10 aprilie 2021, 15:07

Cântec, veselie, tinerețe. Sărbătoarea dragostei în satul românesc de odinioară

„Este anotimpul renașterii naturii și simbol al tuturor reînnoirilor din viața omului și din societate. Este anotimpul speranțelor și promisiunilor viitorului, pe care îl cântă poeții lumii, asociindu-l tinereții și dragostei.”

Legată de cântec, joc, veselie și dragoste, primăvara se simte cel mai intens „sentimentul trăirii naturii”, considera etnologul Ivan Evseev:

Grăbirea venirii primăverii, a căldurii binefăcătoare, reînverzirea câmpurilor și înflorirea livezilor au reprezentat la populații arhaice și în societățile tradiționale principalul scop și conținut al majorității riturilor calendaristice, indiferent de timpul realizării lor.

În acest anotimp al renașterii naturii, ca promisiune a nemuririi și vieții paradisiace, se situează majoritatea sărbătorilor.

La curțile dorului, Marcel Olinescu, Mitologie românească

Dragobete, întruchiparea principiului înnoirii

În tradiția populară românească, Dragobete, era fiu al Babei Dochia, dar complet opus firii ce a consacrat-o pe mama lui – ursuză, zgârcită, cu suflet hain.

Această legătură, explica Romulus Antonescu, „pune în evidență opoziția dintre bine și rău”. Dragobete este, după Ion Ghinoiu, „întruchiparea principiului pozitiv, al înnoirii, […] purtător al dragostei și voioșiei”.

Tinerii satelor, nota Ion Ghinoiu, au sărbătorit Dragobetele „până la mijlocul secolului al XX-lea la 24 și 28 februarie sau 1 și 25 martie”, în funcție de zona etnografică:

Dragobete este un zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă.
[…]
Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).

Dragobete, numit și Cap de Primăvară sau Cap de Vară, este „zeu al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile carpatice”, menționa etnograful Ion Ghinoiu.

El este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii la grecii antici.

Năvalnic | Sursa: Wikipedia

Năvalnicul, cel care „ia mințile fetelor”

Local, este numit și Năvalnicul, „un flăcău frumos căzut din cer care ia mințile fetelor și nevestelor tinere”, scria Ion Ghinoiu:

Fetele, cum îl vedeau, se prăpădeau după dânsul…Dacă intra undeva, în vreun sat, toate cărările se încurcau pentru fetele cele frumoase… Umblau femeile buimace, bete, nu altceva!

Povestea spune că, din pricina băietanului cel frumos, chiar și Maica Domnului își încurcă drumul prin pădure – „orișiunde s-ar fi întors, tot degeaba; trei zile și trei nopți a trebuit să rătăcească Prea Sfânta, până ce, într-o bună dimineață, drept în zori, se întâlnește în întunericul pădurii cu o babă îmbrăcată în cămașă albă, umblând după buruieni de leac, fiind și ea rătăcită de holteiul fermecător”.

Bătrâna îi spune Maicii Domnului că „îl caută pe Năvalnic-voinicul, cel ce ursește fetele, și am să-i fac de urât, să nu mai încurce cărările oamenilor”.

Năvalnicul, ascuns într-un tufiș, a auzit și, când s-a arătat ca să le ia viața celor două femei, Maica Domnului l-a recunoscut și „l-a blagoslovit: Năvalnic ești, năvalnic să fii. Între buruieni de dragoste ești și buruiană de dragoste să rămâi!”

Așa a rămas de atunci, se încheie povestea, „buruiană de dragoste, pentru leac”. Ion Ghinoiu scria:

Căci și acum el crește în păduri, pe vetre anume, știute de babe făcătoare de dragoste. De Sfânta Maria-Mare, în zorii zilei câte o babă însoțită de fete şi flăcăi care chiuie: «uiu! iu, iu, iu!» umblă prin pădure după planta de leac în dragoste.

Supărat nu se cade să meargă cineva la pădure după Năvalnic: el cere veselie şi voie bună.

Tinerii duc în mână zahăr, iar baba îmbrăcată în curată şi frumoasă cămeşă albă zice: «cum năvăleşte lumea la zahăr, aşa să năvălească şi dragostea la mine în casă!»

Mai tare şi mai cu foc se chiuie când tinerii dau cu ochii de buruiana dragostei, de năzdrăvanul şi frumosul Năvalnic.

În ziua de Dragobete, păsările se adună, se însoțesc | Credit foto: Jill Wellington / Pixabay

Așa cum se însoțesc păsările

În ziua de Dragobete, păsările se adună, se însoțesc, spune vorba din popor, – în Maramureș se spune că „se mărită păsările” – adică își găsesc perechea, iar fetele și băieții trebuie să se întâlnească:

Păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile. Păsările neînsoțite la Dragobete rămân stinghere și fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor.

Asemenea păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an:

«O femeie, numai mâna s-o pună pe un bărbat străin și va fi drăgăstoasă în tot cursul anului».

Fremătau luncile de veselie și dragoste

În vremuri de altădată, fetele și flăcăii, în special, dar și tinerii căsătoriți, din satele românești sărbătoreau Dragobetele, de obicei în ziua de 24 făurar, pentru a se bucura de dragoste tot anul.

În zorii zilei, se pieptănau, se primeneau și, dacă timpul era frumos, umblau după ghiocei și toporași sau după rămurele înverzite, în luncile din împrejurimile satului. Mai întâi porneau fetele, apoi veneau și băieții.

Dacă ploua sau ningea, fetele se adunau pe la case, pe la rude sau pe la prietene, unde mergeau și băieții. Cei care se iubeau își spuneau vorbe de dragoste, din credința că astfel le va fi bine tot anul și că vor fi îndrăgiți.

Nu era bine pentru tinerele care erau singure – se spune că acele fete nu își mai găseau perechea până la următorul Dragobete când, poate, aveau mai mult noroc în dragoste.

Din zăpada netopită până la Dragobete, fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă cu care se spălau apoi în anumite zile ale anului, pentru a-și păstra frumusețea și tinerețea pielii | Credit foto: Ilona Ilyés / Pixabay

Zăpada și lucrul de Dragobete

Începând cu 24 faur și în zilele ce urmau, în unele zone chiar și în luna martie, se făcea Dragobetele; din zăpada netopită până la Dragobete, fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă cu care se spălau apoi în anumite zile ale anului, pentru a-și păstra frumusețea și tinerețea pielii.

Exista obiceiul ca, la sfârșit de februarie, dar și martie, tinerele necăsătorite adunau din pădure neaua rămasă – numită „zăpada zânelor”, pentru că, se credea în popor, avea puterea magică de a da frumusețe tinerelor care o foloseau.

Din vremuri vechi se spunea despre cel care lucrează în ziua de Dragobete că „va cânta ca toate păsările”.

Descântecele de dragoste

Pentru a atrage dragostea și ulterior căsătoria – ce era extrem de importantă în viața omului, „flăcăii bătrâni sunt de râsul satului, dar vai de capul bietelor fete care împletesc cosițe albe” – oamenii s-au folosit de diferite credințe, obiceiuri și datini, multe adunate și transmise astfel de Arthur Gorovei.

În zilele de duminică, descântecele erau interzise, cu excepția celor de dragoste și de aflare a ursitei.

În serile de sâmbătă, fetele puneau unt la cumpăna fântânei ca să se uite lumea la ele așa cum se uită la fântână.

La pridvor, România, anii 1930 | Fotografie: Kurt Hielscher

Cea cu noroc în dragoste

Urătorii din ajunul sfântului Vasile purtau la clopoței și fire de busuioc – fetele care reușeau să ia un fir de acolo, se îmbăiau în apă cu busuioc și, în acest fel, credeau că feciorii se vor topi de dragul lor.

Busuiocul semănat în dimineața zilei de sfântul Gheorghe era înzestrat, se credea în popor, cu putere miraculoasă, scria Ion Ghinoiu:

Ajută fetele să afle cum le va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), să fie drăgăstoase și atrăgătoare flăcăilor precum în zicala populară: «A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc».

Fata care purta busuiocul la brâu, în sân, în păr sau îl punea sub pernă în ajunul marilor sărbători calendaristice își visa ursitul, avea noroc în dragoste și căsătorie, era plăcută și atrăgătoare.

Nunta la sat, Marcel Olinescu

Soarele și apa de izvor

Multe ritualuri de dragoste erau legate de zori de zi, înainte de răsăritul soarelui.

Fetele care erau la vârsta de măritat mergeau la izvor, când soarele nu se arăta încă pe cer, se spălau privind spre răsărit și rosteau formula:

Așa cum așteaptă oamenii ca să răsară soarele, la fel să mă aștepte și să mă dorească și pe mine flăcăii.

Un ceremonial tradițional: rămas bun, copilărie

În satul tradițional, momentul în care băieții și fetele treceau din rândul copiilor în cel al „flăcăilor de însurat și fetelor de măritat” avea „un caracter social predominant, stabilit de rânduiala obișnuielnică a colectivității”, scria Mihai Pop:

La momentul stabilit de datinile tradiționale, copilul era scos din mediul social în care a trăit în cadrul familiei, din rândul copiilor prieteni și introdus într-un mediu nou, care nu era numai de vârstă, ci uneori și de profesie. Prin aceasta el dobândea o serie de drepturi, de prerogative: putea merge la târg, la horă, la bal, la cârciumă, putea să facă parte din ceata de colindători, putea lua fetele la joc, putea să-și lase barbă.

În cadrul ceremonialului de trecere, acolo unde și-a mai păstrat formele tradiționale de desfășurare, tânărul trebuia să treacă o serie de probe de putere și de bărbăție, pentru a dovedi că este capabil să facă față îndatoririlor care îl așteaptă în noua stare.

Cei care au trecut în noua stare purtau uneori semne distinctive, la noi mai cu seamă fetele. Ele veneau la horă cu capul descoperit, cu părul împletit în cunună sau chiar cu cunună de flori pe cap.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.