17 iunie 2021, 12:22

Cetatea Colț și poveștile ei: „Cel ce s-ar încumeta să urce până la cetățuie s-ar putea să nu se mai întoarcă!”

„Privitorul crede că zărește crenelurile unui zid dintre bastioane acolo unde nu se află, poate, decât o creastă stâncoasă. Întregul e vag, nehotărât, nesigur. Astfel că, dacă am da crezare diverșilor turiști, Castelul din Carpați nu există decât în închipuirea locuitorilor din comitat.”

În 1892, scriitorul francez Jules Verne (8 februarie 1828 – 24 martie 1905) a publicat Le Château des Carpathes (Castelul din Carpați), cel de-al 37-lea volum din seria de romane de aventuri Voyages Extraordinaires (Călătorii extraordinare).

Povestea se desfășoară într-o așezare din Transilvania, Werst, în original, Mățești, în prima traducere în limba română a romanului, făcută în 1897 de Victor Onișor, Verești, în traducerea lui Vladimir Colin, 1980, din cunoscuta colecție Jules Verne publicată de editura Ion Creangă.

Cum a mărturisit scriitorul, în alegerea locurilor s-a inspirat de la câțiva autori care au călătorit și scris despre Transilvania – unul dintre ei a fost renumitul geograf și autor francez Élisée Reclus. Din descrierea locului și a castelului din romanul lui Verne se spune că ar putea să fie Cetatea (Castelul) Colț din satul Suseni, în județul Hunedoara.


„La capătul acestui practic și pozitiv secol al nouăsprezecelea, nu se mai plăsmuiesc legende nici în Bretania, ținutul sălbaticilor korrigani, nici în Scoția, pământul brownielor și al gnomilor, nici în Norvegia, patria asilor, a elfilor, a silfilor și a valkiriilor, nici măcar în Transilvania, unde cadrul Carpaților se pretează în chip atât de firesc la toate evocările vrăjitorești. E cazul să notăm, totuși, că țara transilvană e încă foarte legată de superstițiile începuturilor.”
– Jules Verne, Castelul din Carpați


Ruina Cetăţii Colţ, de lângă Suseni, județul Hunedoara, sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea; Fotografie de Leopold Adler

„O spaimă molipsitoare…”

Cine se încumetă să urce azi la cetatea Colț – accesul este doar dinspre răsărit –, ar putea descoperi farmecul și misterul acestui loc aparte și, cu un pic de imaginație, să vadă dincolo de ruinele lui. Chiar dacă străbaterea pădurii nu mai ridică acum „greutăți adevărate” și nu trebuie să umbli cu „securea în mână”, precum pădurarul din poveste, ca să-ți deschizi drum „prin mărăcinișul bogat, înțesat de baionete vegetale”.


„… deși Castelul din Carpați era mai bine păstrat decât părea, o spaimă molipsitoare, îndoită de superstiție, îl apăra nu mai puțin decât o puteau face odinioară pivele, săcălușele, bombardele, balimezele și celelalte piese de artilerie ale veacurilor de demult.
Castelul din Carpați ar fi meritat totuși să fie vizitat de către turiști și iubitori de antichități. Poziția lui, pe creasta dealului Gorgan, e deosebit de frumoasă. De pe platforma superioară a donjonului priveliștea se întinde până la ultima limită a munților.”

– Jules Verne, Castelul din Carpați


Ilustrații de Léon Benett, Le Château des Carpathes, Jules Verne, editura J. Hetzel et Compagnie, 1892

„Nu există decât în închipuirea locuitorilor”

Ridicată de cneazul Cândea în a doua jumătate a secolului al XIV-lea pe colțul unei stânci ce mărginește valea Râușorului, cetatea Colț a fost, cel mai probabil, refugiu în cazul în care ar fi apărut anumite conflicte în zonă. Ulterior, se pare că a devenit și reședință a cnejilor.

În jurul unui turn pătrat au fost înălțate ziduri de incintă fortificate cu alte turnuri. La capătul urcușului spre cetate, apare vârful donjonului, în vreme ce, în depărtări, privirea se plimbă pe crestele munților.


„Ceea ce ai fi îndemnat să iei drept donjon nu e, poate, decât un stâlp de piatră. Privitorul crede că zărește crenelurile unui zid dintre bastioane acolo unde nu se află, poate, decât o creastă stâncoasă. Întregul e vag, nehotărât, nesigur. Astfel că, dacă am da crezare diverșilor turiști, Castelul din Carpați nu există decât în închipuirea locuitorilor din comitat.
Firește, cel mai simplu mijloc de a te lămuri ar fi să te înțelegi cu o călăuză din Vulcan sau Verești, să urci prin chei, să te cațeri pe culme, să vizitezi toate clădirile. Numai că o călăuză e mai anevoie de găsit decât drumul ce duce la cetățuie. În acest ținut al celor două Jiuri, nimeni nu s-ar învoi să călăuzească un călător spre Castelul din Carpați, oricare i-ar fi răsplata.”
– Jules Verne, Castelul din Carpați


„Minunați copaci, cu puternicele lor trunchiuri, cu ramurile încălzite de seva proaspătă, cu frunzișul des, împletindu-se unul cu celălalt pentru a alcătui o boltă de verdeață pe care razele soarelui nu izbuteau s-o străpungă.” (Jules Verne, Castelul din Carpați) | Spre Cetatea Colț, august 2015 | Credit foto: Mira Kaliani

Cnejii Cândea

În perioada medievală, familia nobiliară Cândea a fost, în Țara Hațegului, una dintre cele mai influente. Forma de organizare statală de atunci era cnezatul, iar conducătorii acestora erau numiți cneji.


„Cel ce s-ar încumeta să urce până la cetățuie s-ar putea să nu se mai întoarcă!”
– Jules Verne, Castelul din Carpați


Cel mai îndepărtat membru al familiei despre care s-au păstrat documente a fost Nicolae Cândea, trăitor prin veacul al XIV-lea. Urmași ai acestuia au luptat alături de Iancu de Hunedoara care i-a răsplătit cu numeroase proprietăți în ținutul Hațegului.

Pentru a-și putea păstra privilegiile, la un moment dat și-au schimbat numele de familie în Kendeffy și au trecut la religia catolică, dar au ctitorit biserici ortodoxe. Una dintre acestea, bisericuța Colț, se vede din cetate.


„Castel părăsit, castel bântuit, castel cu vedenii. Imaginațiile vii și arzătoare l-au populat curând cu fantome, acolo se ivesc strigoi, iar duhurile se întorc la ceasuri de noapte. Tot așa se petrec lucrurile în unele ținuturi superstițioase ale Europei, iar printre ele Transilvania poate năzui la un loc de frunte.”
– Jules Verne, Castelul din Carpați


Ruinele Cetății Colț, Suseni, județul Hunedoara, august 2015 | Credit foto: Mira Kaliani

A fost odată…

După secole, unele ziduri s-au prăbușit în prăpastia la marginea căreia se înălța cetatea, cândva mândră, împodobită „cu covoare, draperii, policandre, mobilă, tablouri și fel de fel de cusături”, toate meșterite de „mâinile agere și dibace” ale soției lui Nicolae Cândea, spune povestea.

Țărancă din Pădureni, Ileana era „minunat de frumoasă”, de aceea oamenii îi spuneau „Ileana Cosânzeana din Cetatea Colțului, din Țara Hațegului”, și pricepută la toate treburile casei. Ea „torcea fire de borangic și de aur și cosea cu ele flori de trandafir și de crin, așa de frumoase și de vii, că parcă răspândeau chiar miresme”. Iscusită, Ileana învățase să tragă cu arcul și să mânuiască lancea.

Soțul ei, Nicolae, era prieten bun cu Mircea cel Bătrân și i-a fost alături în multe bătălii. În timpul unei bătălii, a fost rănit și viteazul Nicolae Cândea și-a pierdut viața. Ileana a rămas singură să aibă grijă de cetate și de copii.

Domnitorul muntean i-a trimis o ceată de oșteni, dar ea le-a spus: „Mulțumesc din inimă măriei sale Mircea voievod pentru grija ce mi-o poartă. Dar mi-am păstrat străjile pregătite de cinstitul meu soț și chiar le-am sporit. Căci oamenii din Țara Hațegului țin la mine și, dacă-i conduc bine, mă apără chiar cu prețul vieții lor. Voi, deci, plecați la măria sa, dragi străjeri, că are mare nevoie de voi…”

Despre Ileana povestea spune că a trăit „până la adânci bătrâneți” în cetatea Colț, unde și-a crescut copiii, nepoții și strănepoții, „țesând ori cosând șervete și perdele cu fir de borangic și de aur”. Și chiar dacă, de la o vreme, nu a mai fost „atât de mândră ca în tinerețe”, oamenii tot Ileana Cosânzeana din Cetatea Colț, din Țara Hațegului, îi spuneau.


„Nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se încumete a-l vizita. Răspândea în jur o spaimă molipsitoare, după cum o mlaștină nesănătoasă împrăștie miasme pestilențiale. Numai a te apropia până la un sfert de milă însemna să-ți riști viața în lumea asta și mântuirea sufletului în cealaltă.”
– Jules Verne, Castelul din Carpați


Vedere de pe stânca Cetății Colț, august 2015 | Credit foto: Mira Kaliani

Fragmentele din romanul Castelul din Carpați de Jules Verne sunt din volumul publicat în 1980 de editura Ion Creangă, în traducerea lui Vladimir Colin.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.