Editia de Dimineata

Câte și mai câte. „N-ar fi trebuit să avem nevoie de cataclism pentru a iubi viața azi”

Gândiți-vă doar câte proiecte, câte călătorii, câte povești de dragoste ne ascunde ea – viața noastră – de noi, lucruri pe care lenea noastră, mizând pe un viitor sigur, le amână fără încetare.

„Puține sunt lucrurile cărora oamenii să le fie mai devotați decât nefericirea. Să fi fost puși pe pământ de un creator malefic cu unicul scop de a suferi, am avea motive serioase să ne felicităm pentru entuziasmul cu care ne achităm de îndatorire.

Motivele să ne simțim inconsolabili abundă: fragilitatea trupului omenesc, nestatornicia dragostei, ipocriziile vieții sociale, compromisurile prieteniei, efectele paralizante ale obișnuinței.

În afara unor nenorociri atât de stăruitoare ar fi de înțeles că niciun alt eveniment să nu fie așteptat cu mai multă nerăbdare decât momentul propriei dispariții”, începea Alain de Botton cartea lui de sfaturi pentru viață, inspirate din viața, dar mai mult din scrierile lui Marcel Proust, Cum îți poate schimba Proust viața.

Marcel Proust, fotografie de Otto Wegener, în jurul anului 1895 | Wikipedia, domeniu public

Un altfel de Proust

Scrisorile, eseurile, articolele din ziarele franceze (probabil multe rămase neștiute, fiind semnate cu pseudonime) și mai ales romanul masiv al lui Marcel Proust, l-au făcut pe Alain de Botton să prezinte „un Proust spiritual, inteligent și pragmatic, cu mari șanse de a ne schimba viața”.

Pasionat mai degrabă de scris decât de a-și trăi viața, singuraticul romancier francez, care și-a petrecut ultimii 14 ani ai vieții „într-un pat îngust sub un maldăr de pături din lână subțiri”, scriind de zor la romanul lui, filozofa simplu și minunat asupra acelor lucruri esențiale ale existenței omului și asupra celor mai, aparent, lipsite de importanță și banale amănunte de zi cu zi, dar care își au rosturile lor în traiul omului.

Ce ați face dacă…

În Parisul din vremea années folles, un cotidian francez numit L’Intransigeant, fondat în 1880, cu sute de mii de exemplare pe ediție, care „își datora reputația reportajelor de investigație, bârfelor metropolitane, rubricii consistente de mică publicitate și editorialelor incisive”, își mai atrăgea cititori cu „obiceiul de a lansa întrebări grele și de a le pune pe celebritățile franceze să le trimită răspunsurile”.

Într-un număr din vara anului 1922, acel cotidian francez venise cu o întrebare provocatoare. Era formulată așa:

„Un om de știință american anunță că lumea se va sfârși, sau cel puțin că o parte atât de mare a continentului va fi distrusă și într-un mod atât de subit, încât moartea va fi soarta sigură a sute de milioane de oameni. Dacă această predicție s-ar confirma, cum credeți că i-ar afecta pe oameni între momentul în care ar căpăta certitudinea respectivă și cel al cataclismului. În fine, în ceea ce vă privește, ce ați face în acest din urmă ceas?”

Și dacă lumea se va sfârși… Răspunsul lui Marcel Proust publicat într-un număr din 1922 de cotidianul parizian L’Intransigeant

Despre viață și sfârșit

Una dintre celebritățile invitate să răspundă ce planuri pre-apocaliptice și-ar face a fost și Marcel Proust.

Cu toate că nu a pus niciodată prea mare preț pe el – „De m-aș putea prețui mai mult! Vai! E imposibil!”, scria el –, ba chiar o dată s-a văzut ca un purice, iar despre ceea ce scria considera că e ca „o bucată de nugă indigestă”, se entuziasma când era invitat să scrie la câte un ziar. Așa că, a răspuns cu încântare celor de la L’Intransigeant:

Găsesc că viața ni s-ar părea dintr-o dată minunată dacă ne-ar pândi amenințarea morții după cum susțineți dumneavoastră. Gândiți-vă doar câte proiecte, câte călătorii, câte povești de dragoste ne ascunde ea – viața noastră – de noi, lucruri pe care lenea noastră, mizând pe un viitor sigur, le amână fără încetare.

Dar, dacă toate acestea ar amenința să devină pe veci imposibile, cât de frumos ar redeveni totul! Ah! Numai de nu s-ar abate cataclismul de data asta, n-o să mai pregetăm să vizităm noile galerii de la Luvru, să ne azvârlim la picioarele domnișoarei X, să facem călătoria aceea în India.

Cataclismul nu are loc iar noi nu facem nimic din cele propuse, pentru că ne trezim prinși iarăși în vâltoarea vieții de zi cu zi, unde neglijența paralizează dorința. Și cu toate acestea n-ar fi trebuit să avem nevoie de cataclism pentru a iubi viața azi. Ar fi fost de ajuns să ne gândim că suntem oameni și că moartea poate veni diseară.

După patru luni de la răspunsul trimis către L’Intransigeant, Marcel Proust a răcit și a murit. Avea 51 de ani.

Cum îți poate schimba Proust viața, de Alain de Botton, carte publicată de editura Vellant

De ce risipim timpul

Cartea lui lungă, la care a lucrat până aproape de sfârșitul vieții, „își propunea să ofere, fie și într-o manieră narativă extinsă și complexă, răspunsul la o întrebare care nu diferea cu mult de cea provocată de previziunile omului de știință american fictiv”, nota Alain de Botton

Este despre „o căutare a cauzelor aflate la originea risipei și pierderii timpului”, „o poveste practică, universal valabilă, despre cum să încetăm să ne mai irosim viața și să începem să ne bucurăm de ea”.

Cum să citești de plăcere

Proust spunea:

„În realitate, în timpul lecturii, fiecare cititor se citește pe sine. Opera scriitorului este doar un soi de instrument optic pe care acesta i-l oferă cititorului pentru a-l ajuta să discearnă ceea ce, fără cartea lui, poate că n-ar fi descoperit niciodată la sine. Și recunoașterea de către cititor în propria persoană a ceea ce spune cartea este dovada veridicității acesteia”

sau (fără să se includă pe el):

„Dacă citim noua capodoperă a unui autor genial, suntem încântați să descoperim în ea reflecțiile acelea ale noastre pe care le disprețuiam, bucurii și tristeți pe care le reprimaserăm, un întreg univers de trăiri pe care le luam în derâdere și a căror valoare ne-o revelă brusc cartea în care le descoperim”.

De ce ar căuta însă cititorii să se citească pe sine?, întreba Alain de Botton și dădea un răspuns: „…acesta este singurul mod în care arta ne poate influența cu adevărat și nu doar să ne distragă atenția de la viață”.

Marcel Proust (stânga), fratele lui, Robert, și mama lor, Jeanne | Bibliothèque nationale de France (BnF), Paris

Răgaz. Să nu treci peste lucruri trop vite

Două cești de cafea tare cu lapte și un croissant adus de Céleste de la o patiserie, corn ce sfârșea înmuiat în cafea, acesta era micul dejun al lui Proust servit în timp ce citea ziarul. El scria:

„Acea activitate abominabilă și senzuală intitulată cititul ziarului, mulțumită căreia toate nenorocirile și cataclismele din univers din ultimele douăzeci și patru de ore, bătăliile care costă viața a 50.000 de bărbați, crimele, grevele, falimentele, incendiile, otrăvirile, sinuciderile, divorțurile, sentimentele crude ale oamenilor de stat și ale actorilor, sunt transformate pentru noi, cărora nici măcar nu ne pasă, într-un răsfăț matinal, armonizându-se laolaltă minunat, într-un fel deosebit de însuflețitor și tonic, odată cu ingerarea recomandată a câtorva guri de café au lait”.

Lucien Daudet, fiul lui Alphonse Daudet, nota cândva despre Proust că era un cititor atent al ziarelor: „Nu rata nici măcar rubrica de «știri pe scurt». O știre pe scurt povestită de el se tranforma într-un întreg roman tragic sau comic, mulțumită imaginației și fanteziei lui”.

Era adeptul „răgazului”, „încetinirii”, să nu treci peste lucruri trop vite.

O lecție învățată din toate acestea, după Alain de Botton, ar fi „să nu renunțăm la spectacol, să citim ziarul ca și cum ar fi doar începutul unui roman tragic sau comic…”

Fratele mai mic al lui Marcel, Robert Proust, un chirurg renumit, spunea: „Trist este faptul că oamenii trebuie să fie foarte bolnavi sau să-și fi rupt un picior ca să aibă ocazia să citească În căutarea timpului pierdut” | Fraze proustiene – Imagine din cartea Cum îți poate schimba Proust viața, de Alain de Botton

Nu învățăm nimic până când…

În ciuda răspunsului trimis cotidianului parizian în 1922, Proust e „sensibil la orice întrerupere intervenită în programul și în obiceiurile sale”. Mai mult, se ferea de călătorii, din teamă că orice voiaj l-ar fi putut ucide. Ideea de călătorie care i-ar fi surâs era să trăiască pe un iaht.

„Îi sugerează această idee lui Mme Straus, o doamnă fericită în căsnicie: «Ați dori să închiriem o ambarcațiune pe care să nu se audă niciun zgomot și de pe puntea căreia ne vom uita cum cele mai frumoase orașe din univers se perindă pe lângă noi de pe mal fără să ne dăm jos din pat (paturi)?» Propunerii nu i s-a dat curs.”

Cât despre pat, „și-l iubește pe al lui, își petrece majoritatea timpului în el și-l transformă în masă de lucru și birou”.

În plus, zgomotele ce vin din apartamentele vecinilor, mai ales când se fac renovări – de parcă ar fi la mine în dormitor – îl enervează la culme. Mai ales că – din cauza crizelor de astm – dormea în timpul zilei și scria noaptea.

Dacă exagera sau nu Proust când era vorba de sănătatea lui, dacă a fost sau nu un „ipohondru extraordinar”, Alain de Botton comenta:

„Același virus poate țintui o persoană la pat în vreme ce în cazul alteia el se poate manifesta doar cu o ușoară moleșeală după masă.
[…]
Nu ne putem permite să judecăm îndreptățirea durerii altcuiva pe baza durerii pe care am fi îndurat-o noi…”

De altfel, Proust credea că „nu învățăm nimic până când nu se ivește o problemă, până când nu ne doare ceva, până când un lucru nu merge cum sperasem”, explica Alain de Botton.

Desigur, se poate și altfel, să ne folosim „mintea și fără să ne doară ceva”. Proust era însă de părere că „devenim cu adevărat curioși numai atunci când suferim”, așa cum scria și în romanul lui:

„Înțelepciunea nu se predă, trebuie s-o descoperim pe cont propriu în urma unei călătorii prin pustiu pe care nimeni nu o poate face în locul nostru, un efort de care nimeni nu ne poate scuti, căci înțelepciunea noastră va fi în cele din urmă felul în care vom privi lumea”.

Exit mobile version