CITIRE

Când voi îmbătrâni. Inventatorul ironiei și lista ...

Când voi îmbătrâni. Inventatorul ironiei și lista lui cu hotărâri pentru bătrânețe

„Toată lumea năzuiește să trăiască mult; nimeni însă n-ar dori să îmbătrânească”, scria Jonathan Swift în Cugetările lui din 1706.

Istoricul francez Hippolyte Taine l-a numit „inventatorul ironiei” pe cel care a rămas cunoscut în mod special ca autorul cărții Călătoriile lui Gulliver (Călătoriile lui Gulliver în mai multe țări depărtate ale lumii, titlul complet), publicată prima dată în 1726, anul în care Swift împlinise 59 de ani.

Născut la Dublin, în Irlanda, în 30 noiembrie 1667, din părinți englezi, Jonathan nu și-a cunoscut tatăl, deoarece acesta a murit înainte de a veni el pe lume. Mama lui l-a încredințat unui unchi care i-a oferit de timpuriu sărăcie și lipsuri, pe lângă umilințele la care l-au supus rudele cu zgârcenia lor față de copil.

Casa în care s-a născut Jonathan Swift, ilustrație din cartea The Life of Jonathan Swift de John Francis Waller, desen de T. Morton | Houghton Library, Harvard University

Casa în care s-a născut Jonathan Swift, ilustrație din cartea The Life of Jonathan Swift de John Francis Waller, desen de T. Morton | Houghton Library, Harvard University

După școală, a urmat la colegiul Trinity din Dublin studii universitare pe care le-a întrerupt, fiindcă nu i s-au părut suficient de interesante. La 20 de ani, a părăsit Irlanda și, ajutat de mama lui, s-a stabilit la Leicester unde a fost angajat secretarul personal al lui Sir William Temple, un om politic influent. La moartea lui Sir William Temple, în 1699, Swift a scris că a murit la ora unu dimineața și „cu el tot ce era măreț și bun printre oameni”.

În timpul în care a locuit în casa familiei Temple, Swift a avut la îndemână bogata bibliotecă și a citat cu nesaț clasicii. Mai mult, a avut ocazia să întâlnească cei mai de seamă englezi ai vremii.

În speranța de a deveni episcop, a părăsit casa lui Temple, însă nu a căpătat decât „o modestă funcție ecleziastică într-un cătun umil din Irlanda”, scria Leon D. Levițchi.

În acel cătun umil, a scris Povestea unui poloboc (A Tale of a Tub), o excelentă satiră din literatură engleză, în care a ironizat aspecte din viața religioasă a Angliei. Și tot atunci, pentru a lua apărarea lui Sir William Temple, în disputa dintre „antici” și „moderni”, a scris Bătălia cărților (The Battle of the Books).

A fost perioada în care a început să fie tot mai interesat de lupta aprigă dintre partidele politice whig și tory. La început, a îmbrățișat principiile whig, însă după ani, în 1710, a trecut în tabăra tory, decizie, comentată de critici, a unui om care s-a edificat cu privire la „practicile reprobabile” – mită, favoritism, rapacitate, asuprirea celor săraci – ale partidului whig aflat la putere. Călătoriile lui Gulliver, carte ce „nu a fost nicidecum scrisă pentru copii”, cum menționa Leon D. Levițchi, așa cum Occidentul a încercat să o prezinte de cele mai multe ori, reflectă toate acele realități sociale observate de Swift.

O ilustrație cu Jonathan Swift ca preceptor al tinerei Esther Johnson, Stella | Sursa: timetoast

O ilustrație cu Jonathan Swift ca preceptor al tinerei Esther Johnson, Stella | Sursa: timetoast

Tot în casa lui Temple, unde a petrecut una dintre cele mai frumoase și senine perioade din viața lui, Swift a întâlnit-o pe Esther Johnson, atunci o copiliță de vreo opt ani, Stella, cum i-a spus el, și a fost desemnat să se ocupe și de educația ei. Fata a fost născută în Richmond, Surrey, dar și-a petrecut copilăria în casa lui Sir William Temple. Despre părinții ei există diferite speculații, una dintre acestea fiind că mama ei era o apropiată a surorii lui Temple, prin urmare mama și fiica erau văzute ca parte din familie. În Călătoriile lui Gulliver, personajul Glumdalclitch, buna fetiță a uriașului fermier din Brobdingnag, a fost inspirat de Stella.

După vreo zece ani, Swift a întâlnit-o din nou pe Stella, care ajunsese la aproape 18 ani, și, fermecat, a scris că a devenit „cea mai frumoasă, grațioasă și plăcută tânără din Londra”. Prin testament, Sir William Temple i-a lăsat fetei o proprietate în Irlanda și, la sugestia lui Swift, Stella s-a mutat acolo în 1702, deși a locuit în casa lui.

Rămâne și astăzi un mister și un subiect ce incită mințile multora și se discută mai departe, și anume dacă Stella și Swift au fost sau nu căsătoriți. Iar dacă s-au căsătorit care ar fi fost motivul pentru care mariajul lor nu a fost niciodată făcut public.

Se spune că au fost căsătoriți, fără martori, de episcopul din Clogher, un prieten vechi al lui Swift, iar cei doi au hotărât, nu se știe de ce, să țină secretă căsătoria lot. Stella a spus întotdeauna că este necăsătorită (fată bătrână), la fel ca și Swift care declara oriunde că este un bărbat necăsătorit. Mai mult, când povestea a început să fie făcută publică, episcopul din Clogher, singurul martor al unirii lor oficiale, dacă acea căsătorie ar fi avut într-adevăr loc, murise.

Stella, Esther Johnson (1681-1728) | © National Gallery of Ireland

Stella, Esther Johnson (1681-1728) | © National Gallery of Ireland

Când preotul William Tisdall, un prieten comun al celor doi, i-a spus lui Swift că ar dori să o ia în căsătorie pe Stella, Swift și-a arătat indignarea și disprețul și, într-o scrisoare a precizat, totuși pe un ton destul de amabil, obiecțiile lui împotriva acelei intenții, prima fiind că Tisdall nu poate susține financiar o soție. Nu se știe dacă Tisdall a cerut-o totuși în căsătorie pe Stella; dacă da, fără îndoială că a fost respins cât se poate de ferm.

Stella a devenit cunoscută în Dublin datorită educației și culturii ei; a avut în jurul ei un cerc de intelectuali și se spune că nu-i făcea deloc plăcea compania femeilor – pe care o găsea extrem de plictisitoare –, și se bucura doar de conversațiile cu bărbații.

O colecție cu „vorbe de spirit” scrise de Stella au fost publicate de Swift sub titlul Bon Mots de Stella, ca apendice la unele ediții ale cărții Călătoriile lui Gulliver. Colecția de 65 de scrisori de scrisori trimise Stellei de către Swift, între 1710 – 1713, A Journal to Stella, a fost publicată postum.

Stella a murit la numai 46 de ani și a fost înmormântată în catedrala St. Patrick din Dublin, administrată din 1713 de Swift. Când Jonathan Swift a murit, în 19 octombrie 1745, la vârsta de 77 de ani, a fost înmormântat lângă Stella lui, așa cum a dorit.

Jonathan Swift, portret de Charles Jervas; Domeniu public | Catedrala St. Patrick din Dublin, Irlanda, unde au fost înmormântați Esther Johnson și Jonathan Swift, pictură de Gabriel Berenger, 1958

Jonathan Swift, portret de Charles Jervas; Domeniu public | Catedrala St. Patrick din Dublin, Irlanda, unde au fost înmormântați Esther Johnson și Jonathan Swift, pictură de Gabriel Berenger, 1958

Când voi îmbătrâni

În 1699, când avea 32 de ani, Jonathan Swift a scris Când voi îmbătrâni (When I Come to Be Old), ce cuprinde o listă cu 17 hotărâri de care ar dori să țină seamă atunci când va ajunge la bătrânețe. „Inventatorul ironiei” se regăsește și aici, mai ales la final. Iată care au fost hotărârile lui Jonathan Swift pentru bătrânețe (preluate din cartea Călătoriile lui Gulliver, Editura Univers, 1985, traducere de Leon Levițchi):

Să nu mă însor cu o femeie tânără.

Să nu mă întovărășesc cu cei tineri decât în cazul când compania mea e cu adevărat dorită de ei.

Să nu fiu arțăgos, ursuz ori neîncrezător.

Să nu disprețuiesc înfățișările noului în inteligență, modă, oameni, război, ș.a.

Să nu fug după copii: să-i las cât de rar să se apropie de mine.

Să nu povestesc mereu același lucru la toată lumea.

Să nu fiu hrăpăreț.

Să nu nesocotesc buna-cuviință și curățenia și să ajung cuprins de îngălare.

Să nu mă arăt aspru cu tinerii, ci să mă port cu îngăduință față de nebuniile și slăbiciunile vârstei.

Să nu mă las influențat și să nu aplec urechea la bârfele viclene ale servitorimii și ale altora.

Să nu fiu prea săritor cu povețele, neplictisind decât pe cei care mi-ar cere sfatul.

Să rog pe câțiva prieteni buni să-mi spună care e hotărârea de care nu mă țin, ori cea pe care o nesocotesc, și în ce anume; și să mă îndrept în consecință.

Să nu vorbesc mult, sau despre mine.

Să nu mă laud cu frumusețea mea de altădată, cu puterea ori trecerea mea din tinerețe la femei ș.a.

Să nu dau crezare măgulirilor, sau să-mi închipui că pot fi iubit de o femeie tânără; et eos qui hæreditatem captant, odisse ac vitare. (Iar pe cei care umblă după moșteniri să-i urăsc și să-i ocolesc.)

Să nu fiu încăpățânat și îndărătnic.

Să nu pretind a îndeplini toate aceste hotărâri, ca nu care cumva să nu îndeplinesc nici una.

Cover: Jonathan Swift, portret de Charles Jervas; Domeniu public | Design: Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.