14 iulie 2020, 12:32

Ce făceau strămoșii noștri pentru a scăpa „nelegați și nevătămați de Caii lui Sântoader”. Descântece, colive, credințe, superstiții

„Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze Pământul, dar el, îngrozit de răutățile câte le vede pe Pământ și sătul de același drum vecinic, întruna vrea să fugă și să scape de vederea Pământului”, spune o legendă din Transilvania, relatată de etnograful Simion Florea Marian în Sărbătorile la români.

Dar, zice mai departe legenda, „Dumnezeu nu voiește lucrul acesta și de aceea a pus străjer la miazănoapte pe sfântul Nicoară și la miazăzi pe sfântul Toader, ca să ție calea soarelui și să-l abată din cale. Și cică primăvară ajunge Soarele în fuga lui pe la Sântoader și atunci ia cu el nouă babe rele și aduce ploi și ninsori și prăpădenie de vreme rea, că doară-doară va scăpa nevăzut de Sântoader pe-o vreme ca aceea. Și mai-mai să-l scape Sântoader căci Soarele apucă să fugă înainte; dar atunci Sântoader cu nouă cai ai săi se ia după soare și-l fugărește și aleargă să-l prindă. Și fuge după Soare treisprezece săptămâni și abia-l ajunge colo departe-departe spre miazăzi. Și cum îl ajunge, îl și întoarce de la miazăzi spre răsărit.”

Și tot așa face neastâmpăratul Soare, când cu un sfânt, când cu altul. La sfârșitul poveștii, aflăm că „odată și odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sântoader, dar de Sânnicoară tot o să scape, că Sântoader e tânăr și are cai, dar Sânnicoară nu are cai și e bătrân”.

Legendele create în jurul sfântului Toader arată, cum nota etnograful Simion Florea Marian, că „nu e un sfânt în înțelesul bisericesc, adecă un bărbat care ar fi trăit cândva și în urma faptelor sale ar fi fost declarat de către biserică ca sfânt, ci pur și simplu o ființă mitologică”.

Totuși, preciza etnograful, mai mulți bărbați care s-au numit Teodor (Toader) au fost declarați de biserică sfinți, unul dintre aceștia fiind Teodor Tiron, sfânt mucenic, care este sărbătorit de biserica ortodoxă în fiecare an în 17 februarie. Însă „sâmbăta cea dintâi a Păresemilor (n. post al Paștelui)”, este Sâmbăta sfântului Teodor, care, în 2020, este pentru ortodocși în 7 martie.

Biserica îl celebrează pe sfântul cel bisericesc, însă poporul, scria Simion Florea Marian, „îl serbează pe cel dintâi, adică pe cel neadevărat, pe cel mitic, cu mai mare sfințenie decât pe cel adevărat, pe cel recunoscut ca atare de biserică”.

Teodor Tiron, sfânt mare mucenic, s-a născut și a trăit în Turcia în vremea împăraților romani Maximian şi Maximin. A fost militar și persecutat de Maximin, deoarece și-a declarat credința și a luat în derâdere idoli la care se închinau cei mai mulți în vremea respectivă. După 50 de ani de la moartea lui Teodor, ultimul împărat roman păgân, Iulian Apostatul, a ordonat ca, în prima săptămână din postul ținut de creștini pentru Paște, toate produsele din piețele alimentare din Constantinopol să fie stropite cu sângele jertfit idolilor.

Atunci, Teodor Tiron i-a apărut în vis arhiepiscopului din Constantinopol și i-a spus să-i anunțe pe creștini să nu cumpere produse din piață, ci să se hrănească doar cu grâu fiert – coliva, alimentul folosit de atunci în ritualurile religioase; totuși, termenul este mult mai vechi. Pentru această minune săvârșită, sărbătoarea sfântului Toader a fost stabilită de biserică în prima sâmbătă din Postul Mare.

Prima sâmbătă din postul de Paște e numită în popor și Sâmbăta Colivelor | Foto credit: Mira Kaliani

Așa a rămas în datina poporului ca, în Sâmbăta sfântului Toader, să se ducă la biserică grâu fiert, numit colivă, iar această primă sâmbătă din postul de Paște e numită în popor și Sâmbăta Colivelor.

„Coliva – grâu fiert la care s-a adăugat mai târziu miere sau zahăr, miez de nucă – a fost, probabil, forma arhaică de sacrificiu a unei zeităţi agrare”, nota Ion Ghinoiu în Sărbători și obiceiuri românești.

Coliva se pregătea în felul următor: grâul se pisa, se cernea, se punea apoi la foc să fiarbă. După ce fierbea, se frământa și se punea în el un pic de sare.

„Unele femei mai cunoscătoare în ale pregătirii bucatelor, după ce au fiert grâul cumsecade și după ce l-au frământat de-ajuns, îl amestecă cu puțină miere ca să fie mai dulce și mai gustos la mâncare, iar după ce l-au pus în strachină și l-au netezit, îl împodobesc pe deasupra cu miez de nucă pe care-l așază în formă de cruce. Și așa îl duc la biserică”, scria Simion Florea Marian în Sărbătorile la români.

„Poporul român e foarte scrupulos în privința ținerii postului. Mai degrabă va comite o faptă rea decât se va înfrupta din post”, menționa etnograful Simion Florea Marian.

Tot el consemna credința neclintită poporului în privința celor care „se înfruptă” – se spunea că „se pângăresc și numai în scaunul mărturisirii se pot curăți”, iar cei care mănâncă de frupt sau de dulce în vreme de post, „nu numai că sunt considerați călcători ai așezămintelor bisericești și ai legii strămoșești, ci sunt priviți și ținuți mai rău decât păgânii care n-au lege”. Același păcat și pentru „cei care fac petreceri”, chiar și pentru acela care „glumește și îl sărută pe cel care îi este drag” în vreme de post.

Pentru a ține cum se cuvine un post, așa cum este postul cel mare, cel mai lung, „e de neapărată trebuință nu numai a se spăla toate vasele menite pentru fierberea și ținerea bucatelor de sec cumsecade, ci totodată de a avea cele necesare de rândul postului”, scria Simion Florea Marian. Printre cele necesare, fără de care „poporul de la țeară nu e în stare să postească”, este și borșul, în jurul căruia poporul a creat numeroase credințe și superstiții străvechi legate de modul de preparare.

O datină veche cerea ca, încă din prima zi din postul mare, să înăcrească borș. Acesta se punea numai în zilele de luni, miercuri și joi. Marți nu se punea, fiindcă în acea zi „s-a început lumea”, iar „vineri, sâmbătă și duminică” sunt surori.

Bucătăria din casa tradițională / Parcul Etnografic Romulus Vuia din Cluj-Napoca | Foto credit: Mira Kaliani

Vasul de lemn făcut doar pentru borș se numea borșeică și se punea lângă vatra mică. Gospodina trebuia însă să fie foarte atentă și să nu uite de vas acolo până sâmbăta, în ziua sfântului Toader, fiindcă ar fi de rău. Dacă vasul cu borș stă la vatră până în acea zi, atunci „vineri seara, spre ziua de Sîn-Toader, după ce au cântat cocoșii o dată, vine Ucigă-l Crucea și cine gustă apoi din borșul acesta, acela capătă plescaiță (n. bubițe)”, nota Simion Florea Marian.

Și tot etnograful consemna că și Ucigă-l Crucea putea să dea de necaz.

„Dar nu e nici o faptă fără răsplată. Foarte lesne i se poate întâmpla și lui Ucigă-l Crucea una cât zece din cauza aceasta. Căci de voiește cineva să-l prindă și-l prinde scăldându-se, atunci îi trece dorul de scăldat. Iar cine voiește să-l prindă, nu trebuie nimic alta să facă, fără numai un juvăț (n. laț) din brăcinariul de mire. […] Când iese Ucigă-l Crucea din borș, îl prinde de grumaz și avându-l odată în mînă, poate să facă cu dânsul ce dorește și voiește. De vrea să-i aducă bani sau să-i facă alt serviciu, i-l face fără cea mai mică împotrivire. Și Necuratul se roagă și-i promite celui ce l-a prins că-i va servi oricum va voi și-i va face orice va dori, numai să-i dea drumul.”

Femeile țineau mai mult sărbătoarea Sântoader „prin abținerea de la lucrul de casă, și mai ales de la tors și cusut, apoi prin neprepararea leșiei pentru spălatul cămășilor, prin participarea la serviciul dumnezeiesc, […] precum și prin aducerea de sacrificii și pomenirea celor răposați”.

În ziua sfântului Toader, oricât de gospodar ar fi fost omul, era bine să se odihnească și să nu muncească. Credința poporului zicea că acela care „se încumetă și lucrează în ziua acestui sfânt, nu numai că e blăstămat de Sântoader, nu numai că-i amorțesc mâinile, ci foarte lesne i se poate întâmpla ca să fie lovit și omorât de Caii lui Sântoader, cari sunt foarte răi la lovituri”.

Cum această zi a fost considerată sărbătoare, oamenii au țesut în jurul ei o mulțime de credințe și superstiții, atât pentru ajun, cât și pentru Sâmbăta sfântului Toader.

Iarba Mare, ilustrație din lucrarea Flora von Deutschland, Österreich und der Schweiz a botanistului german Otto Wilhelm Thomé, publicată în 1885 | Wikimedia, domeniu public

În ajun și în ziua de Sântoader, oamenii culegeau iarba mare, numită oman sau homan, pentru spălarea părului; mai ales fetele și femeile o foloseau – însă numai în această zi – pentru a avea un păr bogat și frumos. Se trezeau dis-de-dimineață, până nu răsărea soarele, și se spălau pe cap ca „să le crească iute părul și să fie cât se poate de lung și de frumos”, nota etnograful Simion Florea Marian.

„În noaptea dinspre vineri spre sâmbătă în Muntenia şi alte părţi ale ţării tot poporul, mic şi mare, se spăla pe cap şi trup cu apă în care se tocau rădăcini de iarbă mare. Unul dintre sensurile spălării rituale a părului în noaptea sau în dimineaţa zilei de Sântoader era cel de purificare”, explica Ion Ghinoiu.

„Plantă sacră, cu nenumărate întrebuințări în cosmetica și medicina populară, în vrăji și descântece, homanul sau iarba mare apăra casa, sănătatea oamenilor și a animalelor. De aceea, planta se păstra, peste an, agățată la o grindă, se purta legată la căciulă, maramă sau tulpan”, scria Ion Ghinoiu în Dicționar de mitologie română.

Un ritual din Apuseni, în Transilvania, era făcut în seara sfântului Toader de fetele care aveau 14 ani. După ce se spălau pe cap, își făceau cărare la mijloc, semn că au intrat în rândul fetelor de măritat.

Invocarea Sântoaderului la împletitul părului: Toadere, Sântoadere!, Dă cosițe fetelor, Cât cozile iepelor | Fotografie făcută în Pria, județul Sălaj, 1969 | Sursa: Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești

Tot în această zi, mamele care aveau copii mici puneau în scăldătoare pietricele și flori de fân „ca să fie copiii lor sănătoși ca piatra și drăgălași ca florile”.

De-a lungul întregului post de Paște, fiecare sâmbătă era dedicată și pentru pomenirea celor morți, iar cea dintâi sâmbătă se mai numea și „a morților”, când începeau „pomenirile pentru cei răposați”.

Lumea credea că, de ziua lui, sfântul Toader, care avea mai mulți cai, umblă călare pe un „cal cu un corn în frunte și năzdrăvan”, deoarece acel cal nu bea și nu mănâncă un an întreg, numai de ziua sfântului.

„Caii lui Sântoader reprezintă o herghelie divină care purifică spațiul în prima săptămână din postul Paștelui. Fiecare zi a săptămânii Caii lui Sântoader este patronată şi poartă numele unui cal […] Ca înfăţişare, Sântoaderii sunt feciori voinici, îmbrăcaţi în costume de sărbătoare. Pot fi deosebiţi de ceilalţi flăcăi după copitele din opinci şi cozile de cal ascunse în cioareci. În săptămâna care le poartă numele, Caii lui Sântoader intrau prin casele unde se ţineau şezătorile, luau fetele la joc, zburau cu ele în înaltul cerului de unde le aruncau pe pământ, le loveau cu copitele. De frică, nici o fată nu părăsea acum casa pentru a merge la şezătoare. Credinţa în Caii lui Sântoader, care punea capăt şezătorilor şi petrecerilor nocturne din timpul iernii, răspundea unei necesităţi practice. Primăvara, când începeau muncile agricole, tinerii trebuiau să se odihnească în nopţile din ce în ce mai scurte”, scria Ion Ghinoiu în studiul Sărbători și obiceiuri românești.

Săptămâna Caii lui Sântoader, care începe în prima marți de la intrarea în postul de Paște și se încheie, în funcție de zonă, după cinci, șapte, opt, nouă sau chiar 12 zile, deschide anul agrar.

În toate aceste zile oamenii se fereau să lucreze pentru a nu-i mânia pe Caii lui Sântoader, deoarece se știa că aceștia pot să fie „foarte răi. Ei nu cruță pe nimeni, și mai ales pe fetele și femeile cari nu le țin și nu cinstesc zilele, și cu deosebire cari nu țin și nu cinstesc ziua stăpînului lor […] pe toți îi bat și îi calcă cu picioarele până ce-i lasă morți”.

Femeile se fereau de lucru, de tors și „mai ales de a face vreo împunsătură cu acul” | Imagine: Femei torcând, Tismana, Gorj / Fotografie de: Kurt Hielscher

Femeia care îndrăznea să lucreze de ziua acestui sfânt „pățește foarte rău”, căci seara veneau Caii lui Sântoader și o răpeau. Nici vinerea seara, în ajunul acestei sărbători, nu era bine să muncească femeia, deoarece vor veni Caii lui Sântoader și „vor sări și juca pe dînsa”.

Oamenii știau toate acestea, de aceea tinerele și femeile se fereau de lucru și „mai ales de a face vreo împunsătură cu acul”, în timp ce bărbații evitau să lucreze ceva cu securea ori cu cuțitul. Dacă totuși se lucra undeva, pedeapsa nu întârzia, pentru că „la casa aceea de bună seamă că vine Sîn-Toader, pe vreme de noapte, cu lanțurile lărmuind, și leagă pe cel care a lucrat. Iar legarea respectivului se manifestă prin dureri reumatice în mîini, picioare și la încheieturile oaselor”.

Nici petrecerile nu erau pe placul Cailor lui Sântoader / Fotografie de: Kurt Hielscher

Nici cei care petreceau ori de stăteau la șezătoare în ziua sfîntului Toader nu erau iertați, căci veneau Caii lui Sântoader și „tăia capul tuturor”.

Mai mult, în zilele cât țineau Caii lui Sântoader nici cămășile nu se spălau, deoarece oamenii spunea că „le calcă caii și se îmbolnăvesc cei care le poartă”.

Tot de sfântul Toader, femeile obișnuiau să facă pogăcele pentru fiecare persoană din casă – „după cum îi era vârsta, așa era și mărimea pogăcelei” –, le ungeau cu miere și se mânca prima dată în dimineața acelei zile „ca să fie sănătoși tot timpul anului”. Tot cu un pic de miere își ungeau mamele și fetele de măritat atunci când acestea se duceau la câte o petrecere, ca să le fie feciorilor drag de ele.

Săptămâna Caii lui Sântoader era și o perioadă propice vrăjilor – un astfel de ritual era făcut deseori de fete ca să li se arate în somn pețitorii. În schimb, femeile măritate luau din grâul pentru colivă nouă grăunțe și făceau cu acestea tot felul de descântece „ca să fie sănătoase și bine văzute”.

În casa unde exista cuibărit un rău sau o patimă, acolo intrau Caii lui Sântoader și o răscoleau toată, pentru că umblau „prin pod, pivniță, cămară”, și făceau, „pe lângă larmă, și rău”. Iar dacă cineva de-al casei îndrăznea să-i gonească, acela „ori se îmbolnăvea ori, suindu-se pe scară, cădea și-și frângea vreo mână sau picior”. Ca să nu-i lase să intre, oamenii întorceau cu gura în jos toate lucrurile din casă.

La pridvor / Fotografie de: Kurt Hielscher

Pentru a scăpa cu bine de Caii lui Sântoader, concluzia era una singură, după cum aflăm din studiul etnografic al lui Simion Florea Marian: „Cel mai bun și mai potrivit mijloc spre a scăpa nelegați și nevătămați de Caii lui Sântoader e în tot cazul serbarea zilelor lor. Drept aceea, atât bărbații cât și femeile de pretutindenea […] serbează prin nelucrare toate zilele cât durează Caii lui Sântoader”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.