7 ianuarie 2023, 11:59

Cartea cea bună și despre cel care „se legăna cu patos în poezii de Schiller, visa Nirvana”

„Neastâmpărul geniului său în devenire nu-i îngăduie însă o dezvoltare «normală» pe băncile din ce în ce mai mari ale școlii. Într-o vârstă în care alții nu ies încă din straiele copilăriei, el simte mizeria crescândă a vieții.”

Există acele mici cărți mari ce nu s-ar putea vreodată pierde printre alte volume de dimensiuni impresionante ce stau pe rafturi de biblioteci. Despre o astfel de cărticică e vorba. E micuță, nu are mai mult de 35 de file, dar nu numărul contează.

E în fapt o carte mare, cu „poezii filosofice, sociale și satirice” de Mihai Eminescu, un volum „editat și tipărit de Cultura Națională” acum (aproape) un secol, în epoca regelui Ferdinand și a reginei Maria, mai exact în anul 1923.

O colecție „îngrijită de Sextil Pușcariu”, o introducere de Lucian Blaga

La toată această bogăție, se adaugă încă două nume distinse ce apar pe această cărticică.

Colecția din care face parte volumul se numește Cartea cea bună și a fost „îngrijită de Sextil Pușcariu, profesor de limba și literatură română la Universitatea din Cluj, membru al Academiei Române”.

Introducerea a fost semnată de Lucian Blaga și are două părți – în prima, sunt notate momente din viața lui Mihai Eminescu, legate de școală, universitate și muncă, iar în cea de-a doua câteva observații despre „poeziile de gândire ale lui Eminescu”.

„Parcă am ceti o legendă biblică”

Despre studiile poetului celebrat la 15 ianuarie, Lucian Blaga menționa că a urmat la Cernăuți școala primară „și vreo două clase de liceu”:

Neastâmpărul geniului său în devenire nu-i îngăduie însă o dezvoltare «normală» pe băncile din ce în ce mai mari ale școlii. Într-o vârstă în care alții nu ies încă din straiele copilăriei, el simte mizeria crescândă a vieții.

Într-un rând ajunge chiar să locuiască în adăpostul unui grajd (parcă am ceti o legendă biblică), unde scânteind din ochi prea aprinși se leagănă cu patos în poezii de Schiller, visează Nirvana, își dă pinteni întâielor sale încercări poetice, hrănindu-se cu pânea sărăciei și a dragostelor precoce.


„Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie

Tânărul. O lampă ’ntinde limba-avară și subțire

Sfârâind în aer bolnav – nimeni nu-i știe de știre,

Nimeni soarta-i n’o’mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

 

Ah! Acele gânduri toate îndreptate înspre lume,

Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii ’mbrăcate

Cu-a lui Dumnezeu numire – astăzi toate-s îndreptate

Contra inimii murind, sufletul vor să-i sugrume!

 

A muri fără speranță! Cine știe amărăciunea

Ce-i ascunsă’n aste vorbe? – să te simți neliber, mic,

Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,

Că domnesc în lume rele, căror nu te poți opune.

 

Că-opunându-te la ele, tu viața-ți risipești.

Și când mori, să vezi că’n lume viețuit-ai în zadar

O astfel de moarte-i iadul! Alte lacrimi, alt amar

Mai crud nici nu-i cu putință: simți că nimica nu ești.”

Înger și demon, 1873, din volumul Poezii filosofice, Mihai Eminescu, editura Cultura Națională, 1923


„În vremea aceasta învață el de bună seamă o dragoste mai mult”

„Descinde”, cum spunea Blaga, „cu diferite trupe teatrale în pribegie prin depărtate ținuturi românești, de sigur fără a fi răsfățat de capricioșii actori în rolul de sufleor”.

A fost vremea când, „în afară de iubirile marmoreane cu priviri sfioase înălțate spre cutare actriță, în vremea aceasta învață el de bună seamă o dragoste mai mult: pentru pământul românesc de pretutindeni”.

„În văzduhul curat al inspirației”

În 1869, merge la Viena unde, „ca student «extraordinar» ascultă diferite cursuri universitare”. Despre perioada Viena și Berlin, Blaga scria:

L-au muncit îndeosebi chinurile filosofiei; încearcă chiar o tălmăcire a «Criticei rațiunii pure» de Em. Kant, îndrăgește pe Schopenhauer și prin acesta metafizica indică cu formula inițiaților: «tat tvam asi», al cărei reflex poetic se va găsi și în opera sa.

Noua învăpăiare a sufletului său pentru Veronica Micle, pe care o cunoaște în timpul acesta, l-a ridicat desigur nu numai o dată în văzduhul curat al inspirației.

Mai târziu pleacă la Berlin. Titu Maiorescu îi propune să-și ia doctoratul ca să-l facă profesor universitar. O fatalitate ciudată a voit însă ca Eminescu să se întoarcă acasă fără doctorat.

Cele mai frumoase „creațiuni poetice ale sale, dar și a celor mai grele nopți istovite de muncă și de griji”

Pentru a câștiga ceva bani, „se face pe rând: director de bibliotecă, revizor școlar, profesor, redactor (de la 1877 – 1883 în București, la ziarul «Timpul»)”. A fost, cum nota Blaga, „epoca celor mai frumoase creațiuni poetice ale sale, dar și a celor mai grele nopți istovite de muncă și de griji”.

Lucian Blaga a încheiat scurta prezentare amintind de boala poetului: „Sănătatea nu și-o redobândește niciodată complet. Moare printr-un accident într-un spital din București, în 1889”.


„De ce nu voiu pentru nume, pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într’un pustiu!

Azi, când patimilor proprii muritorii toți sânt robi,

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beșică e de spumă într’un secol de nimic.”

Satira II, 1881, din volumul Poezii filosofice, Mihai Eminescu, editura Cultura Națională, 1923


„E de o rară îndrăzneală în poetizarea gândurilor”

„Influențele care i-au modelat spiritul” se găsesc „mai ușor în poeziile de gândire ale lui Eminescu”, scria Blaga. Și a adăugat:

În vremea când studia în străinătate, «Lumea ca voință și reprezentare» a lui Schopenhauer, bogată în afinități mărturisite cu filosofia «vedelor» din îndepărtatul Orient, era la modă. Comun cu cele două filosofii, Eminescu va avea deci pesimismul metafizic.

El se închină unității supreme a tuturor lucrurilor, care se identifică uneori cu nimicul, alte ori cu o existență abstractă mai presus de orice ființă sau neființă, alte ori cu durerea. Durerile lui înseși par a izvorî cu prisosință din această mare durere universală. Poetului îi place să descrie acea stare ce premerge lumii, contopindu-se totuși în eternitate cu ea.

[…]

În ce măsură îl impresionează durerea ce-o simte în jurul său, se poate vedea și din aceea că durerea e aproape unicul motiv care-l îndeamnă să se ridice pe scările contemplației la înalte considerații filosofice , – fie că vede această durere în forma unor mari nedreptăți sociale, fie că o ghicește în tăcerea aproapelui, fie că el însuși e din belșug copleșit de ea. Eminescu e de o rară îndrăzneală în poetizarea gândurilor.


„Rămâneți dară cu bine sfinte firi vizionare,

Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare,

Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroiu;

Noi reducem tot la praful azi în noi, mâne’n ruină;

Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină –

Toate-s praf… Lumea-i cum este, și ca dânsa sântem noi.”

Epigonii, 1870, din volumul Poezii filosofice, Mihai Eminescu, editura Cultura Națională, 1923


„Ce e val, ca valul trece”

„Cu timpul, se pare că însuși poetul în fața dureri, a deșertăciunii, a relelor, a mizeriei, a veșnicei treceri, s-a resemnat, ajungând la o neclintită atitudine de stoic privind viața cu «patosul distanței»”, încheia Blaga și amintea Glossa.


„Nu spera și nu ai teamă:

Ce e val, ca valul trece;

De te’ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol