28 octombrie 2021, 22:42

Călătorii de altădată: „Ce iute mergeau diligenţele noastre în vechime şi cum zburau telegramele”

„Nu ne facem astăzi idee de răpegiunea uimitoare și de farmecul acestor călătorii de altădată cu poșta. Caii, mai ales când surugiii aveau nădejde de un bacșiș bun, nu ieșeau din fuga cea mai nebună…”

Despre acele călătorii de altădată ne-au rămas multe și încântătoare relatări, unele scrise de români, altele de străini care au ajuns în acea vreme în Moldova și Țara Românească.

Poştă de cai în Moldova, 1837, Auguste Raffet

„O adevărată simțire de voluptate”

În Amintirile lui, ediția princeps apărută între anii 1925 – 1927, istoricul Radu Rosetti povestea despre farmecul călătoriei cu cai de poștă:

Nu ne facem astăzi idee de răpegiunea uimitoare și de farmecul acestor călătorii de altădată cu poșta. Caii, mai ales când surugiii aveau nădejde de un bacșiș bun, nu ieșeau din fuga cea mai nebună; acei cai cât niște mâțe, totdeauna necesălați, prăpădiți de slabi, într-adevăr că se așterneau drumului ca și iarba câmpului la suflarea vântului.

[…]

Acea repegiune procura acelor care aveau parte de ea într-o trăsură îndămânatecă, leganați pe răzoare bune, o adevărată simțire de voluptate, o stare psihică ținând mijlocul între vis și beție, imaginația și simțurile mai fiind stimulate de sunetul tălăncilor, de pocnetele bicelor și de lungile și ascuțitele strigăte de hiiiii-hăt! ale surugiilor.

Mai ales noaptea, pe lună, când drumul nu era din cale afară grunzuros și plin de hopuri, acest mod de locomoțiune a lăsat tuturor acelor care au avut parte de el o amintire neștearsă.

Și o altă frântură din amintirile acelor călătorii cu cai de poștă când nu existau „drumuri de fier”:

Îmi aduc aminte cum, într-o zi din toiul iernei 1868, pe un troian cumplit, pe când mă aflam, după dejun, în biroul tatei, aud zurgălăi și pocnete de bici și văd intrând pe poartă o sanie cu patru cai de poștă, iar într-însa o ființă măruntă, ascunsă în blănuri, care șădea zgribulită.

Căruţă poştală – Poștalionul, „cu un surugiu, ajutorul lui și un călător, probabil legat” | Chromo, sfârșitul secolului al XIX-lea | Colecția Gherasim, Sursa: Colecții și colecționari din Sălaj, Anuarul Asociației Colecționarilor din Sălaj, Ioan Gherasim, Alexandra Gherasim

„Aproape cu aceeaşi iuţeală ca a trenurilor”

Detalii despre acest mijloc de transport a lăsat și Dimitrie Papazoglu în Istoria fondărei oraşului Bucureşti unde a povestit „ce iute mergeau diligenţele noastre în vechime şi cum zburau telegramele”.

„În loc de drumuri-de-fier şi telegrafe, aveam poştele, scumpii mei cititori, şi ştafetele. Zău că mergeau, deşi nu mai iute, dar aproape cu aceeaşi iuţeală ca a trenurilor şi a telegrafelor de azi.

Din Capitală până în Craiova erau 12 poştii şi din Craiova până în Severin erau 5 poştii.

A plecat Ştirbei Vodă de aci la Craiova, pornind când s-a luminat de ziuă, şi a sosit la Craiova, fără nici un accident, când tocau popii.

Oare trenul, astăzi, nu soseşte cu două ore mai târziu?”

Ştirbei Vodă (Barbu Dimitrie Știrbei, fiul lui Dimitrie Bibescu, a fost domn al Țării Românești de două ori, între iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856) avea, după cum scria Dimitrie Papazoglu, 8 cai „la droşcă” şi un arnăut al lui, pe capră. Născut la Craiova, se ducea acolo să o viziteze „pe mult respectabila şi iubita lui mamă, cucoana Catinca Bibeasca”.

Fulgul de pană de gâscă

Despre ștafetă, acel curier special care ducea mesajele urgente, nota:

Ştafeta era în loc de telegraf, şi când i se lipea un fulg de pană de gâscă la pecetie, îngrozea pe toţi căpitanii de poştie şi cu 10 minute mai înainte plesnea surugiul ce o ducea. Când sosea ştafeta în poştie, o dădea altui surugiu, care era deja călare şi care ţinea o goană până la poşta următoare.

Surugiul nu făcea mai mult decât un ceas pe poştie. Oare toate telegrafele noastre lucrează azi aşa de iute ?

Căruța poștală – Poștalionul, 1854 | Sursa: Colecții și colecționari din Sălaj, Anuarul Asociației Colecționarilor din Sălaj, Ioan Gherasim, Alexandra Gherasim

Mici, numai din lemn, fără „legături de fier”

La fiecare stație „de poștie” erau amenajate „grajduri încăpătoare pentru 40 până la 60 de cai”, dar și încăperi pentru căpitanul poștii, pentru pasageri și pentru surugii. Acestea erau făcute „de stăpânire, o dată pentru totdeauna” și tot statul punea la dispoziție și caii.

Mici, din lemn simplu, fără legături de fier, cu osiile unse cu păcură, cam așa se prezentau căruțele de poștă:

Hamurile cailor, cu tot cu tacâmul lor, erau de ştreanguri cu gurile de chingă de sfoară bătută; nu se vedea fier nici la hamuri, nici la cărucior; erau numai lemn şi funii de cânepă.

Un „contracciu” pe cinci ani

Cei care se ocupau de acest „serviciu de transport” scrisori și pasageri aveau „contracciu” pe o perioadă de cinci ani. Ei asigurau hrana cailor și căruțele, iar dacă murea sau se îmbolnăvea un cal, ei trebuiau să-l înlocuiască până la finalul contractului.

Ştiţi cu ce se alegea contracciul la sfârşitul termenului de 5 ani? Cu 5 – 10 milioane profit; vorbesc de poştiile din toată ţara.

Menzilul

La București, scria Dimitrie Papazoglu, „gara era casa menzilului”:

Iată ce va să zică vorba turcească menzil: era un mic paşaport, pe jumătate de coală, tipărit, cu pecetia Statului şi cu iscălitura casierului.

În acel menzil se treceau numele pasagerului şi locul unde mergea; de era cu ducere şi înapoiere, i se trecea acest drept tot pe menzil şi se înregistra din poştie în poştie, în condicuţele căpitanilor; tot asemenea şi scrisorile, ştafetele cu fulgul la pecetie aveau şi ele menzilul lor, cu deosebire că în menzil se trecea ceasul sosirii şi al pornirii ştafetei.

Acestea erau trenurile şi telegrafele Ţării Româneşti, pe care admirându-le răposatul prinţ Napoleon Jerome (Jérôme-Napoléon Bonaparte, 1784 – 1860), când l-au adus cu poşta de la Giurgiu în Bucureşti şi a făcut numai trei ceasuri pe drum, sosind la barieră a zis la cei ce îl înconjurau: «D-voastră nu vă trebuie o cale ferată, pe câtă vreme poştile d-voastră merg întocmai ca şi trenul».

Surugii din Obor, 1868, Amedeo Preziosi

„Zburau” telegramele, mai „zburau” și călătorii din căruță

„Căruța de poștă” i-a uimit și „zdruncinat” cum se cuvine pe călătorii străini. Unul care a experimentat aceste călătorii a fost francezul E. N. Hénoque-Melville, ajuns la București în octombrie 1854.

El a stat și călătorit în Țara Românească vreme de șase luni și a povestit cu umor despre aventurile pe drumurile valahe, „înghesuit într-o mică căruță, în care cu greu încape o persoană”:

Această căruță, numită în principat ‘poșta’, transportă călătorii cu o viteză de cinci leghe pe oră. Dacă acestui vehicul ar trebui să-i dam o calificare franceză, atunci cel mai bine ar fi să ne oprim la un singur aspect al său. Este construit în întregime din lemn, fară ca nici cea mai mică bucată de fier care să-i consolideze structura.

Patru cai mici și viguroși o fac, pentru a spune așa, aproape să zboare prin spațiu.

Dacă cumva, urmare a uneia din numeroasele scuturături pe care le încearcă, una din osii se rupe, o creangă zdravănă, puternic legată la încheietura roții, menține vehiculul în echilibru, iar vizitiul, urcându-se din nou pe cal, continuă drumul cu aceeași repeziciune.

Câteodată se mai întâmplă și ca, datorită unei puternice zgâlțâituri, bravul călător să fie aruncat în afara trăsurii. Cu toate acestea, înălțimea mică a șoselelor, ca și marea cantitate de praf, fac ca accidentul să nu capete urmări grave.

Dacă conducătorul nu a observat imediat că îi lipsește călătorul, acesta din urmă trebuie să aștepte ca un motiv oarecare să-l facă pe vizitiu să remarce că pasagerul a rămas pe drum, trăsurica fiind goală.

Lev Tolstoi, anul 1854 | Sursa: rferl.org

O căruță „mai proastă decât cele în care se transportă la noi fânul”

În martie 1854, înainte de a ajunge unul dintre scriitorii faimoși ai lumii, la București a ajuns, „aproape mort de oboseală”, tânărul ofiței Lev Tolstoi. Într-o scrisoare trimisă unei mătuși, el a povestit despre „drumul îngrozitor de la frontieră până la București”:

Este un drum imposibil de descris, trebuie să-l fi încercat măcar o dată, pentru a înțelege plăcerea de a străbate 1 000 de verste într-o căruță mai mică și mai proastă decât cele în care se transportă la noi fânul.

Nu înțelegeam nici o vorbă în românește și nu am găsit pe nimeni care să priceapă limba rusă și am plătit pentru opt cai în loc de doi. De aceea, deși călătoria mea nu a durat decât nouă zile, am cheltuit peste două sute de ruble și am ajuns aproape mort de oboseală.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.