19 octombrie 2020, 18:32

Ca în poveste, noaptea visa, ziua înfăptuia. Tudor Arghezi și ‘Mărțișorul’ ce i-a asigurat „tihna creației”

„Am pornit într-o bună zi pe calea Văcărești în sus până la căminul-cetățuie în devenire, așezat pe colină, până la adăpostul pe care Tudor Arghezi și l-a ridicat în locul acela unde, noaptea, Bucureștii citadini și depărtați se vedeau ca mii de luminițe în ceață – așa cum se vede, de pe vaporul ce părăsește cheiul, ca s-o ia spre larg, Constanța cu mici lumini rotunde și din ce în ce mai depărtate, în etaje suprapuse, ca un transatlantic”, povestea, după mulți ani, Camil Baltazar (1902 – 1977) din amintirile lui despre Tudor Arghezi, însemnări apărute, în urmă cu aproape patru decenii, și în ‘Album literar gastronomic’.

„Amintirile în ce privește pe maestrul Tudor Arghezi mă duc cu vreo patruzeci de ani în urmă”, a început el să depene aduceri aminte. În acea perioadă, Arghezi locuia pe bulevardul numit atunci Elisabeta, după prima regină a României (notă: ulterior, a fost rebotezat de câteva ori, iar în anii ’90 a revenit la denumirea inițială).

Proprietarul apartamentului, „om avid de câștig și jecmănitor”, scumpea din an în an „în chip exorbitant” chiria locuinței; cum Arghezi s-a săturat la un moment dat de „neomenoasa  spoliere”, a hotărât să se mute la Mărțișor. În acele timpuri, locul cunoscut ca Mărțișor era doar un imens teren viran, „înțărcuit de un gard circular de lemn, armat cu sârmă ghimbată”.

Prin urmare, decizia a provocat o serie de discuții și controverse cu soția lui, Paraschiva, scria Camil Baltazar și relata un episod:

„Doamna Paraschiva Arghezi se întreba și întreba cu îndreptățire: «Unde vom locui?», iar soțul îi răspundea: «Deocamdată în ghereta paznicului»”.

 

Sursă foto: Muzeul Național al Literaturii Române – Iași

 

Soții Arghezi s-au mutat la Mărțișor și, scria Baltazar, „ca într-o poveste năzdrăvană, în care tot ce pui la calea noaptea, visând cu ochii deshiși, se înfăptuiește în plină zi, cabina de lemn a paznicului a fost «amenajată» într-o odaie de locuit pentru familia scriitorului. Pe măsura necesităților, ei i s-a adăugat încă o încăpere și încă una, care au ajuns până la stadiul locuinței de «castelaș» de mai târziu.”

Arghezi a locuit la casa de la Mărțișor din 1930, când avea 50 de ani. Aflată pe dealul Piscului, cu timpul, cum scria Baltazar, „s-a adăugat încă o încăpere și încă una” și a ajuns în final să aibă 18 camere, la parter și etaj, la care se adaugă și dependințele.

Planul casei a fost făcut de Arghezi împreună cu un prieten arhitect, însă atunci nu „a prevăzut extinderea ce o va lua grădina de flori și livada de pomi fructiferi, care cereau mereu alte lucrări și o îngrijire continuă”. Iar livada a crescut și ea „văzând cu ochii, tot ca-ntr-o poveste”. Atunci a fost construită, înspre livadă, și veranda cu geamlâc.

 

La Mărțișor

 

Fără să bănuiască atunci, livada i-a fost mai târziu, în vremuri întunecate, sursă de supraviețuire, când poetul s-a aflat „pe punctul să vândă Mărțișorul, după ce făcuse pe precupețul în fața porții, oferind trecătorilor spre cumpărare cireșe și alte produse ale livezii”, amintea Ovid. S. Crohmălniceanu, unul dintre apropiații poetului de la Mărțișor.

În amintirile lui, Camil Baltazar mărturisea că, în urma unor vizite pe care le-a făcut în timpul în care Mărțișorul „creștea văzând cu ochii”, a scris într-o revistă despre Arghezi că „își neglija pana de metal la mare preț și, în locu-i, s-a decis a se deda altor îndeletniciri”.

Arghezi, însă, l-a încredințat că s-a înșelat, lucru de care s-a convins în cele din urmă și Baltazar. El a notat:

„Pentru a-și putea realiza în cărămidă, lut și var adăpostul de care avea nevoie, pentru a-și putea cultiva în jurul casei bucata de pământ în care să încapă, ca într-o carte a visurilor, mult râvnite de Tudor Arghezi,  livada și grădina, scriitorul avea neapărată nevoie de mijloacele pe care prin simpla profesiune de scriitor, oricât de fecund ai fi fost, nu le puteai realiza în România de atunci.”

 

Tudor Arghezi împreună cu soția, Paraschiva, și fiul, Baruțu, la Mărțișor, în anul 1943 | Sursa foto: Muzeul Național al Literaturii Române

Transformările pe care a reușit să le facă Arghezi l-au uimit pe tânărul lui vizitator:

„Mirare și înminunare m-au călăuzit de cum am pășit în curtea imensă. Era aici, pe semne, înainte vreun petec mlăștinos de pămân blestemat. Poetul a creat din el pământ ferm și fertil, în care să poată crește puieții viitorilor copaci, pe care să se poată împlânta baza pietrei de temelie și să se poată înfige viitoarele adăposturi de beton-armat ale crescătoriei de păsări de rasă.

Acum Tudor Arghezi mi le înfățișa cu satisfacția și zâmbetul unui gospodar. Vraciul de vorbe, plăsmuitorul de împărății imaginare de artă, a ridicat realitatea palpabilă a pietrei, a cărămizii, a mortarului, adică a materialului trainic și durabil.

Tot ce a visat și a scornit seara s-a înălțat, a doua zi, aievea. Casa a crescut ca o floare, ca un copăcel viguros, zi de zi. Parterul, etajul; peste etaj un simulacru de etaj, un turn, un turn adevărat în care va fi instalată o cabină a unui post astronomic, pentru ca în serile limpezi stelele să poată pogorî, nu numai pe filele de hârtie de scris ale autorului, ci prin tunelele lunetelor să facă popas în casa asta miraculoasă. Miraculoasă, pentru că în căscioarele subterane, ce se alătura una lângă alta în curte, vor dăinui, multiplicate și adăpostite, zeci și zeci de varietăți de flori rare și păsări de soi.

Miraculoasă pentru că același spirit a supravegheat feluritele instalații din curte, cu grijă văruite și fiind, fiecare, o dovadă a simțului practic de faur, în disciplina lui simetrică și harnică, spirit ce dăinuie în fiecare cărăruie bătătorită cu migală, în fiece lemn de bina.”

Din cerdacul de la Mărțișor, „orașul se oferea, se dezvăluia în perspectivă, larg, ca de pe un platou, în toată splendoarea priveliștii sale. Ziua sclipind din turnuri și vârfuri de case și răspândindu-se în șiraguri ce pălesc în depărtare, estompându-se în străzi, în cartiere. Seara cu colierul de lumini încinse ca un cordon și lucind ca pentru o vrajă anume croită pentru uzul și plăcerea vraciului năzdrăvan, care și-a înălțat casa în acest loc anume ales de el”.

Tolănit într-un fotoliu din cerdac, Arghezi îi mărturisea oaspetelui său de ce și-a dorit acest loc. El socotea că „un creator de valori de artă are și el dreptul la un trai în stare să-l mulțumească și să-i asigure tihna creației…”

 

Sursă foto: Muzeul Național al Literaturii Române

 

În „amintirile lui deghizate”, Ovid. S. Crohmălniceanu (1921 – 2000) a povestit o serie de întâmplări și anecdote, auzite sau trăite de el, despre Tudor Arghezi pe care, „deși îl admiram enorm și multe versuri ale lui mă urmăriseră ani în șir ca o otravă dulce”, l-a întâlnit prima dată în 1955, când poetul avea 75 de ani. 

I-a trebuit, mărturisea, mult curaj să sune și să-l roage să-l primească la Mărțișor. Când a sosit ziua întâlnirii „am intrat cu inima cât un purice în fortăreața poetului”, mai ales că Arghezi era renumit că „nu-și prea cruță interlocutorii, atunci când îl irită o vorbă a lor sau îi sunt antipatici”. O astfel de întâmplare, „unde maliția lui proverbială era dusă la chintesență”, i-a fost povestită lui Ovid. S. Crohmălniceanu de Andrei Tudor (1907–1959, muzicolog și poet). 

„[Andrei Tudor] Se întâlnise pe stradă cu el [Tudor Arghezi] și tocmai schimbaseră câteva vorbe, când răsare un confrate, foarte băgăreț, care intră intempestiv în conversație, având ambiția să-i comunice neapărat maestrului o întâmplare de tot hazul din viața scriitoricească. 

Era într-adevăr amuzantă pățania și Andrei Tudor a pornit să râdă copios. Arghezi nu dădea însă nici un semn de înveselire, înregistrând istoria placid, fără o tresărire a mușchilor feței. Răspânditorul de anecdote literare crezu întâi că poetul nu prinsese comicul faptelor, schiță o încercare să le «explice» (moment catastrofic într-o asemenea situație!), apoi, constatând zădărnicia eforturilor sale, se retrase jenat. 

După ce a rămas singur cu Arghezi, Andrei Tudor l-a întrebat: «Nu vi s-a părut hazlie întâmplarea, maestre?», «Ba da!», a răspuns poetul, «Atunci de ce n-ați zâmbit măcar?», a insistat Andrei Tudor, „Păi, să-i fac plăcerea ăstuia? Nici nu mă gândesc. Râd acasă!”.

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.