20 aprilie 2021, 12:32

Cobiliţe de frasin, copăi de frământat aluatul, cojoace, opinci: O plimbare prin Oborul lui Tudor Arghezi

„Câţi bucureşteni vor fi cunoscând Oborul, afară de sorocul Moşilor frenetici, cu vârteje de căluşei, pocnitori şi băşici cu chiot? Câţi vor fi ieşit din cartiere ca să călătorească prin universul bizar şi admirabil al capitalei lor necunoscute?”

„Bucureștii trebuie tratați ca o individualitate și ca un personaj”, mărturisea Tudor Arghezi și în tabletele adunate în volumul Cu bastonul prin București, orașul lui, „prin excelență viu, de o vitalitate exuberantă și mortificatoare”, cum observa Nicolae Balotă, „vitalul se personifică și devine personaj odios-iubit”. Poetul e în tot ce zice, iar aici, Arghezi se arată, printre altele, „un mare poet al Bucureștilor”, conchidea eseistul.

Obor (обор, șnur) este un loc unde se ține un târg de vite. În Istoria Bucurescilor, G.I. Ionnescu-Gion scria de mahalaua Târgului de Afară care „are 25 de case și se’ntinde spre Obor” și tot el nota la un moment dat:

Bucurescii cresc mereu, încât începutul secolului al XVIII-lea vede Oborul depărtându-se din ce în ce mai mult spre Est, pe’ntinsele câmpii domnesci de la margine.

La Obor, pictură de Apcar Baltazar

„Pieţele, ca şi ţările, ca şi limbile, se fac de la sine”

Una dintre pitoreștile plimbări argheziene este în „vechea piaţă a sătenilor din judeţ, neguţători, cumpărători şi vânzători”, adică Oborul:

Prăvăliile interioare şi exterioare, grămezile nesfârşite de mărfuri pe marginile pestriţe ale şoselelor, bulevardelor şi străzilor târgului, masa variată şi agitată, continuă, a populaţiei, dau un aspect unic întinselor împrejurimi ale punctelor din care se ramifică în mii de tablouri viaţa giganticului centru de aprovizionare.

Pieţele, ca şi ţările, ca şi limbile, se fac de la sine, se articulează tarabă cu tarabă, negoţ cu negoţ, veac cu veac, până la expresia de viaţă ce nu se mai poate explica.

Animaţia din Obor, ca toate aspectele Bucureştilor, transportată cu pensula pe pânză şi cu creioanele pe hârtie, ar putea da în artă unul din nesfârşitele motive documentare. Ar fi de dorit ca şi pictorii să-şi ia bastonul de plimbare şi odată cu el cutia de pictură sau cel puţin carnetul de schiţe.

La târg, pictură de Iosif Iser

O lume într-o permanentă schimbare

Oborul e însuflețit, nu se oprește o clipă din freamătul târguielilor. Olari, boiangii, dogari, surugii, geambași – o lume ce a fost într-o continuă schimbare, în ton cu vremurile. „În treacăt”, subliniază Arghezi, a adunat secvențe și aspecte „din ce era Oborul cu ani în urmă”. Poetul a început cu lumea olarului:

Olărie, amfore de lut, sonore, încercate de cumpărători cu o bătaie a degetului în păreţii cu zmalţuri. Niciodată două oale n-au adus din pământ două glasuri şi două cântece la fel.

Ulcioarele din care plugarul suge o apă răcorită, pe ţâţa cu ţâmburuc, sfeşnice, solniţe, ţoiuri, legături de ceşti vândute cu duzina pe o sfoară, străchini adânci.

Ulcelele poroase care se vindeau la cârciumă odată cu jumătatea de litru de vin din ele, erau duse la gură todeauna noi. După ce le golea, consumatorul da cu ele de pământ.

Olarul a inventat şi un instrument muzical, ocarina cu apă, care fluieră ca un pietruş. Acelaş olar e autorul industriei pierdute, după ce au fost născocite tinicheaua şi lipitura cu cositor, a pântecoaselor butii, cu forma antică, de teracotă, pentru păstrarea lichidelor preţioase.

Câteva din ele, descoperite la săpături, decorează ca nişte statui ale dibăciei inteligente grădinile publice din Bucureşti. Multe din ele au înălţimea unui om. Argila, modelată în câteva sate specializate în această industrie strict ţărănească, ia toate formele obiectelor casnice şi de bucătărie, şi anumite bucate găsite în olărie au reputaţia că-şi împrumută gustul adevărat de la ghiveci.

Țărăncuță cu cobiliță, Octav Băncilă

Brâul și bețele vopsite

Boiangiul, care avea drept firmă „un brâu şi nişte bețe vopsite roşu”, dogarul, rogojinarul – meseriași care aveau cândva mare căutare la obor:

Dogăria şi rogojinăria erau reprezintate în Obor laolaltă cu lingurăria de plută, pretutindeni unde e loc de câteva sute de butoaie suprapuse, şi magazii de papură şi răchită împletită, ciubere, doniţe decorative cu brâuri de arsuri pe doage, cobiliţa de frasin, coşuri, hârdaie, cu doi cercei, legănate pe drugul dus pe umeri din vie la cramă, ălbii de plută, copăi de frământat aluatul, scafe, lopeţi, furci, greble, cozi de sapă, de coasă, de topor şi târnăcop.

Sculele şi lucrurile din gospodărie, de lemn, sunt nenumărate, până la găvan, ciorbalâc, fus şi furca de tors cu aripile crestate şi câteodată cu mărgele vârâte în găuri mărunte.

O „muzichie a cărăuşiei”

Inițial, târg de animale, la obor se vindeau „caii iuţi, purtaţi de geambaşi în hamuri verzi, caii de gloabă, caii de povară, oile grămădite cap în cap, vitele mari, caprele ironice, porcii trandafirii, proaspăt îmbăiaţi, cu forme de plaje”.

Căruţele cele noi, vopsite cu lac, își așteptau cumpărători și, oricine știa, „roata lor trebuia să sune subt încărcătură în anumite feluri, stabilite la fabricare: unuia îi place sunetul moldovenesc, altuia îi place să sune munteneşte”; în această formidabilă „muzichie a cărăuşiei” se găsește, preciza Arghezi, și „gama sunetului oltenesc”.

Într-un alt loc al târgului, stau „căciulile, sute la rând, trase pe calapoade, cu moţ” ce păreau „decapitate lângă cojoace şi opinci: omul întreg despărţit în trei”.

Târg de duminică, 1934, pictură de Iosif Iser

Potcovarii, ascuțitorii de topoare, bărbierul ambulant

În acest amalgan, la grămadă „bicele, amnarele, piatra cosaşului, custura cu teacă pentru brâu şi cuiele cu floare sunt mărfurile unui negoţ deosebit”:

Potcoavele erau fabricate în văzul lăptarului cu faitonul, pe nicovala cu scântei.

Omul care ţinea copita calului în poala şorţului de piele şi-i făcea toaleta unghiei cu o cuţitoaie, avea instalaţia în traistă, potcovar şi «meşter lăcătuş».

Prin obor, treabă multă aveau și „ascuţitorii de topoare şi satâre”; aceștia „valsau cu piciorul pe o pedală, care învârtea piatra de moară, verticală, stropită cu o picătură de apă, cu cădere dintr-o tinichea găurită cu foloştoc”.

În timp ce, „bărbierul ambulant rădea clientul răzimat cu ceafa pe lăzile de portocale”, tocmeala pentru „o haină, o pălărie, o păreche de cizme se făcea numaidecât, cu clientul reticent, apucat de o mânecă şi tras înăuntru cu luptă, pe pragul prăvăliei”.

La târg, 1934, pictură de Iosif Iser

Lanțul cel galben de munți, crucea de piatră, mirodeniile

Ca un intermezzo, „sutele de pieţi şi oboare erau dominate, în fundurile din urmă, de un lanţ de munţi galben ca de ocră: şirele şi clăile de paie şi fân, zidite, parcă de la începuturile lumii”, nota Arghezi.

În această lume pestriță, un negustor de cruci de piatră își găsește loc și clienți: „Toate crucile erau la fel şi de o mărime, ieşite ca dintr-un tipar de prescuri. Scria pe ele I.N.R.I. cu vopsea. Un cap de înger cu şase aripi în mijloc, le scumpea”.

Ierburi, mirodenii, arome: „Femeia cu cinci lemnişoare încrucişate vindea hrean, şi bătrânul vraci şi-a deschis lada cu patru capace şi sute de cuiburi, despărţituri şi legături înnodate, mirodenii, schiunduf pentru «mititei»”.

Boabe în vânt. Un flașnetar. Un cimpoier

Boabele de fasole, ovăz și grâu cu bobul ca de cafea, „erau vânturate prin aer de lopeţi în magaziile cu obloanele ridicate în toate zilele săptămânii”.

De prin găinăriile de unde „cântau sute de cocoşi”, își amintea Arghezi că a văzut odată de vânzare un păun „cu roba împărătească albastră, încărcată cu stele, parcă târâtă prin cerurile aprinse”.

Flaşnetarul cu papagalul lui e la datorie. Un cimpoier e auzit, dacă nu și văzut.

Scripcar, 1869, Amedeo Preziosi

Omul cu căciula ciobănească. Țambalul. Cuțitarul ambulant.

O altă secvență cu note autohtone din coloratul și neobositul Obor descris de Tudor Arghezi:

Omul cu căciula ciobănească, după ce şi-a vândut tot ce avea în două căruţe şi a făcut parale bune, ar vrea să-şi cumpere de la cuţitarul ambulant un briceag şi o perie de mustăţi, însă în spate cu oglindă. Nu le vrea deosebite: le cere lipite.

S-a întrerupt şi-i face semn lăutarului să se mai apropie de urechea lui. Li cântă o scripcă şi un ţambal şi un glas din taraf.

Clientul e sentimental: lăcrimează. Cere să i se repete rar şi lin: Cine te-a făcut pe tine, Tudoriţă nene, Aşa-nnaltă şi subţire, Tudoriţă nene, Parcă m-a-ntrebat pe mine, Tudoriţă nene.

Însă peria-de mustăţi cu oglindă l-a păcălit. Până să o-ntoarcă pe dos, îi cade mustaţa răsucită frumos. Crezuse că în acelaş timp să o poată şi răsuci şi vedea.

Ar fi vrut să-şi ia banii îndărăt, dar potca de negustor, mai păţit, a înţeles şi s-a pierdut în lume.

Și, Slavă Domnului, Oborul nu a dus niciodată lipsă de lume.

Foto Cover: Podul de la Piața Ghica, 1869, Amedeo Preziosi


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.