimidez de fiecare dată când trebuie să vorbesc în altă parte decât pe scenă.”

„De aceea, permiteți-mi, iubiți colegi de breaslă, autori, actori și regizori, mecanicieni, cortinieri și peruchieri, toți cei care serviți răsfățata (deși tânăra) noastră Thalie, să vă urez an bun și recolte bogate. […] Iată, eu, spre exemplu, de câțiva ani încoace am obiceiul să schimb ultimul cuvânt dintr-un vers elegiac pe care-l cunoaștem cu toții, vers care, pe vremea când eram «foarte», mă emoționa până la lacrimi. Cu toate tâmplele mele aproape cărunte și foile din calendar smulse de mâna necruțătoare a vieții, eu, alături de voi, îl spun astăzi în felul următor: Sosesc cocoarele, sosesc | De după deal de țintirim | Și anii trec, copiii cresc | Și noi… ÎNTINERIM.”

„Spre deosebire de arta scriitorului, a pictorului și a muzicantului, arta actorului este, din păcate, perisabilă! Din creația lui nu rămâne nimic. Cinematograful biruie astfel o fatalitate dând actorului un pic de acces la nemurire. (…) Eu, Birlic cel din sală, îl urmăresc pe Birlic de pe ecran, dându-mi seama că el va supraviețui, că această imagine a artei mele va continua să trăiască în ochii unui spectator care nu s-a născut încă.” – Grigore Vasiliu-Birlic

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol