CITIRE

Ciuma lui Caragea, cea mai grozavă boală. „Sosirea...

Ciuma lui Caragea, cea mai grozavă boală. „Sosirea acestui domn în București a fost semnalul a mari calamnități pentru țară”

„Venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cât mai curând o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. Prin urmare, el a lăsat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în țară până mai deunăzi că se fură ca în vremea lui Caragea.” – Din vremea lui Caragea, scrisoare din noiembrie 1879 a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri

Născut la Constantinopol în 1754, după o perioadă cu conflicte, războaie, intrigi fără sfârșit, la 58 de ani Ioan Gheorghe Caradja (numit și Ioan Vodă Caragea sau Iancu Caragea, cum scria Ion Ghica), a fost împins la domnia Țării Românești de contele Klemens Wenzel von Metternich. Sultanul, pe de altă parte, nu i-a acceptat domnia până când Caragea nu i-a promis că, după trei ani, va ceda domnia. După multe discuții și după ce a făcut promisiunea că nu va domni mai mult de trei ani, în cele din urmă Caragea a reușit să iasă din Constantinopol și să se îndrepte spre Valahia. „În ziua de Sf. Spiridon al anului 1812 și-a făcut intrarea în București cu alai domnesc, călare pe tabla-bașa (cal de paradă pe care sultanul îl dădea în dar unui domn român, la numirea acestuia), în sunetele clopotelor, al surlelor și tobelor”.

A descălecat la Podul Beilicului (astăzi Calea Șerban Vodă) și s-a dus, cum cerea obiceiul, la biserica Curtea Veche pentru a fi miruit ca domn al Țării Românești.

Ciuma lui Caragea, 1813-1814 | Devastating Disasters

Ciuma lui Caragea, 1813-1814 | Devastating Disasters

„Sosirea acestui domn în București a fost semnalul a mari calamnități pentru țară”, scria Ion Ghica. În prima noapte de la venirea lui, Palatul domnesc de la Mihai Vodă din Dealul Spirei a luat foc și a ars până la temelii și „Curtea domnească a devenit Curtea arsă până în ziua de astăzi; iar a doua zi, la 13 decembre, s-a ivit ciuma între oamenii curții veniți cu vodă de la Țarigrad”.

De-a lungul vremurilor, în țară a bântuit ciuma de mai multe ori însă, cum nota Ion Ghica și cum a rămas în istorie, nu s-a mai pomenit de „o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime.”

În fiecare zi, mureau în jur de 300 de oameni și, scria prințul Ghica, „se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90.000”.

Momentele de groază, panică, teamă sunt descrise de Ion Ghica astfel:

„Spaima intrase în toate inimile și făcuse să dispară orice simțământ de iubire și de devotament. Mama își părăsește copiii și bărbatul soția pe mâinile cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, șaluri etc, făra ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaților. Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari bieților creștini căzuți în ghearele lor.

Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile!… Și poate că acei uciși astfel erau mai puțin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut, fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor.”

Mănăstirea Cotroceni din București, acolo unde domnitorul Caragea, familia și toți oamenii de la curte s-au retras în timp ce ciuma făcea ravagii în oraș | Second Decade

Mănăstirea Cotroceni din București, acolo unde domnitorul Caragea, familia și toți oamenii de la curte s-au retras în timp ce ciuma făcea ravagii în oraș | Second Decade

După asemenea scene „oribile, neomenoase și bestiale” și după revolta „ciumaților care au sărit cu parul și au omorât zece ciocli”, în sfârșit autoritățile s-au gândit să ia ceva măsuri. A fost organizat un fel de serviciu sanitar. Cioclii erau însoți de vătășei (angajați ai primăriei) și „aceștia strigau de la poartă: «Sănătoși, copii?» Unul din ei, într-un raport către șeful său, zicea: «Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am mai putut prinde».”

Tot timpul cât ciuma făcea ravagii în București, noul domnitor a stat ferit la mănăstirea Cotroceni.

În oraș, la fiecare poartă de casă boierească era o gheretă unde stătea un servitor pus „pazarghidan”, adică comisionar pentru târguielile de pâine, de carne, de zarzavaturi.

„Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum și trecea prin hârdăul cu apă sau prin strachina cu oțet.”

Când treceau pe lângă casele celor bogați, cioclii – care avuseseră și ei boala, de două-trei ori, așadar, nu se mai temeau de ea – aruncau în curtea acestora zdrențele rupte luate de la ciumați.

Ciuma, o faimoasă pictură făcută în 1898 de Arnold Böcklin | The Dark Side of History

Ciuma, o faimoasă pictură făcută în 1898 de Arnold Böcklin | The Dark Side of History

„Jafurile și tâlhăriile oamenilor, direct sau indirect presupuși la serviciul ciumaților, au fost nemaipomenite. Multe averi și case mari s-au ridicat în București după ciuma lui Caragea din sculele și banii bieților bolnavi.”

După un an, boala a început să se mai domolească și, încetul cu încetul, oamenii care au părăsit orașul pentru a fugi de boală au început să se înapoieze la casele lor.

„Acei care se regăseau, se îmbrățișau, dădeau o lacrimă celor pierduți pe câmpia de la Dudești și porneau cu viața înainte, uitând suferințele și însetați de plăceri.”

După o epidemie de acest fel, ca și după război, scria Ion Ghica, viața a devenit, cel puțin în aparență, mai lesne. Pentru că, moștenirile și moartea fraților, au sporit „averile flăcăilor și zestrele fetelor. În asemenea împrejurări, „căsătoriile trebuiau să devie numeroase, cu atât mai mult numeroase cu cât răul a săcerat mai multe ființe. Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunți”.

Iar pe atunci, nunta nu era doar o invitație, tipărită frumos „la Socec sau la Weiss”, ce anunța cununia la biserica Sărindar sau la Domnița Bălașa. „Pe atunci nunta era dandana mare!” La „cei de jos”, ținea trei zile, iar la boieri ținea „șapte zile și șapte nopți, după legea domnilor și a împăraților. O nuntă se isprăvea și zece începeau, încât Bucureștii într-o sărbătoare o duceau. Doliul se schimbase în veselie.”

Petrecere, pictură de Theodor Aman | Pictify

Petrecere, pictură de Theodor Aman | Pictify

„Viața aceasta îi pria lui Caragea, căci popor și boieri, cufundați în ziafeturi (ospățuri), nu băgau de seamă jafurile domnești; ș-apoi caftanele după cari alergau însurățeii îl ajutau mult la sporirea pungii. Îmbulzeala la ranguri era atât de mare că se umpluse din scoarță în scoarță condica pitacului domnesc…”

„Venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cât mai curând o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. Prin urmare, el a lăsat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în țară până mai deunăzi că se fură ca în vremea lui Caragea.”

În ziua de 29 septembrie 1818, Caragea s-a urcat în trăsură, „zicând că merge să se primble la Băneasă”, cu toată familia. Acolo, trăsuri înhămate i-au așteptat pregătite să-i ducă la Brașov și, de acolo, domnitorul a trecut mai departe, spre alte locuri, îndepărtate de sultan. În aceeași zi, a sosit la București capugiul (trimis al sultanului în Țările Române) însărcinat să-i taie capul lui Caragea pentru că șezuse pe scaunul domnesc șase ani în loc de trei, „precum se legase către sultan”.

Foto Cover: București, sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. Ilustrație de Luigi Mayer


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

  1. Matei E.

    5 august

    Interesant „Memento mori!” pentru generatiile care n-au prins ciuma, razboaie fara de sfarsit, inundatii catastrofale…si chiar si pentru cei ce le-au trait. Un secol si jumatate inainte – pare atat de aproape si noi atat de departe prin ce-am invatat din lectiile istoriei si fragilitatea unei vieti terestre. Multumesc.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.