5 august 2021, 8:12

Caragiale în anecdote: „Scoate dopul și lasă dracului opul”

„Toți așteaptă cu cafeaua. Dar trece o oră, două, trei, Caragiale nu se mai întoarce. Cei din casă, îngrijorați, se gândeau la vreo încurcătură cu unul sau mai mulți prieteni, sau, ferit-a Sfântul, la vreun accident. Spre seară, lucrurile se lămuresc…”

În 1879, Titu Maiorescu a mers din București la Iași pentru aniversarea Junimii. Cum avea obiceiul, a luat cu el șase tineri, pentru a fi prezentați junimiștilor. Printre ei, se afla și un anume Ion Luca Caragiale, atunci la vârsta de 27 de ani.

În Amintiri de la Junimea, Iacob Negruzzi povestea despre prima întâlnire cu I.L.Caragiale: „Spre marea noastră petrecere, Caragiale ne-a cetit așa de bine piesa sa O noapte furtunoasă, că ne-am tăvălit cu toții de râs”.

În Dicționarul Junimii, despre Caragiale Luca Ioan, Negruzzi trecuse „june pesimist, sceptic și cinic”.

„Spre marea noastră petrecere, Caragiale ne-a cetit așa de bine piesa sa O noapte furtunoasă, că ne-am tăvălit cu toții de râs”. (Iacob Negruzzi) | Portret al lui I. L. Caragiale, făcut la Sinaia, 1905, de A. Duschek | Sursa

„Departe de mahalaua culturală și politică românească”

„Legăturile mele cu el au fost mai mult decât literare; și omul, și scriitorul mi-au fost cu deosebire dragi”, povestea Octavian Goga despre Caragiale.

Cei doi s-au cunoscut la Berlin, prin 1904, unde Goga și-a continuat studiile, iar Caragiale a ales să trăiască în acel oraș „foarte departe de mahalaua culturală și politică românească”.

Tot Goga mărturisea, într-un interviu aparte, că „s-ar putea și ar trebui să se adune toate «anecdotele» și «cuvintele» care circulă asupra lui Caragiale. „S-ar alcătui cea mai originală operă critică din câte cunoaște literatura română, și poate literatura lumii”, credea Goga.

La 25 de ani de la moartea lui Ion Luca Caragiale, 9 iunie 1912, a fost publicat volumul Caragiale în anecdotă.

„Legăturile mele cu el au fost mai mult decât literare; și omul, și scriitorul mi-au fost cu deosebire dragi.” (Octavian Goga despre Caragiale) | I.L.Caragiale, Sursa foto: MNLR

Hârtia albă, Blajul și eternitatea

O întâmplare cu și despre Caragiale povestită de Octavian Goga:

La Blaj, unde ne aflam câțiva prieteni, în jurul unor pahare de vin, Caragiale simți nevoia să aibă alături și pe ceilalți prieteni – «Să-i scrim și lui Vlahuță!», zise și luă un condei și o hârtie.

Noi ceilalți am mai băut, am mai glumit – nenea Iancu scria mereu cu creionul pe hârtie. Târziu, când îi luarăm hârtia din mână să o iscălim și noi, citim doar atât: «Salutări din Blaj». «Bine, nene Iancule, de atâta vreme, numai asta ai putut scrie?»… «Nu știu, mă, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă, așa, o amețeală și o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu, care îmi pune o mână pe umăr, poate chiar eternitatea, și se uită să vadă ce scriu…»

Noi ceilalți am mai vorbit, am mai băut, am mai glumit – apoi, am adormit, pe rând. Caragiale a stat de vorbă, până n-a mai rămas unul treaz. A doua zi când m-am deșteptat, „nenea Iancu” sta încă de vorbă cu un primar, un țăran…

Opul și dopul

Celebru pe întreaga țară cu succesele pe care le-a obținut cu comediile sale […] Caragiale primi într-un rând vizita unui tânăr autor dramatic care venise la dânsul, instanță superioară în materie, să-i cetească o tragedie… numai în cinci acte și toată în versuri.”

Cum tânărul autor se afla în bune raporturi amicale cu Caragiale, el aduse cu dânsul și câteva sticle înfundate cu vin bun, spre a-l antrena în timpul lecturii. La fiece act, el deschidea câte o sticlă, cinstindu-l pe Caragiale, care se delecta nu cu versurile tragediei, ci cu veritabilul nectar.

Când poetul-tragedian, sufocat de lectura propriilor sale tirade, era gata s-o ia razna cu actul al cincilea, Caragiale îl opri:

– Măi, interesant, vin mai ai?

– Mai am o singură sticlă!

– Ad’o încoace! Scoate dopul și lasă dracului opul, că-mi strici toată dispoziția!

„Sunt în Leipzig pentru două zile. Veniți și voi cu cel dintâi tren, diseară este concert simfonic.” (I.L.Caragiale) | Leipzig, între 1890 – 1905 | Library of Congress, via Wikimedia

Cornurile și concertul lui Caragiale

Dimineața, în casa sa din București, Caragiale se pregătea să-și savureze cafeaua alături de cornurile pe care le aducea slujnica. Într-o zi, a considerat că acestea nu erau destul de proaspete și, fără să-și manifeste nemulțumirea, și-a luat pălăria și a plecat, în timp ce le-a zis celor din casă: «Mă duc să aduc eu niște cornuri bune!»

Toți așteaptă cu cafeaua. Dar trece o oră, două, trei, Caragiale nu se mai întoarce. Cei din casă, îngrijorați, se gândeau la vreo încurcătură cu unul sau mai mulți prieteni, sau, ferit-a Sfântul, la vreun accident.

Spre seară, lucrurile se lămuresc printr-o telegramă expediată acasă de Caragiale:

«Sunt în Leipzig pentru două zile. Veniți și voi cu cel dintâi tren, diseară este concert simfonic.»

Ana Conta Kernbach, care a notat întâmplarea de necrezut, a adăugat:

«Cât ai bate din palme, bagajele sunt gata – trebuie luat cel dintâi tren – și toată lumea pleacă spre concertul simfonic de la Leipzig».

„Marșuri să scoale universul, să-l ridice în sus!”

Caragiale a fost de altfel un meloman rafinat – spunea uneori că „și-a greșit cariera, ar fi trebuit să se facă muzician, nu scriitor”. Știa să fredoneze „matematic, exact, pasaj cu pasaj, frază cu frază, simfoniile lui Beethoven sau alte opere ale marilor muzicieni”. Nu savura însă „muzica națiunii lui, cântecele populare ale țărănimii”.

Ana Conta povestea că, în timpul unei discuții, Caragiale i-a spus: „Ce n-aș da să știu și eu a cânta barem din trișcă!”, iar ea l-a întrebat: „Ce ai fi compus?”. Caragiale i-a răspuns: „Mare lucru, poate nu; aș fi umplut însă lumea cu marșuri, da știi, marșuri să scoale universul, să-l ridice în sus!”

„Aflând dureroasa veste – a notat însuși Maiorescu – marele satiric și dramaturg a început să plângă dureros…” (Titu Maiorescu, Însemnări) | Sursa foto: MNLR

„A început să plângă dureros…

„I se cunosc glumele și ironiile, dar cei mai apropiați de dânsul […] au fost impresionați adesea de marea lui sensibilitate”, se povestește în volumul Caragiale în anecdotă. Un moment în care sentimentalismul lui Caragiale s-a manifestat:

O scenă impresionantă a fost aceea când, în casa lui Maiorescu, criticul i-a comunicat că Eminescu înnebunind a fost dus la casa de sănătate a doctorului Suțu.

Aflând dureroasa veste – a notat însuși Maiorescu – marele satiric și dramaturg a început să plângă dureros…

„A închis ochii departe de țară, în propriul exil…”

Volumul Caragiale în anecdotă, apărut la 25 de ani de la moartea lui I.L.Caragiale (30 ianuarie 1852 – 22 iunie 1912), se încheia cu aceste gânduri:

Acel care o viață întreagă a luptat împotriva tuturor vicisitudinilor ei; acel care și-a torturat sufletul în năzuința ideală de frumos și adevăr, acel care a îndurat atât de mult pentru a descreți frunțile semenilor săi; acel care ca un neîntrecut «giuvaergiu» a șlefuit cu meșteșugul artei sale limba și literatura națională, înzestrându-le cu opere nepieritoare – marele satiric și dramaturg I.L.Caragiale a închis ochii departe de țară, în propriul exil din Berlin…


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.