19 octombrie 2021, 4:32

Cam pe la toacă. „Scoteau o muzică așa cum n-am mai întâlnit în altă parte”

„Această muzică din toaca de lemn nu era neplăcută urechilor. Așa ceva am auzit apoi în Moldova, în mai multe locuri, îndeosebi la Iași și la Suceava… aici am auzit pe popi bătând toaca cu atâta iscusință încât scoteau o muzică așa cum n-am mai întâlnit în altă parte.”

Se povestește că, atunci când Dumnezeu s-a hotărât „să deie potop” în lume, i s-a „dat în vis” lui Noe ca să facă o corabie și să adune acolo câte o pereche din toate vietățile – totul va fi înecat, i-a zis Dumnezeu, însă va supraviețui numai ce va fi în corabia lui Noe.

De când e toaca în lume

Nouă ani de zile a lucrat Noe la corabie, „că numai oleacă mai avea și era gata”. Dar dracul ca dracul. A vrut să știe de ce face Noe corabia, așa că i-a dus nevestei lui Noe rachiu ca să-i dea bărbatului să bea din „zamă de secară” și să-l întrebe la ce-i trebuie corabie.

Întors de la muncă, Noe s-a apucat să mănânce și să bea câte un păhăruț, și încă unul, atât cât să-i dezlege vorba. Nevasta lui a aflat atunci pentru ce face bărbatul ei acea corabie și i-a spus dracului. A doua zi, Noe și-a găsit toată corabia bucăți.

„Să pune jos și plânge, și plânge, căci amu știa că vremea se apropie”, zicea povestitorul. Atunci glasul unui înger trimis de Dumnezeu îl întreabă: „Știi din care lemn ai început-o întâi?”. Noe știa, firesc, iar glasul a continuat: „Ia și fă o scândură și două ciocănele și te du pe rădăcina aia de copac și toacă”.

El a făcut așa cum i-a zis glasul din cer și, „când a prins a toca”, se încheia povestea, „toate lemnișoarele au început a se ridica și a se pune unul lângă altul repede, până s-a făcut corabia gata la loc”. Prin „puterea magică a sunetului ritmic s-a reconstituit corabia”, cum afirma etnologul Romulus Antonescu. Și de atunci e toaca.

Această legendă despre toacă a fost notată de Elena Niculiță-Voronca (1862 – 1939) în cea mai importantă lucrare a ei Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică.

„Mobilul inventării primelor instrumente muzicale a fost generat de necesitatea oamenilor de a comunica cu zeii, nu de a se distra.” (Ion Ghinoiu) | La Tismana; Credit foto: Mira Kaliani

Rostul primelor instrumente muzicale

În volumul Lumea de aici și lumea de dincolo, etnologul Ion Ghinoiu explica:

Pentru a câştiga bunăvoinţa divinităţii adorate, omul preistoric a încercat să i se adreseze pe limba şi glasul acesteia. Mobilul inventării primelor instrumente muzicale a fost generat de necesitatea oamenilor de a comunica cu zeii, nu de a se distra.

Cu un astfel de instrument, toaca, se invoca, prin lovirea ritmică a unei scânduri cu unul sau două ciocane din lemn, Zeiţa Mamă neolitice, în ipostază de pasăre, aşa cum, mai târziu, prin clopot şi clopoţei de aramă se intra în contact cu Zeul Tată indo-european.

Arhaismul instrumentului toacă este atestat de chiar numele lui românesc, care redă, prin sunetul specific produs în timpul bătăii, glasul păsării de baltă, barza.

Etnologul amintea de felul în care, învoluntar, românul – și nu numai – „invocă divinitatea cu un instrument pe care îl are întotdeauna la îndemână, bătaia cu degetul în lemn, pentru alungarea sau prevenirea unui rău de care aude sau pe care îl vede”:

Bătutul toacei, clopotului şi lemnului cu degetul este sau a fost o practică magică, o bătaie rituală.

Teiul, arbore sacru

Lemnul folosit la confecționarea toacei, instrument sacru, este teiul. În spiritualitatea românească, e un arbore sacru, „substitut fitomorf al zeiței mamă neolitice, protectoare a oamenilor și animalelor”, cum explica Ion Ghinoiu.

„Preoții ortodocși folosesc un instrument de lemn pentru a chema pe credincioși la biserică.” (Conrad Iacob Hiltebrandt, secolul al XVII-lea) | Credit foto: Mira Kaliani

„…când pline, când grave, când ascuțite, când dese, când rare”

„În Moldova la Iași și tot astfel la Târgoviște seara, mai întâi se bate pe o scândură în clopotniță o dată, apoi se dă de veste lovind cu un băț într-un clopot. Și după ce s-a dat de veste, preotul începe vecernia”, nota arhidiaconul Arsenie Suhanov, la mijlocul veacului al XVII-lea.

Într-o lucrare din 1648, cărturarul grec Leo Allatius (c. 1586 – 19 ianuarie 1669) oferea detalii despre toacă:

O scândură de lemn, lungă de 12 picioare, groasă de 2 degete și lată de 4 degete, dată bine la rindea, fără crăpături și fără găuri, pe care o bat astfel cu mâna stângă, încât scoțând tonuri, când pline, când grave, când ascuțite, când dese, când rare, produc o melodie foarte plăcută după toate regulile muzicale.

„Această muzică din toaca de lemn nu era neplăcută urechilor”

Între anii 1656 – 1658, Conrad Iacob Hiltebrandt, pastor și doctor în drept, a făcut o călătorie lungă în Transilvania, pe care a străbătut-o de patru ori, iar de două ori a trecut prin Moldova și Țara Românească. În jurnalul pe care l-a ținut în timpul călătoriei, sursa unui volum publicat ulterior, a fost încântat de „iscusința preoților de a bate toaca”. Hiltebrandt povestea:

În Moldova și în Țara Românească au și mănăstiri. Uneori întrebuințează toaca de lemn. Preoții ortodocși folosesc un instrument de lemn pentru a chema pe credincioși la biserică.

[…]

Asemenea instrumente de lemn n-am văzut în orașele grecești prin care am călătorit… însă în Moldova și Țara Românească se găsesc din belșug.

[…]

Așadar, când vor să dea semnalul pentru venirea la biserică, se folosesc clopote de lemn, toacă; am auzit întâia oară bătându-se toaca și apoi am văzut-o de aproape în ulița Mănășturului, în preajma Clujului, în Transilvania. Căci după ce se dădea semnalul cu toaca, obișnuiam adesea să mergem la popa, care-și avea locuința în curtea bisericii, și să asistăm la slujba bisericească.

Această scândură de stejar, dată bine la rindea, avea patru coți în lungime, jumătate de cot în lățime și 3 sau 2 degete grosime, era atârnată la mijloc cu un lanț de zidul bisericii. În această scândură bătea preotul în mod iscusit, cu un ciocan de lemn, o dată o bătaie tare pe care o repeta, apoi înmulțea bătăile și, la urmă, bătea atât de des, încât sunetul se subția din ce în ce, până nu se mai auzea deloc. Această muzică din toaca de lemn nu era neplăcută urechilor. Așa ceva am auzit apoi în Moldova, în mai multe locuri, îndeosebi la Iași și la Suceava… […] aici am auzit pe popi bătând toaca cu atâta iscusință încât scoteau o muzică așa cum n-am mai întâlnit în altă parte.

„Nu numai cel mai vechi instrument de percuție, dar chiar și cel mai vechi instrument magico-muzical folosit de om.” (Romulus Antonescu) | Credit foto: Mira Kaliani

„Cel mai vechi instrument magico-muzical folosit de om”

Despre toacă, Romulus Antonescu menționa că se consideră „nu numai cel mai vechi instrument de percuție, dar chiar și cel mai vechi instrument magico-muzical folosit de om”. Acesta completa:

Mesajul transmis de toacă nu are o încărcătură semantică propriu-zisă, dar se recunoaște că sunetul ei este mai mult decât un stimul sau un semnal, reprezentând uneori mai mult chiar decât o simplă informație; în vremuri tulburi, ea putea să traducă avertismente asupra unui anumit pericol, ca și informații asupra depășirii pericolului.

Înainte de a deveni instrument liturgic folosit de biserica de rit oriental, bătutul toacei a fost o practică magică, afirma Ion Ghinoiu.

La toacă

În Dicționarul universal al limbei române de Lazăr Șăineanu, prima ediție publicată în 1896, toacă era definită astfel: „O scândură pe care se bate cu unul sau două ciocănașe, spre a vesti anumite ore de rugăciune”. Timpul când se toacă este pe la orele patru după-amiază. Se spune acum toacă la liturghie, adică se anunță serviciul divin bătând toaca.

Etnologul Ion Ghinoiu afirma:

La toacă este un reper diurn pentru măsurarea timpului în timpul zilei marcat de apropierea Soarelui de linia orizontului, când se bate seara toaca la biserică și se încetează lucratul pământului.

Cocoșul și toaca în cer

Cocoșul cântă totdeauna la același timp, pentru că numai el aude toaca în cer, se spune în popor. Sau „când lui Dumnezeu îi e gândul să dea ploaie, toacă-n cer, cocoșii aud și vestesc moleșagul”, scria Artur Gorovei în Credinți și superstiții ale poporului român, lucrare publicată în 1915.

Tot în acest volum, folcloristul nota că, în timp de secetă, flăcăii din sat furau toaca de la biserică și o aruncau într-o fântână, fără să spună cuiva și îi lăsau pe alții să o scoată.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.