Site icon Editia de Dimineata

„Când simți că nu mai poți să mergi, aleargă!”

Anul 490 î.Ch.. Perșii încearcă pentru prima dată să cucerească Grecia. Atenienii se apără cu îndârjire pe câmpul de luptă de la Maraton. Istoria ne zice că, atunci când bătălia s-a încheiat, un soldat grec a alergat în jur de 40 de kilometri până în Atena pentru a duce vestea victoriei grecilor.  A apucat să transmită mesajul – Niki! (νικη), victorie sau, după alții, Nenikikamen, am învins sau suntem victorioși – și a căzut mort.

Întrebarea care ar urma firesc: de ce a murit acel soldat care, de fapt, era curier și asta era misiunea lui, de a alerga și a transmite mesaje. Prin urmare, avea antrenament pentru asemenea curse.

Maraton, Grecia | Sursa: Pinterest

O cercetare mai amănunțită poate explica acest lucru. Se pare că în acele zile când grecii și perșii luptau pe viață și pe moarte, acel soldat nu a parcurs o singură dată distanța de 40 de kilometri  între Maraton și Atena (și înapoi, evident) ca să-i informeze pe îngrijorații atenienii rămași în oraș de felul în care decurgea bătălia de la Maraton.

În plus, deși 12 septembrie a rămas în mod obișnuit în istorie ca fiind data când a avut loc bătălia de la Maraton, așa cum a consemnat Herodot, e posibil să se fi desfășurat la sfârșit de august.  Oricum, soarele mediteranean nu glumea nici atunci, prin urmare ar fi putut să fie extrem de cald pentru astfel de călătorii rapide pe care soldatul grec era nevoit să le facă pe jos, indiferent cât de obișnuit era cu asemenea curse.

De la Atena la Sparta

De altfel, povestea începuse cu câteva zile înainte de victoria grecilor. Herodot scrie că prima cursă legată de bătălia de la Maraton a fost din Atena la Sparta, în luna septembrie, pentru a cere ajutorul spartanilor. Distanța a fost de aproximativ 225 de kilometri, chiar peste 250, după unele izvoare. Herodot ne lasă și un nume, Pheidippides, care, zicea el, era un alergător profesionist – numit în Grecia antică și de militarii atenieni hemerodrome: Și înainte de a părăsi orașul, generalii au trimis la Sparta un herald, un anume Pheidippides, care era născut atenian și ca profesie era un alergător antrenat.

Acești curieri erau responsabili de a transmite mesaje la timp, prin urmare alergau zile în șir pentru a-și îndeplini misiunea. Erau pregătiți să se miște rapid pentru ca mesajele lor să ajungă în timp util acolo unde erau așteptate. Se antrenau intens și erau capabili să alerge distanțe lungi.

Pheidippides | Sursa: Runner’s World

36 de ore

După o cursă ce a durat în jur 36 de ore, Pheidippides a transmis mesajul spartanilor – însă aceștia se aflau în timpul unui festival religios și, potrivit legilor credinței lor, nu

s-au putut alătura atenienilor până când nu era lună plină, în concluzie tot efortul lui Pheidippides a fost inutil. Aceeași cursă a făcut-o la întoarcerea în Maraton și, după cum au consemnat istoricii, a fost și el printre atenienii care au luptat împotriva perșilor. Cu toate că atunci grecii au fost depășiți ca număr de perși, tactica ingenioasă a generalului ce a condus bătălia i-a salvat de la înfrângere.

Herodot nu pomenește însă de Pheidippides cum că tot el ar fi fost cel care a alergat de la Maraton în Atena ca să-i anunțe pe atenieni că perșii au fost învinși. După câteva secole, Plutarh menționa, în scrierile lui istorice, câțiva alergători, printre care și unul legat de bătălia de la Maraton, numit însă Eucles. El zice că acela a alergat în armură, a bătut la prima ușă în Atena, a zis doar „Am învins!” și s-a prăbușit mort.

Pheidippides

În istorie (sau legendă), numele alergătorului de la Maraton la Atena a rămas însă Pheidippides, cel mai probabil pentru că a fost amintit de Herodot. Alergătorul a făcut cursa de peste 40 de kilometri în aproximativ trei ore. Nu se știe însă dacă Pheidippides a fost cel care a murit în urma acestei curse, dar măcar de dragul legendei, am putea crede asta.

Legenda lui Pheidippides a fost imortalizată în pictură, poezie și, practic, renaște de fiecare dată când are loc un maraton. Așadar, tradițional, cursa făcută de Pheidippides de la Maraton la Atena în anul 490 î.Ch. a rămas ca un simbol pentru maraton și maratonul modern a fost creat în amintirea acelui moment.

Loc plin cu fenicul

Numele orașului Maraton (Μαραθών) vine de la o plantă, fenicul, asemeni mărarului, numită de grecii antici maraton (μάραθον) or maratos (μάραθος), așadar maraton înseamnă practic loc plin cu fenicul. Se crede că orașul și-a primit acest nume datorită acestei plante ce se găsește acolo din abundență.

Spartatlon | Sursa: The Puzzle of Running

Spartatlon

Tot în cinstea unei curse făcute cu prilejul luptei de la Maraton – despre care Herodot spune clar că a fost făcută de Pheidippides – a fost organizat primul Spartatlon – de la Atena în Sparta. Ideea a pornit de la un comandant britanic RAF Wing, John Foden.

Iubitor al Greciei, acesta a studiat istoria Greciei antice și atunci a descoperit și povestea lui Herodot despre Pheidippides, soldatul care a alergat, cum a scris istoricul grec, aproape 250 (246) de kilometri în 36 de ore. Uimit de poveste, Foden s-a întrebat dacă se poate într-adevăr parcurge o astfel de distanță în 36 de ore.

Pasionat de alergare, singura modalitate de a afla dacă e posibil a fost să încerce să o parcurgă și el, urmărind cât mai fidel descrirea traseului făcută de Herodot. Alături de el au mai intrat în această cursă-test alți patru colegi. În ziua de 8 octombrie 1982, toți patru au pornit în aventură. A doua zi, în 9 octombrie, John Foden a ajuns în Sparta, după o cursă de 36 de ore. Unul dintre colegii lui ajunsese cu o jumătate de oră înaintea lui.

Astfel, britanicii au dovedit că Herodot a avut dreptate – un om este capabil să parcurgă 250 de kilometri în mai puțin de două zile. De la acel moment până la ideea organizarii în fiecare an a unui maraton pe această distanță a fost un pas rapid și sigur.

În 1983, a fost organizat primul Spartatlon cu 45 de alergători din 11 țări, inclusiv Grecia. În timp, a devenit unul dintre cele mai faimoase evenimente sportive din lume la care participă oameni din toate țările europene, dar și de pe alte continente. În 2019, Spartatlon va fi organizat în 27 – 28 septembrie.

„Toți sunt atrași de originalitatea și dificultatea cursei, dar și de modestia și respectul pentru idealurile atletice impuse de o cursă cunoscută ca mitică, se spune pe website-ul oficial Spartatlon.

Pentru a înțelege însă pe deplin povestea lui Pheidippides, cursa de 246 de kilometri de la Spartatlon este de fapt cea care reconstituie pe deplin efortul  soldatului.

Trei atleți aleargă la maratonul din 1896 | Foto: Burton Holmes

 

1896

În ciuda finalului dramatic în cursa antică de la Maraton la Atena, demn de tragediile grecești, ideea maratonului a supraviețuit de-a lungul secolelor.

În 10 aprilie 1896, a avut loc cursa inaugurală din cadrul Jocurilor Olimpice moderne de la Atena, Grecia.

Fondatorul Comitetului Olimpic Internațional,  Pierre de Coubertin, cel numit părintele jocurilor olimpice moderne, a fost maestrul din spatele acelui eveniment, însă organizarea Atena Maraton, o cursă din Maraton până la stadionul Olimpic din Atena pe o distanță de 40 de kilometri, pentru a comemora cursa legendară a lui Phidippides, a fost propusă de Michel Breal.

Suporterii maratonului au fost entuziasmați și au considerat cursa ca un omagiu adus vechilor greci care au creat jocurile olimpice. Au fost și defăimători care spuneau că nu e o cursă sigură pentru sănătatea participanților: vremea ar putea să fie mult prea caldă și distanța prea mare pentru a putea supraviețui efortului.

2. 58. 50.

Primul maraton modern, cel din 1896, din Maraton la Atena, a fost câștigat de un poștaș grec, care a parcurs distanța în 2 ore, 58 de minute, 50 de secunde, urmat de următorul concurent după șapte minute. Se spune că, în timpul cursei, poștașul a făcut chiar și o pauză ceva mai lungă în Pikermi unde a băut un pahar cu vin.

Nouă alergători au încheiat cursa, dintre care opt au fost din Grecia. Țara-gazdă a fost în extaz și atunci și acolo s-a născut maratonul.

Harriette Thompson, cea mai în vârstă femeie din lume care a terminat un maraton, alături de fiul ei, Brenneman, la puțin timp după ce a terminat maratonul San Diego, în 2015. | Sursa: nytimes.com

42 – Maratonul

Maratonul este o cursă pe distanță lungă – oficial 42.195 kilometri –, în care participanții aleargă, merg sau fac o combinație strategică de alergare/mers. Cu toate că primul maraton original modern a avut loc în 1896, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Atena, distanța unui maraton a fost stabilită și a devenit oficială din 1921.

În fiecare an, în lume au loc în fiecare an peste 800 de maratoane, unele cu zeci de mii de participanți.

Harriette Thompson, pianistă, a devenit cea mai în vârstă femeie din lume care a terminat un maraton – avea 92 de ani când a alergat la maratonul Rock ‘n’ Roll San Diego pe care l-a terminat în 7 ore, 7 minute și 42 de secunde. Ea a început să participe la maratoane de la vârsta de 76 de ani. A murit la 94 de ani, în octombrie 2017.

21 – Semimaratonul

Există și semimaratoane – distanța este jumătate față de cea a unui maraton, adică exact 21,0975 kilometri.

O adevărată pandemie
De la începuturi destul de timide, maratonul a câștigat treptat tot mai mulți adepți, iar din anii 70 s-a ajuns la o creștere uimitoare a numărului celor care au început să se înscrie și să participe la maratoane.

Un renumit om de știință în domeniul sportului, autor al cărții The Running Revolution, spunea că această explozie întregistrată de cursele de alergare ce au creat o adevărată pandemie la nivel mondial i se datorează lui Frank Shorter. Acesta a câștigat în 1972 maratonul olimpic de la München iar evenimentul a fost transmis de televiziuni.

Cei mai mulți care aleargă o fac pentru sănătate și de dragul sportului. Cu timpul, cursele în orașe au devenit tot mai populare. Cel mai vechi maraton anual din lume este cel organizat în Boston din 1897. Are loc în a treia luni din aprilie. În anul 1897, au participat 18 alergători. În prezent, maratonul de la Boston atrage zeci de mii de participanți, care sunt selectați riguros. În 1996, s-au înregistrat peste 38.000 de alergători.

Kathrine Switzer | Sursa: WBUR

  1. de la Kathrine

În 1967, un concurent s-a înscris la maratonul de la Boston cu numele K. V. Switzer. Era o femeie, K de la Kathrine. A semnat cu inițiale deoarece, în acea vreme, femeile nu aveau dreptul să participe la maratonul de la Boston. În momentul în care s-a aflat că o femeie aleargă, unul dintre organizatori a încercat să o scoată din cursă și să o oprească.

Kathrine povestea acel moment: „Înainte de a apuca să reacționez, m-a apucat de umăr și m-a împins, urlând: Ieși naibii din cursa mea și dă-mi numerele alea. A încercat să-mi rupă numărul, dar am făcut un salt înapoi. Am fost atât de surprinsă și înspământată încât pantalonii mei s-au udat un pic, dar m-am întors în cursă. Mă gândeam că, dacă renunț, nimeni nu va crede că femeile pot să fie capabile să alerge un maraton. Dacă renunț, toți ar fi spus că a fost doar un mod de a atrage atenția. Dacă renunț, femeile nu ar avea acces prea curând la anumite competiții sportive. Teama și sentimentul de umilință s-au transformat în furie.

După patru ani de la acel moment, în 1972, la maratonul de la Boston femeile s-au putut înscrie oficial. În 1974, Kathrine Switzer a câștigat maratonul New York City. Ea povestea despre starea de bine și echilibru pe care o simte când aleargă: „Simt cum furia mea se împrăștie pe măsură ce se adună kilometri – nu poți alerga și să rămâi nervos.”

Numărul curselor și al participanților la maratoane a crescut semnificativ în anii ’80, evoluție ce se datorează în primul rând organizatorilor ce au început să fie financiar implicați și să atragă o mulțime de sponsori. În 1984, Comitetul Olimpic Internațional a inclus un maraton pentru femei la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Prima câștigătoare a fost o femeie din America.

Tot mai mulți | Pixabay

Premii

Un alt motiv ce a atras o mulțime de participanți a fost recompensa financiară. În 28 iunie 1981, la cursa din Portland, Oregon, au fost oferite câștigătorilor premii substanțiale în bani, ceea ce i-a determinat pe mulți să renunțe la statutul de alergător amator și să devină atleți care trăiesc din participarea la maratoane.

În prezent, maratonul a intrat în cultura populară în multe țări și face parte din stilul de viață al multora.

Pentru inspirație, am invitat câțiva oameni care au ani de experiență și se înscriu regulat la maratoane, semimaratoane, ultramaratoane, să-și spună fiecare povestea unică despre această pasiunea de a alerga în competiții.

Andra la Ciucaș X3, 2017 | Foto: Irina Anton, Fisheye

Andra: „Ceea ce azi pare imposibil poate deveni realitate într-o zi, dacă ești consecvent, muncești și ai răbdare”

Andra are 33 de ani, lucrează ca Freelance Content Writer și scrie și pe blogul personal numit leit după firea ei, Zâmbet și Sănătate. Când nu scrie, aleargă. S-a apucat să alerge întâmplător, zice ea, prin 2010, „pentru că într-o zi eram nervoasă rău și am simţit nevoia să mă descarc cumva”.

După această experiență, s-a gândit că nu ar fi rău să alerge o dată pe săptămână, ceea ce a început să facă. Nu a avut un obiectiv anume, nici nu s-a gândit că va fi cucerită de acest sport. Alerga, fiindcă, la sfârșit, era mai calmă, și „a fost doar o curiozitate, un mod de a mă elibera de gândurile negative”.

Atunci nici nu știa că și oamenii obișnuiți, adică cei care nu fac atletism de performanță, pot să se înscrie la un maraton. „Nu știam ce-i ăla pace, ce e bine să mănânci când alergi, ce încălțăminte și haine sunt recomandate, ce aplicații de contorizare a distanțelor există și multe alte lucruri. Nu-mi imaginam că există persoane care pot alerga peste 100 kilometri și cu atât mai puțin că într-o zi voi fi și eu una dintre ele”, povestește Andra.

Tot ce știa atunci era ceva legat de pantofii cu care alerga – să fie cu un număr mai mare decât purta în mod normal.

Andra,  Ecomaraton Moieciu, 2018  | Foto: Lucian Istrate

O prietenă i-a povestit într-o zi cât de grozav a fost la semimaratonul București din 2013 la care ea participase. „Pe atunci alergam și eu vreo 10 – 12 kilometri și mi-am zis că un semimaraton ar fi realist și pentru mine. Am început un antrenament pe cont propriu. Nu cred că am zis cuiva de planul meu. Ieșeam de două, trei ori pe săptămână în parc și creșteam distanța puțin câte puțin. Alergam ca melcul, dar ce mai conta? Înainte de cursă ajunsesem să fac 17 – 18 kilometri. Mi-a plăcut atât de mult experiența cursei, încât mi-am propus ca anul următor să alerg și un maraton. Ideea a fost să văd cum e, dar apoi să rămân la alergările de până în 21 kilometri”, spune Andra.

În octombrie 2014, a participat la primul ei maraton și „m-am simțit atât de bine, că mi-am dorit să mai trăiesc senzațiile respective”. Asta nu înseamnă că nu a chinuit-o câteva zile febra musculară.

Au urmat cursele montane, cu diferențe de nivel, iar în 2017 s-a încumetat să alerge primul ultramaraton de asfalt, pe o distanță de 52 de kilometri.

După câteva luni, a trecut la o nouă etapă, când a alergat prima cursă de 12 ore, unde a parcurs 107 kilometri. Andra explică: „La acest tip de curse nu alergi o distanță anume, ci o durată de timp. Fiecare aleargă cât mai mulți kilometri într-o durată fixă, care poate fi 6 ore, 12 ore, 24 ore sau chiar… zece zile, evident, cu pauze de somn, mâncat etc.”

Andra,  Ecomaraton Moieciu, 2018  | Foto: Fisheye

Numește micile accidentări suferite în acești ani de când participă la curse printre momentele cele mai dificile legate de pasiunea ei: „A trebuit să fac pauză și asta mi s-a părut foarte greu de suportat, aveam senzația că-mi lipsește ceva, mă simțeam «mai puțin alergătoare», cred”.

Mi-a povestit și despre lecțiile pe care le-a învățat datorită alergării. În primul rând, „ceea ce azi pare imposibil poate deveni realitate într-o zi, dacă ești consecvent, muncești și ai răbdare”. Apoi e vorba de ce priorități ai. „«N-am timp» s-a transformat într-un refren pe care îl aud peste tot în jur. De fapt, totul ține de importanța pe care o acorzi diferitelor activități din viața ta. Plus un dram de organizare, dar asta se exersează, se învață, dacă îți dorești”, scria Andra într-un articol dedicat celor mai valoroase lecții învățate de la alergare.

Alergarea i-a schimbat complet stilul de viață, mărturisește ea. „Am devenit iubitoare (și dependentă) de tot ce înseamnă mișcare. Îmi place să fiu cât mai activă, să merg pe jos, să urc scări, să fac drumeții la munte. Anul trecut m-am apucat să învăț să înot.” Participă frecvent la competiții, fie de șosea, fie montane. A devenit mai atentă și la mâncare, la nevoile corpului. Mai mult, tot datorită acestor curse a cunoscut oameni deosebiți, fiecare cu o poveste de viață.  

„Datorită curselor montane, am redescoperit cât de plăcut e să alergi în natură și ce senzație incredibilă de libertate îți oferă muntele. Alergarea mi-a dat mai multă încredere în mine și în abilitățile mele, am descoperit că am resurse de care nu eram conștientă. Am devenit mai organizată, mai atentă la timpul și prioritățile mele”, spune Andra.

Andra,  Maratonul Chișinău, 2017 | Foto: Organizatori

Din experiența ei, înainte de alergare, carbohidrații sunt baza, deși, recomandă ea, fiecare va trebui să testeze și să afle cu ce se împacă organismul lui.

„Depinde mult și de distanță: la o cursă scurtă, de 5 – 10 kilometri, alergată la un ritm scăzut sau mediu, nu e nevoie de cine știe ce alimente speciale sau suplimente. La alergările mai lungi, hidratarea și alimentarea sunt esențiale. Există tot felul de băuturi pentru sportivi, geluri și batoane cu proteine și carbohidrați, ușor de înghițit și digerat, care dau energie sau ajută la refacere.”

Andra,  Ciucaș X3, 2017 | Foto: Cornel Pochiu, Fisheye

Fiecare cursă, în afară de cele organizate de instituții publice, are o taxă de înscriere ce variază în funcție de perioada în care te înscrii sau de numărul participanților. „Pentru taxa plătită, pe lângă participarea propriu-zisă, primești un kit cu diferite produse. De exemplu: tricou personalizat cu logo-ul cursei, șapcă, bandană, creme pentru dureri musculare, suplimente alimentare, șosete, geluri, batoane și alte produse sportive, carduri de reducere. Fiecare cursă are un kit diferit, la unele mai bogat, la altele simbolic. În plus, sunt asigurate: numărul de concurs, cronometrarea, fotografiile, asistența medicală, punctele de hidratare și alimentare de pe traseu. Din loc în loc, sunt mese cu apă, izotonic, banane, mere, portocale, glucoză, ciocolată, covrigei, fructe uscate, nuci, brânză etc. – dacă e o cursă mai lungă, de ultramaraton pot fi chiar și mâncăruri calde. Și medalia, desigur.”

Deși nu-i place să vorbească despre planurile de viitor, pentru anul anul acesta dorește să se bucure de odihnă și refacere și să alerge la munte fără să uite că „alergarea este în primul rând despre energie și bucurie, nu (doar) despre distanțe sau timpi”.

Andra,  S24H, 2018 | Foto: Tiberiu Adrian Purcari

Acum, după câțiva ani de experiență, alege cursele la care participă în funcție de traseu, de recomandările prietenilor, de probele disponibile (semimaraton, maraton, alte distanțe etc), de locație, dacă e foarte departe sau mai greu accesibil, se gândește de două ori, de taxa de participare și de kitul oferit.

Evident, oricine se poate bucura de alergare fără să participe la vreo cursă. Și totuși, o participarea la o competiție înseamnă ceva mai mult.

„Personal, aleg să particip la competiții de alergare din același motiv pentru care cineva alege să plătească pentru a merge la un concert sau la un festival sau la un meci de fotbal, deși ar putea foarte bine să privească evenimentul respectiv la televizor sau pe net, gratuit. Este vorba de atmosfera care se creează acolo și de conexiunea cu ceilalți alergători. În plus, datorită unor astfel de curse am (re)descoperit locuri în care poate nu aș fi ajuns altfel, de exemplu, Roșia Montană, Cheia, Arad, Timișoara. Desigur, faptul că văd alături de mine alți alergători mă motivează și mă impulsionează să scot un timp mai bun, deci și factorul „competiție” are un rol important la curse. Cursele de alergare (dacă sunt dintre cele reușite) sunt adevărate festivaluri; mai ales la cele montane, uneori se combină probele de alergare cu alte activități drumeții, discuții, chiar concerte, pentru a fi o experiență cât mai faină.”

Pe Andra o poți urmări pe Instagram , Facebook  și pe blogul ei

Florin Simion: „Alergarea m-a ambiționat să nu renunț niciodată la ceva în care cred”

Florin Simion, Ciucaș X3, 2018, Ultramaraton, 105 kilometri, 9 participări din 9 | Foto: Organizatori

Am povestit și cu Florin Silviu Simion, în vârstă de 38 de ani, de profesie project manager, atunci când nu aleargă. Are un băiat de cinci ani, Pavel, și, îmi spune, soția lui, Mariana, a alergat și ea în trecut. Când nu aleargă, mărturisește că tot la alergare se gândește și se ocupă de Asociația Time Trial Running și de antrenamentele pe care le organizează asociația.

Florin a participat până acum la  142 de maratoane și la peste 20 de ultramaratoane și a câștigat 15. Povestea lui cu alergarea începe din școală – îi plăcea, zice el, ceea ce toți ceilalți detestau, să alerge pe distanțe lungi. „Chiar și acum caut motivație acolo unde ceilalți nu o găsesc sau nu o văd”, spune Florin.

Spre finalul liceului, a început să participe la competiții, cu toate că, mărturisește acum, atunci afla foarte greu unde și când aveau loc; în plus, nici nu găsea informații legate de ce înseamnă alergarea.

Își amintește de prima lui încercare de a se înscrie la un maraton. „O venerabilă doamnă nu m-a lăsat, sesizând lipsa de pregătire de orice fel”, spune Florin.  

Anul 2000 a însemnat primul semimaraton la care a alergat și pe care l-a terminat într-o oră și 46 de minute. În anul următor, după o pregătire de câteva săptămâni, a alergat la un alt semimaraton unde a scos cu zece minute mai puțin.

„Au trecut mulți ani până la primul maraton care a fost la  munte, în 2009, deși atunci nu îmi era clar ce înseamnă un maraton pe munte. Eu știam că pe munte se fac drumeții, nu că se aleargă. Alte două maratoane montane am făcut în anul următor”, povestește Florin.

Consideră că abia din 2011 a intrat efectiv în lumea alergării, cum spune, după ce s-a înscris într-un club al pasionaților de maraton. A urmat primul maraton de șosea, un maraton internațional organizat în Cluj-Napoca.

Florin Simion, S24H, 2018, la finalul cursei de 24 de ore, 205 kilometri | Foto: Organizatori

Mi-a vorbit și despre momentele grele, despre ce înseamnă cu adevărat acest stil de viață pentru el, ce i-a adus bun, cum l-a schimbat.

„Pasiunea pentru alergare a existat dintotdeauna, însă lucrurile s-au pus  la punct abia când am hotărât că e momentul să progresez. Momentele dificile din alergare sunt de fapt o împăcare cu mine însumi, întrucât ele țin de mine, de efortul depus, de condiții și de natură și nu sunt provocate de oameni, de societate. Un moment greu prin care am trecut s-a întâmplat în 2015, în cadrul Ultramaratonului Transfăgărășan, pe o distanță de 64 de kilometri. După kilometrul 50, în urcare fiind, am rămas fără energie. Am început să amețesc. În vârful pantei, la Bâlea, m-am oprit cinci minute și am mâncat și am băut tot ce-am găsit. Eram pe primul loc. M-am încăpățânat să cred că pot să-mi revin fizic și așa s-a întâmplat. Am zburat către sosire, mai ales când locul 2 se apropiase la două minute. Până la final, am mărit avansul la 5 minute. Sună a clișeu, dar, din 2011, alergarea este pentru mine un mod de viață, m-a făcut mai puternic, m-a provocat să-mi doresc mai mult, m-a ambiționat să nu renunț niciodată la ceva în care cred. M-a ajutat să gândesc mai limpede. În plus, mi-am dorit să dau alergării înapoi ceva, așa că m-am implicat în evenimente și am creat și proiectele Time Trial Running (TTR) și TTR Park Run – antrenamente competitive și de grup”, mărturisește Florin.

Florin Simion, Locul 3 Open – S24H , Locul 2 – Campionatul Național de Ultramaraton 24H | Foto: Organizatori

În timpul unui maraton montan, și-a creat o deviză personală: „Când simți că nu mai poți să mergi, aleargă!”

Pentru cei care vor să intre și ei în lumea alergării, Florin are câteva sugestii: „La început, motivațiile pot fi diferite pentru fiecare. Important e să încerce, să vadă ce li se potrivește, nu au nimic de pierdut. Dar pentru  a continua, atunci e vital să-și găsească motivații puternice. Îi va ajuta să se înscrie la competiții, să se antreneze pe perioade lungi. Treptat, se vor obișnui cu efortul și nu vor renunța ușor.”

Aleargă cu sufletul, spune Florin, și el asta face. Mereu a încercat noi competiții, însă acum primește invitații și merge la acele competiții la care a avut participări consecutive. Printre cele mai apropiate de sufletul lui, la care va merge și în 2019, sunt Cozia Mountain Run, Ciucaș X 3, DHL Marathon, Maratonul Zăpezii (ce s-a desfășurat deja) și în special Maratonul 1 Decembrie, când este și ziua lui, pe care, de câțiva ani, o sărbătorește în acest stil.

Pe Florin Simion îl poți urmări pe Facebook și pe website-ul Asociației Time Trial Running

Maria Trif: „Am învățat că limitele mele sunt mult mai mari decât am crezut”

Maria Trif, Semimaratonul Nashville, 26 aprilie 2009 | Foto din colecția Mariei Trif

Maria Trif are 47 de ani și de 18 locuiește în Statele Unite. În prezent, lucrează ca logistics manager la Smith & Nephew.

Maria a descoperit plăcerea alergării în urmă cu zece ani iar acum distanța favorită este semimaratonul. În ianuarie 2009, merge ea pe firul poveștii, a început să meargă la pas rapid cam două ore în weekend alături de o prietenă care dorea să slăbească. „Eu mai făceam yoga și pilates ca să mă mențin în formă. Mersul pe străzi îmi amintea de plimbările din România”, spune Maria.

I-a povestit într-o zi unei prietene de acele plimbări, iar aceasta i-a spus că, de fapt, în fiecare weekend, parcurge distanța unui semimaraton. Lucru la care nu s-a gândit până atunci.

„Acea prietenă intenționa să meargă în aprilie la Nashville să participe la un semimaraton, tot ca «mergătoare», nu ca alergătoare. M-a invitat să merg cu ea și m-am dus. Atmosfera în timpul cursei a fost superbă. Erau undeva la 16.000 de participanți, noi eram la coadă, dar spectatorii ne-au făcut galerie de parcă noi am fi câștigat cursa. Nu mai trăisem așa ceva: oameni necunoscuți strigau la noi că îi inspirăm, că facem treabă bună, a fost extraordinar. Mi-a plăcut așa de mult încât am decis să fac asta din nou”, își amintește Maria de începutul poveștii ei legate de lumea curselor de maraton.

A aflat că se organizează și în Memphis curse de semimaraton unde sunt acceptați și cei care merg în pas rapid, nu numai cei care aleargă. Asta înseamnă că traseul și linia de sosire sunt disponibile mai mult timp pentru a putea finaliza și cei care nu aleargă.

Maria Trif, la finalul unei curse St. Jude, cu crampe la piciorul stâng | Foto din colecția Mariei Trif

În decembrie 2009, s-a înscris la un semimaraton ca alergător de caritate, adică a strâns bani pentru copii bolnavi de cancer de la spitalul St. Jude din orașul în care locuiește.

„Microbul clar mă prinse. Am început să mă gândesc să termin în timpi mai buni, și, încet, încet, an după an, am început să alerg mai mult decât să merg”, povestește Maria.  

Alergatul i-a oferit mai mult timp petrecut afară din casă și de la birou, timp de gândire și meditație, iar cursele aveau un scop: ieșea să se antreneze ca să atingă un obiectiv propus. Acest lucru era important ca să o motiveze să nu cedeze în zilele când se simțea extenuată.

„Fac asta de 10 ani, și încă nu s-a întâmplat ca, după o alergare de câțiva kilometri, să regret că nu am cedat gândului «stai mai bine în casă și uită-te la TV și relaxează-te»”, spune cu mândrie Maria.

Un moment trist din istoria maratonului de la Boston a avut loc în anul 2013. Maria își amintește că, în acea zi, era la birou și discuta cu alți colegi, alergători și ei, despre obiectivele lor din acel an legate de curse.

Maria Trif, la finalul unei curse St. Jude | Foto din colecția Mariei Trif

„Eu avusesem sindromul Bandei Iliotibiale (n.red. poate apărea și în urma alergării pe distanțe foarte mari) de la piciorul stâng, în timpul unui semimaraton din martie, și decisesem să reduc distanța alergată, să nu mai fac semimaratoane, ci doar 10 kilometri. Câteva ore mai târziu, am auzit la știri de bombardamentul de la maratonul de la Boston. Trei oameni morți și sute de răniți, toți spectatori. Mi-am amintit instantaneu cum motivul pentru care ajunsesem să alerg au fost spectatorii de la primul semimaraton făcut în Nashville, în 2009. Mi-am amintit cum m-au umplut de energie, cum mi-au dat încredere în mine, cât de generoși au fost cu timpul lor și au stat ore întregi așteptându-ne și pe noi, ăia înceții.”

Copleșită de eveniment, a luat o decizie impulsivă: să alerge un maraton. A mers la antrenoarea ei de la birou unde aveau sală de fitness și, cu emoții și printre lacrimi, i-a spus că s-a hotărât să nu reducă cursele la 10 kilometri, ci să alerge la un maraton. La maratonul de la Boston.  

„Fire rațională, dar caldă, ea nu mi-a spus că sunt nebună, ci că sunt două probleme: în primul rând, ca să alergi la maratonul de la Boston trebuie să te califici. Timpii în care alergam eu semimaratoane erau departe de o calificare pentru Boston. În al doilea rând, eu nu alergasem vreodată la un maraton și habar nu aveam dacă sunt în stare să merg/alerg 42 de kilometri. După ce m-a adus cu picioarele, mi-a spus că există opțiunea ca alergător de caritate”, rememorează Maria.  

Există mai multe organizații neguvernamentale afiliate la BAA (Boston Athletic Association) ce primesc alergători în cursă în schimbul strângerii unei anumite sume.

Maria Trif, a doua de la dreapta, Road Race| Foto din colecția Mariei Trif

„Eu alergasem pentru spitalul St Jude deja de patru ani la rând, aveam experiență să strâng bani pentru ONG-uri, dar trebuia să găsesc organizația care să mă accepte”, spune Maria.

An de an, sunt mii de alergători care doresc să intre în cursa maratonului de la Boston, iar candidații pentru acele locuri de caritate sunt mulți. A decis să alerge în acel an pentru maratonul St. Jude, și nu cursa de 10 kilometri. A făcut planul de antrenamente și s-a apucat de lucru.

„Mi s-a întâmplat de multe ori să simt că am fost la locul potrivit și la timpul potrivit. Așa și cu decizia mea să alerg maratonul St Jude din 2013. Prietena mea, Pam, avea în bucket list să alerge un maraton și mi-a spus că se antrenează cu mine și că putem alerga împreună în 7 decembrie, când era cursa. Zis și făcut. Antrenamentele n-au fost ușoare, dar distanțele alea de 25 – 30 – 35 kilometri au fost mai ușor de parcurs cu o parteneră decât de una singură cum mă antrenasem până atunci”, povestește Maria.

Maratonul St. Jude din decembrie 2013 a fost însă anulat de organizatori din cauza vremii. „Era gheață pe cablurile electrice și le-a fost teamă că se vor rupe și vor cădea pe alergători, așa că au decis să o anuleze”, își amintește Maria.

Nu a renunțat însă la ideea de a alerga la un maraton, iar după o săptămână a mers în Texas la maratonul McAllen. „Acum, că alergasem un maraton, trebuia să găsesc o organizație de caritate pentru care puteam să alerg la Boston. Am fost acceptată de o fundație să alerg la maratonul de la Boston din 2015. L-am alergat și asta a fost una dintre cele mai fascinante experiențe pentru mine”, spune Maria Trif.

Motivația de a alerga a descoperit-o în primul rând în atmosfera acelor curse. Apoi, se întâlnește mereu cu alți prieteni pasionați și ei de aceste curse, și nu doar pentru a alerga, ci pentru a lua masa împreună. „Ne susținem unii pe alții, ne ajutăm. Endorfinele fac minuni din starea de spirit a unui om”, zice Maria.

Își amintește de momentele dificile pe care le-a avut și cum le-a depășit: „Știi, alergătorii sunt ca un cult. Se susțin unii pe alții și se ajută enorm. Când m-am antrenat pentru maraton și a trebuit să alerg distanțe de peste 20 de kilometri, prietenii și-au făcut programul de alergat în jurul programului meu ca să am pe toată distanța companie. Când am fost accidentată și nu am putut alerga, am primit continuu emailuri, telefoane și texte care să-mi ridice moralul.”

Maria îmi spune că și-a pus pe perete un motto care o ajută de fiecare dată să continue: „Dacă visurile tale nu te sperie, înseamnă că nu sunt suficient de mari”.

Maria Trif, dreapta, la linia de sosire a maratonului de la Boston, 2015| Foto din colecția Mariei Trif

Alergatul e acum parte din viața ei. Îmi spune, amuzată, că are mai mulți pantofi de sport decât cu toc, deși o viață a visat să aibă mulți pantofi cu toc. „Am învățat că limitele mele sunt mult mai mari decât am crezut, dar că trebuie răbdare, antrenamente și sacrificii ca să trăiesc un vis mare”, spune Maria Trif.

Pentru 2019, dorește să alerge din nou cu regularitate și să mai finalizeze un maraton. În fiecare an, aleargă pentru o cursă St. Jude, unde strânge bani ce susțin proiecte de caritate. „Locuiesc într-un oraș cu o comunitate foarte mare de alergători de toate distanțele și vitezele. E cel puțin o cursă în fiecare weekend”, menționează Maria.

În fiecare an, alege însă și o destinație nouă, pentru a combina pasiunea de a călători cu cea de a alerga. În 2019, de exemplu, va alerga la semimaratonul Oak Barrel.

Cele mai multe curse susțin și o organizație de caritate, spune Maria Trif, iar o parte din taxa de participare este donată asociației respective. Sunt și curse unde participanții pot strânge bani – donații de la alți oameni – pentru organizații de caritate. „Așa este evenimentul St Jude ce are loc în primul weekend din decembrie. Cei care doresc să participe ca heroes – cei care strâng donații pentru proiectele de caritate St Jude – au anumite avantaje: primesc un tricou cu sigla St Jude să se antreneze în el, au o sală special amenajată la sfârșitul curselor, unde este mâncare mai variată, li se oferă masaj, primesc tot felul de produse cu siglă, iar dacă se angajează să strângă o sumă mai mare, primesc și camera la hotel aproape de linia de start”, explică Maria ce înseamnă și cum funcționează strângerea de fonduri pentru organizații implicate în diferite acțiuni de caritate.

Pe Maria o poți urmări pe Facebook și pe pagina ei I am a St. Jude Hero , unde se poate dona pentru copii bolnavi de cancer și pentru cercetare în vederea descoperirii unui tratament.

Orice poveste adevărată poate să fie o inspirație pentru visurile de toate formele și culorile pe care le aveți. Cât despre mine, parcă începe să mă bată un gând… Orice ar fi, e ceva provocator în aerul de primăvară proaspătă. Așadar, când simți că nu mai poți să mergi, aleargă!

 

Exit mobile version