7 iunie 2022, 14:34

Camil Petrescu: „A fi tânăr înseamnă să încaleci viața cum vrei, fiindcă nu te târăște ea ca pe o epavă”

„A fi tânăr înseamnă a fi de oțel…  A privi totul în față. A nu putea minți niciodată. A nu putea îndura să fii mințit de alții. A nu putea îngădui minciuna oriunde ai întâlni-o. A urî nedreptatea. Când ești tânăr nu poți fi legat de nimic. Încaleci viața cum vrei… Fiindcă îi poți da cu piciorul… Nu te târăște ea ca pe o epavă, care nu mai știe să renunțe.” – Camil Petrescu, Act venețian

În urmă cu 124 de ani, tot într-o zi de duminică, la Spitalul Filantropia din București se năștea un băiat botezat după prenumele tatălui, Camil. În „Amintiri degizate”, Ovid S. Crohmălniceanu scria cu privire la originea familială a celui care a fost Camil Petrescu :

„Se ferea să atingă anumite subiecte din existența lui, cine știe dacă nu ar fi zgândărit răni necicatrizate nici atunci cînd ajunsese la 60 de ani. Așa era originea lui familială. Am descoperit într-o revistă o pagină unde istorisea cum a fost crescut la mahala de o doică, soția unui polițai. Despre adevărații părinți vorbea în chip învăluit, tatăl, ofițer superior, parcă general chiar, l-ar fi încredințat familiei adoptive, nu se înțelegea prea bine de ce. Când am încercat să obțin de la Camil mai multe amănunte, a ocolit dibaci întrebările mele.”

Într-un interviu, fiul cel mare al scriitorului, numit tot Camil, povestea că, după ce tatăl lui a început să meargă la școală, la sfântul Sava, unde a stat la internat, nu a mai păstrat relația nici cu familia adoptivă.

După terminarea liceului „Gheorge Lazăr”, a urmat Facultatea de Filozofie și Litere, unde a obținut licența cu „magna cum laude”.

Camil Petrescu, în timpul războiului, 1916-1918 | sursa foto: Istoria Literaturii Române, George Călinescu

A luptat pe front în Primul Război Mondial, o experiență despre care povestea oricând, oricui era dornic să-l asculte, însă nu a pomenit niciodată de episodul când a fost luat prizonier și deținut într-un lagăr din Ungaria.  În 1930, a publicat romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” în care se regăsesc momente trăite de el în timpul războiului.

„Aceste pagini constituie tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre război în literatura noastră și ar sta cu merit alături de pagini străine strălucite”, scria George Călinescu în a sa istorie a literaturii.

O bombă ce explodase la câțiva pași de el i-a provocat surzenia, infirmitate de care a suferit toată viața.

Camil Petrescu, cu soția Eugenia Marian și cei doi copii ai lor, Camil și Octavian | sursa foto: La Revista

S-a căsătorit la o vârstă înaintată, la 53 de ani, cu actrița Eugenia Marian – cei doi aveau aceeași înălțime, 1.61 metri, și între ei era o diferență de 33 de ani – și au avut împreună doi fii, Camil Aurelian și Octavian. Deși era un subiect despre care nu vorbea, Camil Petrescu a mai fost căsătorit înainte de război.

Întemeietor al romanului-jurnal, Camil Petrescu se pare că trata cu destul dispreț acest gen. „Un jurnal este un lucru anost și aproape fără sens”, spunea el, motiv pentru care sunt puține pagini de acest gen lăsate de el. Ovid S. Crohmălniceanu a încercat să afle o explicație pentru această atitudine și așa aflăm mai multe despre felul de a fi al omului Camil Petrescu:

„A fost Camil un om secret? Așa cum l-am cunoscut, nu părea deloc. Stabilea îndată relații familiare cu cei pe care-i admitea în preajma lui (mulți la număr), făcea din ei martorii dificultăților sale domestice, fără reticențe, le istorisea, nesolicitat expres, mici întâmplări personale, era comunicativ, franc, amator de discuții. Să fi fost toată această sociabilitate o pavăză a unei interiorități ascunse ? S-a putea, și anumite lucruri mă îndeamnă chiar să o cred.”

Camil Petrescu, portretul cel mai cunoscut | sursa foto: Istoria Literaturii Române, George Călinescu

Din prezentarea făcută în „Amintiri deghizate”, aflăm de la autorul care l-a cunoscut pe Camil spre finalul vieții acestuia că avea peste 40 de ani și se găsea într-un eternă jenă financiară. În puținele note de jurnal lăsate, scria: „Nu pot cere nici o slujbă publică. Nu pot trăi din salariul meu, piesele nu mi se joacă, romanul nu mi-a adus mai mult decât aduce atâta scris unui copist. Din ziaristică nu pot trăi”, în altă zi  „… zilele acestea va trebui să plătesc chiria. Începe din nou tragedia mizeriei”, iar într-o zi a scris: „Azi literalmente nu am ce mînca”.  Pentru el, însă, o existență decentă includea să locuiască într-un hotel în zona centrală a Bucureștiului, să ia masa zi de zi la Corso, să poarte îmbrăcăminte elegantă, să fugă de canicula verilor bucureștene și să-și poată permite petrecerea lor la Balcic sau Sinaia. „Sărăcia îți dă un suflu de sclav. E murdară”, scria el, și această atitudine a lui o regăsim și în felul în care a tratat în romane personajele sărace.

Deși nu s-a înscris niciodată în partid, a fost printre primii care au aderat la noua putere politică din România după cel de-Al Doilea Război Mondial, dar mai mult din anumite convingeri mai vechi, a notat Ovid S. Crohmălniceanu. Însă tot acesta a afirmat că nu a scris rânduri elogioase și „nu s-a dezis niciodată de credința lui că o organizare socială ideală trebuie să promoveze la conducere competența intelectuală”.

„Se face mare caz de «concesiile lui»”, scria Ovid S. Crohmălniceanu, „dar nimeni nu suflă o vorbă că a fost singurul scriitor care, solicitat să semneze în 1956 un protest vehement al intelectualilor români împotriva „Contrarevoluției” din Ungaria, confecționat ad hoc, a refuzat net, motivându-și abținerea fără echivoc: convingerile sale profunde îl împiedicau să-și exprime acordul cu un text necorespunzător lor.”

Camil Petrescu | sursa foto: activenews.ro

Una din pasiunile lui a fost șahul, tot dintr-un sentiment al superiorității lui intelectuale. Ovid S. Crohmălniceanu povestește câte ceva despre partidele de șah cu Camil.

„Eu născoceam diferite pretexte ca să nu joc cu el, deoarece îl băteam ușor și știam cât rău îi făceau asemenea înfrângeri. Ali (soțul de atunci al Ninei Cassian) nu avea prudența mea. Jucător bun […] îi administra lui Camil repetate umilințe șahiste. Nu-și ascundea nici măcar satisfacția biruințelor. Camil, exasperat, pierdea o dată cu partidele și politețea; ca urmare izbucnea, adresându-i-se lui Ali: «Domnule, recunoști că ești mult mai puțin inteligent ca mine. Atunci, cum se explică biruința dumitale? Ceva nu-i în regulă aici!»”

La 62 de ani a făcut un infarct, urmat după un an de al doilea care i-a fost fatal. Internat, Camil Petrescu a trăit așa cum a simțit până la final, după cum a scris Ovid S. Crohmălniceanu în amintirile lui deghizate.

„N-avea într-însul nimic desuet. A preferat să trăiască în continuare febril și atunci când i-a fost recomandată o existență calmă, ferită de emoții. A murit greu, chinuindu-se, într-o criză cardiacă prelungită cu dureri cumplite, din câte am aflat. În cursul ei, medicii au reușit de câteva ori să-l readucă pe o linie de plutire. Ultima dată, i-a implorat cu puțina voce de care mai dispunea: «Lăsați-mă să mor».”

A murit la 14 mai 1957 și a fost înmormântat în cimitirul Bellu din București. Anul trecut, în noiembrie, a murit la 70 de ani și primul lui fiu, Camil-Aurelian.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol