Chipurile lui Radu

Ca un magician, cu mănuși negre și cu o pelerină ca pana corbului, se înalță pe vârfuri, privește prin obiectivul aparatului cu burduf, potrivește, face o probă și le cere oamenilor din fața lui să nu se miște, să nu clipească, să nu vorbească, iar ei parcă n-ar auzi, n-ar pricepe, continuă să-și arunce unii altora câte o vorbă, să râdă, să se foiască, să-și miște pleoapele, fiindcă ei trăiesc în 2018 și cine a mai pomenit acum când ți se face o poză să ți se spună să stai ca sfinții pe pereți. Radu nu e încântat dar e obișnuit. Netulburat le spune cu aceeași voce calmă că merge repede să aducă placa pentru fotografie și îi anunță să fie numaidecât gata pentru acele secunde în care trebuie să rămână complet în nemișcare. Ei, nedumeriți, cum adică, nu ai făcut poza? O ia grăbit din loc spre mașina aflată la vreo 20 de metri, echipată cu laboratorul în care ține tot ce-i trebuie pentru a fotografia așa cum se făcea cu peste o sută de ani în urmă.

Pe la începutul secolului trecut, când li se ivea câte o ocazie să se tragă în chip – cuvântul ce se folosea pe atunci pentru portret, fotografie –, oamenii știau că nu aveau voie să se miște în fața aparatului de fotografiat.  Acesta e și motivul pentru care, în fotografiile vechi, aproape toți apar cât se poate de serioși, nimeni nu zâmbea, nimeni nu râdea – nu oricine poate rămâne ca o stană secunde bune și să mai țină și un zâmbet natural pe buze. Acel vechi ritual se pare că nu se mai potrivește cu secolul nostru și cu temperamentele noastre adaptate altor vremuri. Lucrurile de altădată ce erau făcute domol nu mai au noimă atâta vreme cât acum se pot face rapid, fără a fi nevoie de un ceremonial întreg.

În timpul unei ședințe foto așa cum se făcea acum mai bine de un veac | Credit foto: Mira Kaliani

De vreo șapte ani face fotografie ca pe vremuri și atât mi-a fost suficient ca să vreau să-l cunosc pe acest fotograf atipic în lumea noastră digitală. Îl cheamă Radu Chindriș și l-am găsit întâmplător – un fel de a spune. Am aflat de el în timp ce mă documentam pentru un reportaj despre Samoilă Mârza, singurul fotograf care a surprins imagini cu mulțimea în ziua Unirii de la 1918. Tot Samoilă a făcut atunci câteva fotografii cu oameni din satul lui natal, Galtiu, îmbrăcați în port popular, gătiți să meargă la Alba Iulia pentru a participa la evenimentul din 1 decembrie.

În căutarea mea, am descoperit că, în afară de faptul că amândoi sunt bărbați și s-au născut în județul Alba, cei doi mai aveau ceva în comun și acel lucru m-a dus, după câteva luni de la primul schimb de mesaje, în studioul lui Radu, aflat într-o vilă pe bulevardul Pache Protopopescu din București.

Era o zi de miercuri, spre sfârșit de august și vipia după-amiezii toropea străzile orașului. Am ieșit agale de la metrou și am luat-o în același ritm spre locul întâlnirii. Când a sunat telefonul și i-am văzut numele, mi-am spus că îmi va cere să amânăm întâlnirea. M-a anunțat că va întârzia. În cele din urmă, a apărut și l-am recunoscut imediat după mașina cu număr de Alba în care duce cu el peste tot un laborator foto.

Se întorcea de la o ședință foto și l-am ajutat să care sus, în studio, două bucăți de sticlă pe care se conturau mașini de epocă. Pentru unele proiecte lucrează cu aparatul lui cu burduf, dar continuă și pe digital, în special cu fotografie de modă. Nu-mi permit să fac numai artă, trebuie să câștig și bani, zice și pornește apa, ce începe să se prelingă pe sticla plăcilor imprimate cu mașini din alte timpuri.

Cu moda a și început. Din Alba Iulia, orașul lui de baștină, unde a urmat jumătate de facultate, adică un an și jumătate de istorie, s-a dus la Cluj-Napoca, la Arte, specializarea Foto-Video, fiindcă oricum avea în cap numai fotografie. Cu licența dobândită, a lăsat Clujul pentru București și s-a apucat să facă fotografie de modă, mai ales pentru reviste glossy.

A venit apoi o zi când a constatat că se cam săturase numai și numai de asta. Nu de fotografie, în general, ci în particular de cea digitală.

Mi se părea că totul e din ce în ce mai fake, mai artificial, am mai avut și dezamăgiri legate de niște aparate și mi-am zis că vreau altceva. În plus, în ultimii ani, totul a evoluat enorm, softurile, obiectivele și senzorii de pe telefoane.

Evoluția asta schimbă multe. Dacă în urmă cu zece ani, să zicem, ne trebuia un aparat de fotografiat bun pentru a face fotografii ca lumea, acum nu mai avem nevoie de o astfel de investiție pentru imagini luate doar din plăcere. Cu un telefon bun, oricine ar putea face în principiu poze extraordinare și nimeni,  în afară de un fotograf profesionist, nu și-ar putea da seama că ar fi făcute cu un smartphone.

E și o invazie de imagini, senzația aia de preaplin. Să-ți zic o altă chestie pățită: mă uitam la pozele cuiva și mă întrebam oare eu le-am făcut? Am început să descopăr la fotografi care lucrează în stilul meu fotografii ce mă făceau să mă întreb dacă sunt făcute sau nu de mine. Și mi-am dat seama că nu pot să mai vin cu ceva nou în domeniul ăsta al modei și am preferat să fac ceva diferit.

Căutând ceva diferit a ajuns la colodiu umed, una din primele tehnici fotografice, inventate în 1851. Nu mai ține minte cum și când s-a petrecut momentul în care a fost prins de povestea asta, știe doar că a fost și de atunci a rămas în ea.

Mi s-a părut uau, seamănă mult și cu fotografia alb-negru pe care o făceam înainte.

Colodiu umed înseamnă că absolut tot procesul fotografic trebuie să se întâmple atâta timp cât placa este umedă.

Pe placă e alcool și eter, se evaporă imediat, deci procesul trebuie să se întâmple foarte repede – asta înseamnă pregătire, expunere și developare – totul cam în 15, hai 20 de minute. Altfel, se usucă placa, nu mai e fotosensibilă și nu mai obții o imagine pe ea.

Din studioul foto | Credit foto: Mira Kaliani

S-a apucat să scotocească internetul după aparate foto vechi și obiective și a mers prin diverse locuri din vestul Europei să le vadă și să cumpere ce-și dorea. Nu știe câte are, fiindcă nu le-a numărat niciodată și oricum în permanență caută ceva și când îl găsește pleacă după el acolo unde este.

Cele de peste o sută de ani au ceva special, caut eu la ele o chestie, un efect, ceva ce mi se pare interesant.

Cu aceste vârste venerabile, nu e de mirare că mai au câte un geam mat spart ori un burduf care nu mai e ca-n tinerețea lui. Radu le recondiționează cu migală, șlefuiește manual sticla până arată așa cum îi place, reface burduful, și aparatul de fotografiat de un secol e ca nou.

Colecționari de astfel de aparate sunt și în România, însă el le-a luat cu gândul de a le folosi, nu de dragul colecției. Doar unul, mi-a arătat, un aparat de proiecție, e de decor. I-a plăcut atât de mult încât și-a zis că trebuie să-l aibă în studio.

Acum mai bine de un secol, prețurile aparatelor de fotografiat erau uriașe. Aparatul lui Samoilă Mârza a costat o avuție – părinții lui au vândut o pereche de boi și i-au cumpărat un aparat de fotografiat. Cum atunci nu exista o piață, se produceau în serii mici, 30 – 40 de exemplare, motiv pentru care sunt rare, iar azi colecționarii veritabili dau mici averi pe acele aparate și obiective. Pe la 1900, puțini români își permiteau să-și cumpere un aparat de fotografiat – mai aveau doar nobilii și copiii de industriași. Totuși, cum știm chiar și noi amatorii, obiectivul face toți banii. Multe din obiectivele mele vechi sunt englezești, foarte bune, pe atunci erau șlefuite manual, zice Radu.

A învățat să fotografieze pe colodiu umed făcând chipurile prietenilor și cunoscuților. La început, nu a ieșit chip, apoi au ieșit niște contururi vagi iar de la un moment dat a început să apară acolo din ce în ce mai clar ceea ce trebuia să fie, chipul cum se cuvine, cu ochi, nas, gură,  și toate cele. Pe măsură ce era tot mai stăpân pe tehnică, a prins curaj să le propună celor care îl solicitau pentru diferite proiecte și acest tip de imagine – întotdeauna face asta doar atunci când consideră că proiectul respectiv și fotografia în acest stil se armonizează. Cu timpul, a devenit cunoscut ca fotograful care face poze ca acum o sută de ani.

Cei care apreciază genul acesta de fotografie – Radu îi spune artă – sunt încântați să își poată face un portret ca în alte timpuri. E fotografia artă?, pun eterna întrebare. Eu zic că da. Mai ales asta ce implică un întreg proces manual – nu e ca fotografia digitală, faci două setări la aparat și gata, ai poza. Asta e unicat. Nu o poți reproduce sută la sută.

Fotografie ca pe vremuri | Credit foto: Mira Kaliani

Mânuind o tehnică fotografică veche într-o piață a digitalului a ajuns să lucreze la un proiect original. În noiembrie anul trecut, alături de doi prieteni, a lansat cu fast 100 de chipuri. Ideea a venit tot din Alba.

Acum vreo doi ani, cineva din Galtiu m-a sunat și mi-a spus că în 2018 oamenii de acolo vor să refacă imaginile istorice surprinse de Samoilă Mârza în decembrie 1918, cu plecarea oamenilor din Galtiu spre Alba Iulia. M-a întrebat dacă vreau să fac eu fotografiile. Evident că reacția mea a fost uau, sigur că da, facem. Iar anul trecut, cineva de la muzeul din Alba m-a întrebat dacă vreau să fiu eu anul ăsta fotograful Unirii și să refacem pozele de acum 100 de ani. De la aceste invitații am început să mă gândesc, hai totuși să încerc să fac mai mult.

A luat legătura cu niște prieteni, oameni specialiști în comunicare și dezvoltare de proiecte de business, și le-a spus: Hai să vedem, poate reușim să găsim niște fonduri și să facem un proiect mai mare. A urmat brainstorming, pe românește și-au stors creierii, să găsească tema potrivită pentru proiect. La început, s-au gândit să pozeze mausoleele din România. Din fericire, au avut înțelepciunea să-și dea seama că ar fi fost un proiect anost și i-ar fi plictisit la culme în primul rând pe ei. Din vorbe și idei, cu gândul la modă și vedete, s-a exclamat la un moment dat Hai să fotografiem 100 de români! Evident, nu orice român și, când a ajuns să vorbească despre asta, l-am întrebat dacă i-au găsit pe cei 100. Tot căutăm.

Pe website-ul 100 de chipuri, citesc prezentarea proiectului: Timp de un an de zile facem o radiografie a societății românești de astăzi folosind ca punct de plecare fotografierea celor mai importanți și spectaculoși români, cu tehnica fotografică folosită în timpul Marii Uniri de la 1918. Din sute de portrete, din multe evenimente și un bal, din reportaje și eseuri, din interviuri și un album tipărit, dar care continuă în mediul online, construim o imagine de ansamblu a societății noastre așa cum este ea astăzi, în 2018. Cu bune și cu rele, în alb și negru, dar cu multe nuanțe de gri.

Chipuri | Credit foto: © Radu Chindriș, 100dechipuri.ro

Până la prima noastră întâlnire de la sfârșitul verii fotografiase între 20 – 30 de chipuri, dar nici aici nu ține socoteală, el doar face pozele. Colegii lui trimit invitațiile și țin legătura cu cei care vin la ședințele foto, însă nu toți cei fotografiați vor fi și în album.

Criteriile de selecție le explică persoana care se ocupă de partea de business a proiectului, Alinda Bănică: Sunt două criterii: munca lor are valoare, în sensul că au făcut ceva esențial, au inovat, dezvoltat, au realizat ceva deosebit prin activitatea lor profesională, și apoi vrem să fie oameni din domenii diferite. Noi am făcut inițial o listă, însă pe parcurs numărul a tot crescut. Cei care ne urmăresc proiectul pe facebook sau chiar unii dintre invitații la ședințe foto ne-au sugerat și alte persoane. I-am fotografiat pe toți cei pe care noi îi considerăm potriviți, dar sunt peste o sută. Selecția finală pentru albumul 100 de chipuri va fi făcută de public prin voturi pe site-ul proiectului.

Probabil acesta este unul dintre puținele proiecte dedicate centenarului ce nu expiră odată cu finalul acestui an. Sau poate că e singurul.

În anul centenarului, zeci de instituții publice au primit bani pentru diferite proiecte de promovare a evenimentului. Pe de altă parte, în plin centenar un român din 50 întreabă Google când a avut loc Marea Unire și unul din 25 habar nu are de semnificația zilei de 1 decembrie (să mai amintesc și de cei care întreabă câți ani presupune un centenar?). Pentru proiectul 100 de chipuri, Radu și colegii lui nu au reușit, cel puțin până la jumătatea lunii octombrie, să obțină un sprijin financiar consistent de la stat din fonduri destinate evenimentului, așa că îl susțin mai departe din resurse proprii.

Radu se bucură însă că are ocazia să întâlnească oameni extraordinari. Pe de altă parte, nu prea apucă să stea de vorbă cu ei. Oamenii pe care îi pozează pentru acest proiect sunt din cei cu program la minut, vin la ora stabilită, stau o oră, dacă e nevoie două ore, cât durează ședința și pleacă: Foarte rar se întâmplă să stea mai mult la ședința foto. Nu am timp să vorbesc cu oamenii minunați pe care-i pozez, fiindcă eu alerg tot timpul ca să fac fotografii.

Ședințele foto pentru proiectul 100 de chipuri sunt găzduite de Athénée Palace Hilton Bucharest. Când are câte un invitat pentru a-i face chipul, Radu ajunge cu o oră înainte ca să pregătească aparatul. Merge cu mașina lui dotată cu laborator foto unde are toate „zămurile”, cum numește el chimicalele pe care le folosește în această tehnică.

La lucru | Credit foto: Mira Kaliani

Are și asistenți – în glumă îi spun că Samoilă Mârza nu avea asistent. Da, știu, dar m-am obișnuit, sunt multe chestii grele de cărat în meseria asta de fotograf, iar dacă le faci tu pe toate, ajungi ca, atunci când începi ședința foto, să-ți tremure mâinile pe aparatul de fotografiat. Curg apele pe tine, ești obosit – și atunci mai concentrează-te să faci fotografii, să conversezi cu modelul. E foarte greu, mai ales când nu faci digital – sunt multe chimicale de cărat, de montat – îmi prinde bine ca să mă pot concentra pe imagine.

În funcție de ceea ce dorește să obțină, folosește sticlă obișnuită, transparentă, sticlă neagră sau o bucată de metal negru – imaginea iese la fel pe toate, dar fiecare are avantaje și dezavantaje.

Când îi sosește „personajul”, Radu îl aranjează, îi spune cum să stea – pentru că expunerile sunt lungi, de 6 – 8 secunde, trebuie să rămână ca statuia, cu răsuflarea oprită, dacă e posibil. Pentru acele secunde, îi pune un suport de ceafă. După ce verifică dacă persoana se vede bine – apropo de asta, prin geamul aparatului foto el îi vede pe cei care stau la pozat cu capul în jos –, merge repede în laboratorul lui mobil și pregătește placa. Asta înseamnă că o dau cu o soluție de colodiu, o pun într-o baie de nitrat de argint și o fac în acest mod fotosensibilă.

Revine la aparat, pune caseta, face expunerea și merge repede să developeze. Lucrează de ani și stăpânește bine tehnica, totuși uneori se mai întâmplă să fie o problemă cu una dintre zămuri, să reacționeze aiurea și imaginea nu îl mulțumește. De aceea, preferă să facă două – trei imagini.

Developez, fixez, spăl, în timpul ăsta mai pregătesc o placă. Pentru că timpii de expunere sunt atât de lungi oamenii mai mișcă, nu-i nimerești pe toți din prima în cea mai bună poziție și atunci prefer să iau 2 – 3 cadre, cu cei care au răbdare să mai stea. Cu cât sunt oamenii mai importanți, cu atât au programul mai plin și nu au mult timp la dispoziție.

S-au mai petrecut și momente de excepție, cum au fost întâlnirile cu Mircea Dinescu și Grigore Leșe, care, după ședința foto, au stat câteva ore împreună cu Radu savurând cafele și povești.

La sfârșitul ședinței, când cei fotografiați văd rezultatul, Radu are parte din nou de tot felul de reacții, de la uau, ce frumos la phii, așa a ieșit? Femeile nu sunt prea avantajate de tehnica asta veche, pentru că în general orice femeie vrea să se vadă în poză mai frumoasă decât este în realitate.

Ele au nevoie să fie înfrumusețate, iar genul ăsta de fotografie, cum să spun…,  Te scoate cum ești?, zic, Chiar mai rău, fiindcă accentuează anumite defecte. Pentru orice există însă soluții, au existat mereu. Dar când știu că fotografiez o femeie mai iau și eu niște măsuri în plus ca să fie imaginea mai dulce. Pentru că poți și trebuie să le faci pe femei mai frumoase decât sunt – despre asta e vorba.

Îmi povestește cum se retușau pe vremuri imaginile – se intervenea manual, cu creionul pe negativ, se estompau cearcăne, se îndulceau riduri, și nu numai pentru femei se făcea asta, se lucra la fel și pe chipurile bărbaților, chiar și pe cele ale copiilor.

Am scanat unele imagini vechi și vezi că acolo e o dungă de creion. Era o muncă de bijutier, dar erau oameni care asta făceau. Îți dai seama că atunci când regele te angaja să-i faci portretul, păi voia să se vadă mai frumos decât era în realitate – realitatea o vedea în oglindă.

Retușul de ieri cu creionul e azi în photoshop și chipul poate fi atât de bine îndulcit încât te poți uita la tine și să nu te recunoști în atâta frumusețe.

Oameni din Galtiu fotografiați în 1918 de Samoilă Mârza

Septembrie 2018, Galtiu, județul Alba – Urmași ai celor din fotografia făcută de Samoilă Mârza s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, s-au adunat în același loc și au reconstituit imaginea istorică. Au fost pozați de Radu Chindriș într-o tehnică foto veche de peste un secol. | Credit foto: Mira Kaliani

La mijlocul lui septembrie, m-am reîntâlnit cu Radu în Galtiu, o localitate în apropiere de Alba Iulia, unde a ajuns pentru a răspunde invitației de a-i fotografia pe urmașii celor din imaginea făcută de Samoilă Mârza în 1918. Aceștia s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, s-au adunat în curtea conacului din Galtiu, unde a locuit un grof, și au reconstituit imaginea istorică.  Atunci am înțeles cel mai bine că o astfel de fotografie cere negrabă – și pentru fotograf, și pentru cel care vrea să-și facă un chip. Iar noi, oamenii acestui secol, avem multe și la fel de multe pierdem se pare, printre care răbdarea ce ne este tot mai scurtă.

Oamenii nu prea mai pot să stea liniștiți câteva secunde, ni s-a dus și abilitatea asta. De ani buni de când fotografiază și în această tehnică veche, Radu a trecut deja cam prin toate reacțiile posibile. Dar rămâne senin.  Își aranjează mănușile, aruncă pe el și pe aparatul de fotografiat o catifea neagră, se apleacă ușor și se uită prin obiectiv, se înalță pe vârfuri, revine, testează, ajustează. Își dă pelerina la o parte și cu o voce blândă le spune oamenilor veniți să reconstituie imaginea istorică să stea stană, să nu se clintească, să nu clipească, să nu vorbească, iar ei încearcă, dar nu izbutesc. Unul se răsucește, se mută pe-un picior pe altul, altul se scarpină-n cap, pe altul tocmai îl umflă râsul. Radu nu poate să fie mulțumit, dar e obișnuit cu oamenii de azi, veșnic în mișcare, mereu în neastâmpăr. El rămâne netulburat în lumea fotografiei lui și le spune că merge să aducă placa și le cere să se pregătească – Vă rog frumos să stați nemișcați. Iar ei se holbează: Cum adică, nu ai făcut poza, trebuie să mai stăm așa?

În tot acel timp, eu am făcut câteva zeci de poze și aș fi putut să fac sute dacă voiam. Priveam un ritual ce nu se mai potrivește cu secolul nostru, cu firile noastre – suntem tot pe iute, cu zor în noi și nu ne mai rămâne pentru mai nimic vreme de făcut pe îndelete.

Tocmai acest pe îndelete îi oferea fotografului de odinioară momentele favorabile pentru a face acea fotografie memorabilă. Acele imagini alb-negru devenite clasice, ce farmecă peste ani orice iubitor de fotografie.

Azi am fotografiat o mașină din 1930. Compară o mașină din anii ’30 cu una făcută azi. Era și preocuparea pentru frumos, acum nu mai există. Atunci se făceau serii de câteva mașini, acum zilnic ies pe bandă sute de mii. La fel e și cu fotografia. Atunci o poză îți lua mult timp și fotograful de acum o sută de ani era mai implicat, își dădea mai mult interesul, fiindcă nu putea face în câteva minute zeci de poze. Avea grijă la lumină, nu făcea oricând poza, aranja totul cu grijă, clădirea trebuia să fie dreaptă, nu țuguiată. Era mult meșteșug și atenție la detaliu. Acum totul e grabă, se fac milioane de poze și nu mai există acea răbdare, s-a pierdut pasiunea de altădată, zice Radu.

Și se va pierde și mai mult, dacă ar fi să ne imaginăm cum va fi fotografia în viitor, să zicem peste o sută de ani: Nu cred că va trece un secol până când fotografia se va face cu ochiul. Vom fi niște camere, vom înregistra tot ce e în jurul nostru. Ai un cip frumos implantat și înregistrezi permanent – derulezi prin amintiri, prin imagini. Te duci la un proces, ai totul ca probă, exact cum s-a petrecut. Cred că ăsta e viitorul imaginii.

Dacă e bine sau nu, ca orice lucru și acesta va avea avantajele și dezavantajele lui. Însă tehnologia, viața, totul în jurul nostru evoluează și la un moment dat se va întâmpla și asta și va deveni într-un alt timp al lumii ceva cât se poate de firesc, parte din stilul de viață pentru oameni care vor urma.

Și totuși, îmi imaginez că pentru armonie mereu vor fi și din cei aparte, atipici. Așa cum în 2018 Radu ascultă muzică pe vinil și face fotografii cu aparate cu burduf  într-o tehnică de mai bine de un secol, probabil în fiecare generație viitoare vor apărea unii care să caute altceva, un parfum din vechime. Și atunci se vor întoarce și ei la începuturi, la esență, la detaliul meșteșugului de altădată făcut pe îndelete, cu pasiune.

La sfârșitul ședinței foto de la Galtiu | Credit foto: Mira Kaliani


RELATED POST

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.