2 decembrie 2020, 18:45

Cetatea celor cu chef și haz (de necaz). Orașul de lângă Dâmbovița, pe care străinii l-au numit în fel și chip

„Orașul în care mă aflu nu seamănă cu cele ce ați putut vizita în numeroasele voastre călătorii. Închipuiți-vă, o populație de o sută cinzeci de mii de suflete răspândită pe o câmpie pe care lesne ar încăpea peste un milion de locuitori. Casele, împrăștiate fără nicio regulă, seamănă cu pietrele aruncate odinioară de Cadmus.

Va fi oare destinat acest oraș să devină într-o zi o capitală mare și vestită în lume, de a cuprins în ea atâta amar de pământ? Cine va trăi va vedea! Deocamdată, Bucureștii au ceva rudimentar!”, scria Ion Ghica despre București, printre multe alte „cestiuni economice, politice și sociale” din volumul Convorbiri economice, publicat prima dată în 1865.

București, pe la începutul secolului al XVIII-lea, gravură în aramă, publicată la Leipzig, 1717 | Sursa: Documente iconografice, Bucureștii vechi, 1936 / Colecția Academiei Române

Când disprețuit, când îndrăgit sau și disprețuit, și îndrăgit, nu neapărat în măsuri egale, Bucureștiul, cu tot „rudimentarul” din el – păstrat cum se cuvine din loc în loc și dus mai departe prin ani – are și acel nici el nu știe ce etern, ce a vrăjit deseori călătorii, de oriunde ar fi venit ei.

Cu toate că nu de puține ori acestora nu le-a scăpat – cum s-ar fi putut așa ceva? – acel București cu chip urât, cu mirosuri îngrozitoare, cu ridicolul unor întâmplări, mentalități, situații. Dar din eternul lui melanj de vest și est, nou și vechi, modern și tradițional, vesel și trist, colorat și șters, duios și mojic, sentimental și aspru, se iscă pe undeva, cumva, o originalitate aparte și, de multe ori, irezistibilă.

Bucur și tradiția unui nume

Așa cum zice legenda – iar legendele au rostul lor plăcut – , întemeietor al Bucureștiului și cel care i-a dat și numele este considerat faimosul Bucur. În Istoria fondărei orașului București, Dimitrie Papazoglu spunea că „tradiţiile ce se zic de Bucur ciobanul, că el a fondat o bisericuţă a Sf. Tănase de la Radu Vodă şi că după numele său s-a numit orașul, sunt cu totul neexacte”.

În a sa istorie a Bucureștiului, publicată în 1899, G. I. Ionnescu-Gion amintea niște versuri populare în care apare și Bucurel Ciobanul și conchidea:

„Un Bucur a numit Bucureștii, orașul de lângă Dâmbovița, pe care străinii, de la 1500 încoace, cunoscându-l din ce în ce mai mult, l-au numit Bocoresch, Bokorest, Bocerestya, Bukuresch…”, și în multe alte variante.

Biserica lui Bucur, pe la 1856, acuarelă originală de locotenent Ferel | Sursa: Documente iconografice, Bucureștii vechi, 1936 / Colecția Aureliu-Ion Popescu

A (se) bucura. Bucurie, veselie.

Mulți călători străini din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în Țăra Românească au găsit interesant acest nume, ce venea, ziceau ei, așa cum li se povestea, de la „a (se) bucura”, „bucurie”, prin urmare în însemnările lor Bucureștiul apare ca o așezare în care veselia este la ea acasă.

„Așezarea orașului este foarte frumoasă și veselă”, nota un autor anonim din Polonia, în 1616, ajuns la București.

Publicistul elvețian Franz-Josef Sulzer (1735 – 1791) a venit în Țara Românească din Transilvania, unde a locuit cu soția lui, Johanna, fiica unui senator brașovean. În 1774, Sulzer a fost invitat la București de domnitorul Alexandru Ipsilanti pentru a preda filozofie la Academia Domnească, după reformele făcute în timpul domniei acestuia privind organizarea studiilor.

Sulzer nota că numele Bucureștiului, Bucureștii, cum îl scrie el, vine de la „bucuria, a bucura”, și este „scaunul obișnuit al Domnitorului și tot aici locuesc toți boerii mari ai țării, cu slujbe sau în căutare de slujbe”.

Bucur – boier, pescar, negustor…

În vara anului 1824, în toiul unei epidemii de ciumă, pastorul, istoricul și scriitorul Robert Walsh (1772 – 1852), din Irlanda, a ajuns și el în Țara Românească. Venea de la Constantinopol și se îndrepta spre Anglia.

A povestit despre această lungă călătorie într-o lucrare publicată în 1828, în Londra. Acolo se găsesc și impresiile lui despre București, „locul unde își dau întâlnire obiceiurile europene cu cele orientale”, unde „jumătate din locuitori poartă pălării și jachetă, cealaltă jumătate, calpac și catifea”.

A amintit, deși cu informații și date greșite, despre mutarea reședinței domnești de la Târgoviște – „așezată într-un ținut înalt, împădurit, pe pământ sănătos” – la București, „ce fusese numai un sat așezat într-un loc mlăștinos și aparținând unui boier numit Bucur de la care și-a luat mai apoi numele.”

„Pentru elveţianul François Recordon, Bucur era pescar, iar pentru publicistul francez Raoul Perrin era negustor bogat”, scria istoricul Lelia Zamani într-un documentar despre apariția și numele Bucureștiului.

București, secolul al XVII-lea, vedere închipuită dintr-o publicație veche, gravură în aramă | Sursa: Documente iconografice, Bucureștii vechi, 1936 / Colecția A-C Corbu

Prima dată în documente. Istoricul Constantin Moisil scria, în 1932, despre prima mențiune a Bucureștiului, într-un act de 1410, din vremea lui Mircea cel Bătrân, în care apare „in arce nostra Bukurest” (în cetatea noastră București). „Dar autenticitatea acestui act nu este sigură”, nota istoricul; un act autentic în care apare București și „cetatea de scaun” datează din vremea primei domnii a lui Radu cel Frumos (1462-1473).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, a fost amintită „Cetatea Dâmbovița” pe care mulți istorici au indentificat-o cu așezarea București, menționa Constantin Moisil.

În 1458, Vlad Țepeș a hotărât construirea în București, din motive de apărare, a unei fortificații mai mari și mai puternice – această cetate a apărut menționată într-un hrisov din septembrie 1459.

Acest lucru nu a însemnat mutarea reședinței domnești în București; pe timpul acestuia, a fost la Târgoviște. Fratele lui, Radu cel Frumos, cel care i-a urmat la tron, a făcut în București „scaun de domnie”, și astfel a apărut prima dată menționată „cetatea de scaun” din București, într-un document din timpul lui.

După mai bine de un secol, Petru Cercel, domnitorul care purta cercel în ureche și visa o țară modernă, a mutat reședința domnească din nou la Târgoviște.

Pestriț și plin de viață

Despre felul pestriț al urbei, călătorul străin prin Bucureștiul de altdădată a lăsat deseori însemnări; în această privință, așezarea ca oricare alta, ajunsă capitală, se pare că nu s-a schimbat fundamental.

În octombrie 1854, francezul E. N. Hénoque-Melville ajunge la București unde rămâne vreme de șase luni, până în primăvara anului următor. El nota:

„Separat de țara sa prin distanțe considerabile, trăind în mijlocul unui popor tânăr și înclinat spre farmecul civilizației, călătorul străin nu poate să nu observe în Țara Românească două trăsături extreme dându-și mâna, aceasta prin bizara alianță între ideile occidentale și originalele costume ale Levantului.

În viața particulară, ca și în cea publică, moldo-valahul caută, prin eforturi continue să unească progresul civilizației cu tradițiile lăsate de strămoși, cu climatul, cu temperamentul și cu gusturile orientale.”

Un bazar al istoriei

După un veac și jumătate de la călătoria lui Hénoque-Melville în București, în volumul Calomnii mitologice, Octavian Paler povestea despre ceea ce face acest oraș „un soi de bazar al istoriei”:

„…vechi case boierești, îmbătrânite de praful care a ponosit zidurile, sunt mărturii ale orașului interbelic. Silozul presei de la fosta Casă a Scânteii și cartierele de blocuri de tip cazarmă, de o ucigătoare uniformitate, amintesc, în schimb, de anii în care se construia după moda sovietică. Urâta, după gustul meu – și neromânească pe deasupra, deoarece nu e în spiritul nostru stilul «faraonic», cred eu –, „Casă a poporului» trezește alte amintiri, mai recente. Iar ceea ce se construiește anarhic, în baza bunului plac, în ultima vreme completează caracterul pestriț, eteroclit, ce face din București un soi de bazar al istoriei.”

Cobzar și lăutari de mahala, în jurul anului 1880, gravuri în lemn | Sursa: Documente iconografice, Bucureștii vechi, 1936 / Colecția A-C Corbu

Ilariopolis, cetatea veseliei

Undeva, în secolul al XIX-lea, Bucureștiul a primit un nou nume. Despre acesta, a amintit în Povestiri din Ilariopolis (Conferința unui impostor) și Octavian Paler:

„Nu mai țin minte unde am citit că, prin secolul al XIX-lea, i s-ar fi zis Bucureștiului, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, «Ilariopolis», ceea ce ar însemna «cetate a veseliei», a unor oameni «cu chef» sau «cu haz». Și sunt tentat să iau în serios acest nume dat, poate, în bășcălie.

Credeți, oare, că «Ilariopolis” e un oraș în care se poate studia, din convingere, pesimismul lui Schopenhauer? Aici se ratează, am impresia, și sfinții, și eroii, iar nebunii au o singură perspectivă: să fie internați în «rezervația» de la «Mărcuța». Sfinții trebui să stea departe de Ilariopolis.

Aici, în mod sigur, vor cădea în păcat. Ei cu atât mai mult n-au ce căuta printre noi. Vor fi luați peste picior ori vor fi compromiși de cineva care va lansa despre ei o porcărie. Tot ce le rămâne e să se acomodeze cu moravurile din Ilariopolis ori să se apuce de băutură.

Dar dacă te mulțumești să iei viața așa cum este, realitățile din Ilariopolis nu te mai surprind. Te înveți cu ele. Și chiar reușești să găsești în orice amărăciune un colț însorit.

Eu, unul, vă mărturisesc: nu-mi dau seama din ce se naște farmecul acestui oraș în care gunoaiele din «micul Stanbul» putrezesc în vecinătatea resturilor de cochetărie din «micul Paris».

Poate că puterea sa de seducție, care a reușit, în cele din urmă, să corupă și un ardelean retractil și posac ca mine, stă în faptul că lumina și murdăria, Occidentul și Orientul, mitocănia și tandrețea, nu au aici limite clare.

Nu e deloc greu de observat că nicio tragedie n-a reușit să-i împiedice pe bucureșteni să facă bancuri despre aceste tragedii «la o bere». Și nu vă spun o noutate amintindu-vă că nicio batjocură de care bravul nostru Ilariopolis a avut parte n-a reușit să întunece predispoziția spre bășcălie.

Recunosc că, oricât m-aș strădui, nu pot să-mi închipui Bucureștiul curat. Iar despre mahala ce să vă spun? Ea trezește în mine și melancolii.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.