1 decembrie 2021, 8:26

Butade, capricii, nestatornicii: „Oricând îl auzeai exclamându-și vorba lui favorită: «– Țară e asta, mă?»”

„Boem, chefliu, greoi la muncă, spirit pornit întotdeauna la critică, niciodată mulțumit… nu era entuziast de nimic din ceea ce era românesc. El era un mare admirator a tot ce era străin, vorbesc de străini culți și civilizați.”

Sufleor, funcționar, șef de berărie

Între prieteni, era numit „Grecu”, mai rar, Luca, cel de-al doilea prenume, după tată, și aproape niciodată după primul prenume, Ion, începea Constantin Bacalbașa amintirile lui despre I. L. Caragiale.

Începuturile lui prin viață au fost dintre „cele mai modeste, aproape obscure”, scria Constantin Bacalbașa:

Dintr-un neam de actori, a crescut în culisele teatrului, a intrat în viață prin cușca sufleorului; a fost sufleor, a fost un mic slujbaș la Regia Monopolurilor Statului, a fost directorul unei mici berării. Singura slujbă mai răsărită pe care a avut-o a fost aceea, foarte vremelnică, de director general al teatrelor.

Caragiale a trăit în vremurile în care statul român era modest, guvernele și miniștrii aveau pudoare, risipa banului public nu era tolerată, iar favoriții primeau, cu mare greutate, oarecare favoruri.

„Cu Noaptea furtunoasă, Caragiale era lansat.” (Constantin Bacalbașa) | Stânga: Portret al lui I. L. Caragiale, făcut la Sinaia, 1905, de A. Duschek / Dreapta: Constantin Bacalbașa, sursă imagine: wikipedia

„A fost o revelație și o revoluție în lumea literară”

Numele lui a început să fie cunoscut, după cum menționa C. Bacalbașa în memoriile lui, prin 1877. Era în timpul războiului ruso-turco, când a tipărit o broșură umoristică.

Faima de „scriitor de talent” o câștigă însă cu O noapte furtunoasă. În noiembrie 1878, dramaturgul a citit piesa la Junimea, în anul următor, la 18 ianuarie, are loc premiera comediei la Teatrul Național din București și, după câteva luni, a fost publicată în Convorbiri literare.

Constantin Bacalbașa relata evenimentul de atunci:

A fost o revelație și o revoluție în lumea literară. Pe vremea aceea, era o opinie serioasă în București la la Iași, despre teatru și despre literatură se discuta și se polemiza cu patimă, oameni de frunte ai țării, oameni culți și cu însemnate situațiuni sociale, polemizau, își spuneau cuvântul, se interesau.

[…]

Director al teatrelor era atunci un om cult și superior, Ion Ghica, în comitetul teatrului era un Vasile Alcsandri, prin urmare îndrăzneala lui Caragiale – fiindcă era o mare îndrăzneală – putu să vadă lumina rampei.

[…]

Toți oamenii cu spirit novator, toți democrații care apăreau, au primit cu aplauze piesa atât de mult în conflict cu tradiția și cu rutina teatrului, dar toți ceilalți s-au zbârlit. Această piesă era considerată, de toată opinia ponderaților, drept o trivializare a primei noastre scene, Titu Maiorescu apăru în publicitate și, sub semnătura sa, luă apărarea piesei și a noului gen realist care-și făcea apariția.

[…]

Cu Noaptea furtunoasă, Caragiale era lansat.

I.L.Caragiale, Sursa foto: MNLR

Viața din Iași

Scria greu Caragiale, relatau unii dintre cei care l-au cunoscut și găsea tot felul de motive să nu se așeze la masa de scris. Când se așeza însă și începea să scrie, nu se oprea până când nu șlefuia fiecare cuvânt, fiecare frază, până la varianta ce îl mulțumea. O scrisoare pierdută, scria C. Bacalbașa, a avut „un foarte mare succes”, a fost „o izbândă fără contestație”. Afiliat al societății literare din Iași, Junimea, Caragiale a fost inspirat de oraș și de oamenii lui:

Piesa O scrisoare pierdută a scris-o inspirat de viața din Iași, în urma nopților petrecute la vestita Bolta Rece. Panu (n. Gheorghe/George Panu, avocat, ziarist, memorialist) pretindea chiar că multe din cuvintele de spirit din piesă, precum «Să avem faliții noștri» sau «La orele 12 trecute fix», erau culese din gura veselilor tovarăși ieșeni.

Era „un om al vremii lui”. (C. Bacalbașa) | Portret I.L.Caragiale

„Pentru mine, scrisul e o tortură”

  1. Bacalbașa își amintea de caietul pe care i l-a arătat într-o zi Caragiale care era „ciorna Scrisorii pierdute”: „«– Fericit om ești tu că poți scrie repede; pentru mine, scrisul e o tortură.» Și în adevăr, caietul lui era ceva de neînchipuit, cu adăugiri, ștersături și corectări”.

Muncea mult și nu dădea „ la lumină” decât acele rânduri definitiv lucrate și cizelate. La fel proceda și cu corespondența. Fiecare scrisoare pe care o trimitea era „revăzută, citită, recitită și scrisă frumos, caligrafic, fără o ștersătură”.

„Boem, chefliu, greoi la muncă”

Era „un om al vremii lui”, îl prezenta C. Bacalbașa:

Boem, chefliu, greoi la muncă, spirit pornit întotdeauna la critică, niciodată mulțumit.

Ce deosebire între el și Delavrancea!

Cu cât era de român Delavrancea, cu atât nu era Caragiale. Adică: nu era entuziast de nimic din ceea ce era românesc. El era un mare admirator a tot ce era străin, vorbesc de străini culți și civilizați.

Oricând îl auzeai exclamându-și vorba lui favorită: «– Țară e asta, mă?»

„Cu cât era de român Delavrancea, cu atât nu era Caragiale. Adică: nu era entuziast de nimic din ceea ce era românesc. El era un mare admirator a tot ce era străin, vorbesc de străini culți și civilizați.” (Constantin Bacalbașa)

Între prietenii lui apropiați, Alexandru Vlahuță și Barbu Șt. Delavrancea

„Nu este adevărat! Niciodată n-am spus…”

După cum nota Constantin Bacalbașa, Caragiale era cunoscut „pentru butadele, capriciile și mai ales pentru inconsecvențele de limbagiu”. Memorialisul menționa un episod petrecut în timpul unei conferințe de la Ateneu:

Domnul avocat Șonțu [n. Alexandru I. Șonțu, (1862–1941), publicist, profesor și avocat] ținând o conferință literară, între altele a zis: «– Literații nu sunt deloc favorizați în România. Bine a spus Caragiale că, dacă ar avea nouă copii, pe niciunul nu l-ar face literat.» Caragiale se găsea în loja comitetului.

După sfârșitul conferinței și pe când publicul ieșea din sală, autorul Nopței Furtunoase apăru în fața publicului și strigă: «– Nu este adevărat! Niciodată n-am spus că nu mi-aș face copiii literați…»

A fost un moment de emoțiune și s-a râs. Dar de față erau și câțiva prieteni ai lui Caragiale, care, cu câteva zile înainte, îl auziseră perorând: «– Nu, mă, în România nu trebuie să fii om de litere! Eu dacă aș avea 12 copii pe unul nu l-aș face literat, dar i-aș face pe toți oameni politici. Numai asta produce.»

„Nestabil, impresionabil și cam egoist”

Memorialistul Constantin Bacalbașa povestea despre Caragiale că era un „spirit foarte nestabil, foarte impresionabil și o fire cam egoistă”. Episodul cu o moștenire substanțială, ce i-a căzut plocon într-o bună zi lui Caragiale, „a scos la iveală egoismul lui”, comenta C. Bacalbașa.

Moștenirea însă i-a permis să ia drumul Berlinului, oraș unde s-a stabilit, „din simpatie pentru germani și admirație pentru prusieni”, preciza C. Bacalbașa, și unde dramaturgul a murit în iunie 1912.

Berlin, 1910, carte poștală

„Eu sunt un geniu, mă. După ce am să mor, o să vedeți!”

Constantin Bacalbașa a povestit și ultima lui întâlnire cu Caragiale:

L-am văzut pentru ultima oară pe Caragiale la 1911, când a venit în București. Am dejunat cu el și cu Delavrancea la Iordache. Mi s-a părut istovit, slăbit, lipsit de verva și vioiciunea pe care i le cunoscusem.

[…] Puțini camarazi atât de plăcuți în jurul unei mese ca dânsul.

Câteodată îl lua gura pe dinainte fiindcă avea despre dânsul o idee foarte mare. Mai ales când îl ațâțam, nu se mai stăpânea. Odată l-am luat la zeflemea cu privire la una dintre teoriile lui extravagante; dar s-a aprins.

«– Eu sunt un geniu, mă. După ce am să mor, o să vedeți!»

Și era plin de duh… A fost un om genial de o incomparabilă originalitate.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.