8 iulie 2022, 11:42

Ce vânt te aduce? „Deși are o oarecare teamă de vânt, țăranul îl crede însă și folositor”

„Vânturile au vârsta, temperamentul și înfățișările lunilor din an cărora le sunt menite: bătrâne, posace și răutăcioase, cele de iarnă; tinere, zglobii, capricioase, cele de primăvară…”

După spusele țăranului român, vântul se formează din „suflatul unor dihănii rele, care ar voi să nimicească totul de pe fața pământului, și să rămână numai ele singure”, a scris profesorul Ion Otescu în studiul său din 1907, Credințele țăranului român despre cer și soare. Acesta comenta:

Desigur că aceste credințe se referă numai la vânturile tari care usucă totul vara și îngheața totul iarna, cum sunt mai ales Crivățul și Austrul; căci încolo se pare că țăranul, deși având o oarecare teamă de vânt, îl crede însă și folositor în anumite împrejurări.

„Unul dintre ei a întrebat-o atunci cui i-a mulțumit ea. Fata a răspuns că Vântului.” (Ion Otescu) | Credit foto: Michael Schwarzenberger / Pixabay

«Mulțumesc la unul din voi»

Felul în care țăranul a văzut „folositor” vântul se regăsește într-o frumoasă poveste redată de Ion Otescu. Este despre o fată de la țară, „frumoasă și isteață nevoie mare”, care, într-o zi, întâlnește pe uliță trei flăcăi. Toți trei i-au zis «Bună dimineața», iar ea a răspuns: «Mulțumesc la unul din voi». Fata, zice povestea, i-a recunoscut pe cei trei flăcăi, unul era Vântul, altul – Căldura și al treilea – Gerul. Tânăra și-a văzut mai departe de drum, iar cei trei „se opriră și începură să dispute între ei, căruia anume i-a mulțumit fata”.

Flăcăul Căldura spuse: «Mie, căci știe dânsa că, de-oi prinde-o eu vara la munca câmpului, îi răscoc creierii în cap de o fac să cadă jos la pământ întinsă moartă».

«Ba mie», zise Flăcăul Gerul, căci știe fata că, de-oi prinde-o eu iarna pe drum, o fac de înțelenește de frig, de rămâne moartă buștean pe drum.

Dar Vântul mai împăciutor zise: «Știți ce, haideți s-o întrebăm pe ea; că, după vorba voastră, parcă fiecare ați avea dreptate; și eu cred că și eu aș avea dreptățile mele să cred că mie mi-a mulțumit.»

Toți au fost de acord cu propunerea Vântului și, „luându-se după fată și iuțind pașii, o ajunseră”.

Unul dintre ei a întrebat-o atunci cui i-a mulțumit ea. Fata a răspuns că Vântului. „Atunci”, zicea povestea mai departe, Căldura îi zise: «Lasă, te-oi prinde eu la vară pe câmp…» Dar fata îi tăie vorba și îi răspunse scurt: «Nu-mi pasă; numai Vântul să bată».

Gerul, la rândul lui, început și el să-i zică: « Te-oi prinde eu la iarnă». Dar și lui fata îi tăie tot așa de scurt vorba, răspunzându-i: «Nu-mi pasă, numai Vântul să nu bată».

Și plecă și îi lăsă pe flăcăi să mai dispute între ei, dacă vor mai avea poftă”.

„Frumos, zburdalnic, neînsurat”

Despre Vânt, o legendă spune că el este „un flăcău frumos și zburdalnic, a cărui locuință este în văzduh. El șade cu mama lui și e neînsurat. De când lumea cată să se însoare și nu mai poate. Când a ostenit de alergat prin lume după însurătoare șade acasă de-și caută gospodărie și atunci în lume e liniște; când îi abate iar de însurătoare, o ia iar prin lume și atunci bate vântul”.

„Când vântul suflă cu putere și vreme îndelungată, jelește un suflet care s-a spânzurat sau înecat.” | Credit foto: Jo Justino / Pixabay

Sufletele „se urcă spre Rai sau Iad, pe aripile vântului”

Ce se mai spunea despre vânt în popor: „Pe aripile vântului se urcă sufletele spre Rai și Iad, până ajunge în vămile văzduhului”; „Tot pe aripile vântului călătoresc și zmeii”; „Când vântul suflă cu putere și vreme îndelungată, jelește un suflet care s-a spânzurat sau înecat”; „Vântul nu bate în Rai”.

„Și de aia nu e bine să te prindă vârtejul în mijlocul lui”

Poporul avea credința că vârtejul ce se forma câteodată de vânt, care ridică în sus praful (Ion Otescu menționa că „nu e vorba de uragan, ci de vârtejul obișnuit de praf”), este „foarte primejdios”, pentru că acolo, în mijlocul vârtejului, „se află dracul”. Se spunea:

Și de aia nu e bine să te prindă vârtejul în mijlocul lui, căci dracul te poate ridica în sus, de unde dându-ți drumul deodată, să te schilodești căzând.

Nu o dată am auzit povestindu-se că vârtejul ar fi ridicat astfel pe cineva, dar că nu a văzut aceasta cel care povestea, ci altul i-a spus că a văzut cu ochii lui. Unul chiar preciza că cel prins de vârtej fusese ridicat cât înălțimea unui stâlp de telegraf. În genere însă și fără această ridicare, tot e credința că dracul din mijlocul vârtejului poate face mare rău celui prins în vârtej, mai ales paralizii: «Îi ia o mână, sau un picior sau îi strâmbă gura», cum zic țăranii. Același răul îl fac Ielele, vârtejul de vânt fiind înlocuit cu hora lor.

„De fapt, vânturi hălăduiesc tot anul în văzduh, pentru a-și îndeplini rosturile în răstimpurile din an, luni sau zile închinate numai lor. Rar se abat de la drumul lor…” (Romulus Vulcănescu)| Credit foto: PopcornSusanN / Pixabay

„Ca niște nebuni care nu știu ce vor”

În Mitologie română, etnologul Romulus Vulcănescu povestea despre vânturi:

În întregul văzduh domină vânturile, unele joase, care se târâie numai pe pământ, altele înalte, care circulă numai în preajma primului cer, și altele care umblă alandala în văzduh, ca niște nebuni care nu știu ce vor. De fapt, vânturi hălăduiesc tot anul în văzduh, pentru a-și îndeplini rosturile în răstimpurile din an, luni sau zile închinate numai lor. Rar se abat de la drumul lor preconceput, și atunci numai când sunt mânate de niscaiva forțe superioare lor.

Doamna vânturilor

Acesta amintea de o veche legendă care spune că „în cerul care acoperă culmile văzduhului, își are curțile cerești sînta Duminică, zisă și Domnica, care este când Muma vânturilor, când Doamna vânturilor”. Se mai spune că, în curțile cerești, „zbenguiesc cei doisprezece copii ai săi, vânturile”, care corespund celor douăsprezece luni ale anului:

De aceea vânturile au vârsta, temperamentul și înfățișările lunilor din an cărora le sunt menite: bătrâne, posace și răutăcioase, cele de iarnă (din lunile decembrie, ianuarie și februarie); tinere, zglobii, capricioase, cele de primăvară din lunile martie, aprilie, mai; în floarea vârstei, puternice, pasionale, aventuroase cele de vară (din lunile iunie, iulie, august), și mature, chibzuite, calme cele de toamnă (din lunile spetembrie, octombrie și noiembrie).

Sînta Domnica le dă drumul din curțile cerești, prin bortele vânturilor din cer, care sunt la poalele cerului, de la capătul pământului, borți străjuite de zmei sau de îngeri.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol