5 decembrie 2021, 16:40

„Cine este acest Eminescu?”

„Îl am și acuma înaintea ochilor: Chip frumos și blând, fire […] străină de lume, zămislită parcă-n alte plaiuri. Ce frunte măreață și încărcată de gânduri! Ce privire adâncă și visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească! Ce absolută și completă dezinteresare de tot ce e în legătură cu partea materială a vieții! Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapământeană.”

Dincolo de fascinația pentru „frumusețea versurilor și originalitatea cugetării”, Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) i-a cucerit pe mulți dintre cei care i-au fost în preajmă și cu înfățișarea și firea lui.

 

„Înfățișarea lui era așa de frapantă, încât nimeni nu l-ar fi văzut întâia oară fără să întrebe cine este el.” (Anghel Demetriescu) | Fotografie de Jan Tomas, Praga, 1869 / Wikipedia, domeniu public

 

„Înfățișarea lui era așa de frapantă…”

„Capul său de Apollo era împodobit de un păr bogat și strălucitor, fruntea înaltă și puțin recurbată înapoi, trăsăturile faciale armonice și cu o expresiune virilă, ochii mari de oriental cu o privire dulce și melancolică, o gură cu buze cărnoase și sensuale. Totul anunța într’însul o viață luxuriantă și rezistentă. Înfățișarea lui era așa de frapantă, încât nimeni nu l-ar fi văzut întâia oară fără să întrebe cine este el”, scria istoricul Anghel Demetriescu (1847–1903).

„În sfârșit am dat de un poet!”

La fel s-a întrebat și Titu Maiorescu, dar nu când l-a văzut, ci atunci când a citit prima dată o poezie semnată M. Eminescu. Era la începutul anului 1870, cum își amintea Iacob Negruzzi, când poetul, aflat la Viena, a trimis o scrisoare și o poezie pentru „Redactorul Convorbirilor literare”, scrise „cu litere mici și fine ca de o mână de femeie”. Iacob Negruzzi povestea în „Amintirile” lui:

Mi-am zis că trebuie să fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschizând plicul găsii o scrisoare împreună cu o poesie intitulată Venere şi Madonă, amândouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparența a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe față.

De la a treia strofă – „Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată / Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri” –, mărturisea Negruzzi, indiferența cu care citise până atunci dispăruse și „interesul mi se deșteptă și merse crescând până la sfârșit”.

A doua zi, „des-de-dimineață” și „cu manuscriptul în mână”, a dat buzna în casa lui Titu Maiorescu, strigând: „În sfârșit am dat de un poet!”

Citind și recitind poezia, Maiorescu a conchis: „Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?”

 

„Un ciudat amestec de vis și rațiune rece”

„O frunte naltă și egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu și negru stă așezată deasupra unor ochi adânciți în boltele lor și deasupra nasului fin, o gură cu buze subțiri, o bărbie rotunjită, ochii mulțumiți, cum am zice, de ei înșii privesc c-un fel de conștiință de sine care-ar putea deveni cutezare, expresia lor e un ciudat amestec de vis și rațiune rece.”

Este portretul lui Ieronim din Cezara, o nuvelă fantastică scrisă de Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), făcut de poet după propriul chip.

Dintre cei care l-au întâlnit, mulți au amintit în însemnările lor de trăsăturile armonioase ale chipului său, „o frumusețe ieșită din comun, cu o frunte înaltă, ochi pătrunzători”.


„Dar la ce să beau din lacul ce dă viață nesfârșită,
Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repețită,
Cu aceleași lungi mizerii s-obosesc, sufletu-mi mut?
Și să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Și toate
Cu virtuți, vicii aceleași, cu mizerii repetate…
Vrei viitorul a-l cunoaște, te întoarce spre trecut.”
– Mihai Eminescu, Memento mori


„O minune a naturii iute trecătoare”

Despre firea și sufletul lui „ca un vulcan în veșnică activitate”, a povestit și Nicolae Gane (1838–1916):

Ce om era Eminescu!
Îl am și acuma înaintea ochilor: Chip frumos și blând, fire […] străină de lume, zămislită parcă-n alte plaiuri. Ce frunte măreață și încărcată de gânduri! Ce privire adâncă și visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească! Ce absolută și completă dezinteresare de tot ce e în legătură cu partea materială a vieții! Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapământeană.
Lui nu i-a fost scris să se bucure de viață lungă. Intelectul îi surpa fizicul.
Nervii lui, din cale-afară simțitori, vibrau ca o harpă eoliană la orice adiere a vântului.
Sufletul lui, un vulcan în veșnică activitate, îi consuma zilele văzând cu ochii, așa ca flacăra geniului lui care a pâlpâit de la început prea de tot puternic, a trebuit să se stingă curând, cum i s-a stins și amorul descris de el în următoarele nemuritoare versuri:
Era un vis misterios / Și blând din cale-afară, / Și prea era de tot frumos, / De-a trebuit să piară.
Eminescu a fost o minune a naturii iute trecătoare; un meteor căzut din cer care, prin fulgerătoarea sa dungă de foc, a revărsat o nouă și necunoscută până atunci lumină asupra literaturii noastre românești.


„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu ușurință și cu zîmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură.”
– Mihai Eminescu, Scrisoarea II


Un portret colectiv al membrilor societății literare Junimea realizat după o imagine publicată de Cultura poporului, 1924 | Sursa: Wikipedia, domeniu public

„Ce seri plăcute am petrecut câteodată!”

La Junimea, Eminescu era cel preferat să citească, pentru că „declama admirabil”.

„Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum venea de departe, dintr-o lume necunoscută”, scria Alexandru Vlahuță (1858–1919) despre Eminescu.

Își citea poeziile și era sensibil la critici – „de multe ori s-a oprit în mijlocul lecturii și abia cu mare greutăți l-am înduplecat să continue”, își amintea Iacob Negruzzi:

„Câteva din poesiile mici ale acestuia erau declarate cantabile și după cetirea lor vreunul din membrii cei mai glumeți le punea în muzică cerând ca să le cântăm în cor, ceea ce se întâmpla îndată”.

Cu nostalgie firească, Negruzzi rememora:

Ce seri plăcute am petrecut câteodată! Când venea Alecsandri de la Mircești cu un teanc de poesii proaspete sub braț; când Maiorescu ne aducea vreuna din criticele sale ce au produs un atât de mare efect în lumea literară română; când Creangă ne cetea amintirile sale din copilărie sau Eminescu ne declama admirabil de bine vreuna din frumoasele sale poeme! Fără laude umflate, fără elogiuri pompoase, simpla aprobare a Junimii umplea inima autorului de adâncă mulțămire; şi el, şi ascultătorii săi se întorceau la zilnicele lor ocupații cu gândul mai senin și pieptul mai vesel.


„Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin
Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin
Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumsețe, minte, ajuns-ai la ceva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,
Aceea ce o prinde – ci ceea ce-i priește.
Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartă
Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă
Sau nu poți ști… Atuncea de ce folos e ție
C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,
Că ești podoabă scumpă în lume orișicui,
Podoabă ce nu-i trebuie în lume nimănui?
– Mihai Eminescu, Urât și sărăcie



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.