CITIRE

Colecționarii de plante – o vizită la Grădin...

Colecționarii de plante – o vizită la Grădina Botanică „Alexandru Borza” din Cluj

La începutul secolului al XIX-lea, în apropiere de biserica reformată din Cluj-Napoca, un botanist amator a amenajat o micuță grădină botanică unde avea plante în aer liber și în sere, citesc pe panoul de informare de la intrarea în Grădina Botanică „Alexandru Borza” din Cluj-Napoca. Se pare că același botanist amator a fost și cel care ținea să se înființeze în Cluj-Napoca o grădină botanică adevărată. După o jumătate de secol, lucrurile au început să se miște câte un pic și în direcția asta și au mijit speranțe.

sursa: Statuia contelui Mikó Imre din Grădina Mikó | Credit foto: Mira Kaliani

Cluj-Napoca, anul 1859. Contele Mikó Imre, unul dintre guvernatorii Transilvaniei, a fondat Societatea Muzeul Ardelean, o instituție cu caracter academic. Aceasta există și azi, cu perioadele de întreruperi cauzate de evenimentele istorice de-a lungul timpului. După 13 ani, în 1872,  s-a fondat Universitatea Regală Maghiară „Franz Josef” iar catedra de botanică a primit atunci și grădina donată de contele Mikó Imre pentru Muzeul Ardelean. Condiția era ca grădina, ce avea o suprafață de 12 iugăre, aproape șapte hectare, să fie amenajată ca un parc public.

Cei de la catedra de botanică au dorit chiar o grădină botanică, așa cum au văzut ei în țări străine, din vestul Europei. În fosta grădină a contelui erau deja plantați diverși arbori și arbuști și, cu greu, s-a făcut un fel de oranjerie. Un început ce părea promițător, cum povestea profesorul Alexandru Borza într-un articol din 1930 publicat în revista „Boabe de Grâu”.

S-a încropit atunci o micuță colecție de plante medicinale, un început de herbar – au fost adunate câteva zeci de mii de coli – și o mini-seră pentru plantele tropicale ce creșteau, tot creșteau, și nu mai aveau unde.

Din lipsa fondurilor suficiente realizării unui astfel de proiect prea măreț pentru o catedră atât de mică, după ani terenul rămăsese în mare parte exact așa cum a fost donat de conte și ideea de a se face acolo o grădină botanică părea să moară tot câte puțin.

Grădina Mikó | Credit foto: Mira Kaliani

Au urmat tot felul de decizii administrative menite parcă să îngroape definitiv nădejdea de a se mai amenaja vreodată acolo o grădină botanică. După zece ani, în parc s-a ridicat o clădire pentru Institutul de Chimie. În fostul conac al contelui a fost instalat Muzeul Zoologic, iar clădirea unde era catedra de botanică a fost demolată și s-a construit o clinică.

Și totuși, se găsea cineva care nu renunța la ideea inițială și mai făcea câte ceva – cum ar fi o seră mai încăpătoare. Lucrurile au început la un moment dat să se mai urnească și te puteai aștepta la ce-i mai bun.

„Pe neașteptate a venit însă o nouă catastrofă: profesorul Apáthy și-a înfipt în mijlocul grădinii botanice noul său Institut de Zoologie, dându-i astfel lovitura de grație”, scria profesorul Borza și completa „sfâșiată, împănată cu institutele de chimie și de zoologie, departe de institutul ei botanic”, parcul contelui nu mai putea să devină vreodată o grădină botanică și totul a fost lăsat baltă. Pe moment.

În anul 1919, Emil Racoviţă a acceptat invitaţia Consiliului Dirigent al Transilvaniei de organizare a Catedrei de Zoologie la Cluj cu condiţia înfiinţării unui Institut de Speologie (sursa: speologie.org). În Grădina Mikó | Credit foto: Mira Kaliani

După intervenții și ca despăgubire pentru pierduta grădină a Muzeului Ardelean, catedra de botanică a primit bani și a achiziționat un „admirabil teren, de o rară frumusețe peisageră”, nota profesorul Borza, în Hajongard, numit cartierul grădinilor în Cluj. În plus, acesta avea cu șase iugăre mai mult decât grădina contelui, adică ajungea la aproape zece hectare, la care s-au mai adăugat alte suprafațe achiziționate ulterior. Și încă un plus: terenul era în forme neregulate, era ondulat și pe alocuri abrupt, pe scurt, perfect pentru a fi locul unei grădini botanice.

Au trecut ani buni – în timpul războiului pe terenul de o rară frumusețe peisageră se cultivau zarzavaturi pentru spitale – până când s-a făcut un plan și a început propriu-zis munca la ceea ce va deveni grădina botanică a Clujului. În 1919, Universitatea „Franz Josef” a devenit Universitatea „Regele Ferdinand I”, cu predare în limba română, și a urmat o perioadă de organizare a structurii noii universități. Profesorul Alexandru Borza a fost și el chemat atunci la Cluj-Napoca unde a rămas pentru a se ocupa de amenajarea Grădinii Botanice.

Concepută de un botanist, Alexandru Borza, și nu de un peisagist, s-a urmărit să se ofere mediul natural pentru plante și nu neapărat un decor menit doar să încânte privirea trecătorului. | Credit foto: Mira Kaliani

După turul făcut presei prin noua Grădină Botanică, în ziua de 25 iunie 1925,  grădina a fost deschisă publicului. La început, în zilele de luni și joi, după-amiaza, intrarea era liberă. În primii ani de la deschiderea pentru public, accesul în grădină se făcea din strada Regală, azi Republicii, printr-o poartă tradițională de lemn cioplită de meseriași din Brașov. Azi poarta din lemn nu mai este și astfel nota rustică de la intrare a dispărut.

În 1929, în amintirea unirii, guvernul a oferit Universității din Cluj-Napoca suma de 25 de milioane de lei, din care Grădina Botanică a primit fonduri suficiente pentru o „împrejmuire trainică”, dar și pentru construirea complexului de sere și amenajarea unui Muzeu Botanic.

Ierbarul. Herbarul.

Nu știu dacă școlarii mai fac azi ierbare pentru ora de botanică. Eu știu că am făcut un ierbar pe care i l-am prezentat profesorului de botanică tare încântată de ceea ce îmi ieșise. Partea care mi-a plăcut în povestea cu ierbarul a fost pur și simplu culegerea plantelor. Alergam nebunește după-amiezile pe dealurile Transilvaniei și mă întorceam acasă cu traista plină de… buruieni. Evident, habar nu aveam cum se numeau cele mai multe, însă aveam un sprijin de nădejde în bunica mea care mă ajuta să le descopăr una câte una. Luam fiecare plantă, o presam ușor între filele unei cărți și o lăsam acolo câteva zile să se usuce. Apoi pe o filă din ierbar scriam de mână numele ei și prindeam ușor planta în câteva fâșii tăiate dintr-o bandă adezivă din hârtie ca să nu cadă.

Ierbarul meu mi-a revenit în memorie când am intrat în Muzeul Botanic din incinta Grădinii Botanice din Cluj-Napoca și priveam panouri cu coli pe care erau puse tot felul de plante din locuri mai puțin sau mai mult îndepărtate geografic. Muzeul se află la parterul Institutului Botanic, una din clădirile de la intrare.

Din Muzeul Botanic. | Credit foto: Mira Kaliani

Am intrat într-o sală luminoasă și generoasă, în care lumina dimineții pătrundea lin printre ferestrele mari într-un mănunchi de fascicole. Eram singură între câteva mii de exponate – ca să fiu exactă precum știința, sunt în jur de 7000, grupate în diferite colecții: una cu plante aromatice, alta cu plante medicinale, atât de multe necunoscute. În vitrinele 17,18, 19 mi-am sporit cunoștințele aflând câte și ce plante pot fi folosite pentru a se obține diferite fibre textile. O vitrină plină cu tulnice și alte obiecte lucrate în lemn, specifice moților, pare ciudată aici, dar nu e, pentru că e vorba de lemn, diferite specii și la ce se folosește fiecare. Am dat și de bacterii, alge, ciuperci, licheni așa că am făcut un ocol și am revenit la plantele aromatice.

După ce am ieșit din Muzeul Botanic, m-am gândit să urc la etaj, acolo unde știam că este Herbarul. Pe scări, stătea un panou ce te atenționa să nu treci pe acolo. Mi-am luat inima în dinți, am trecut pe lângă el de parcă nici n-ar fi fost și am urcat repede să nu mă vadă careva – evident că toată clădirea este înțesată cu camere de supraveghere.

Herbarul, mândria Grădinii Botanice, este cel mai mare și mai important din țară, cum scrie pe website-ul Universității din Cluj-Napoca. Am deschis timid ușa pe care scria Herbarul și, la câțiva metri, după un paravan de sticlă, o doamnă și-a înălțat capul spre mine. Am întrebat-o mai mult din semne dacă pot intra să vizitez Herbarul și mi-a făcut din cap un scurt și clar semn pe care l-am priceput imediat. Și-a coborât ochii ascunși de ochelari în lucrul ei și eu am închis încet ușa și am plecat.

Mai târziu, am stat de vorbă cu cineva de la Institutul Botanic și mi-a spus că puteam să intru dacă vorbeam cu custodele. Poate data viitoare voi face asta. Atunci însă m-am gândit că nu am dreptul să intru într-un asemenea loc, deși puteam să povestesc oricui cu câtă pasiune am adunat plante pentru primul meu ierbar. În acest loc sunt păstrate sute și mii, mai exact sute de mii de plante de toate felurile, din toate colțurile pământului și toate plantele din România.

În 1930, după cinci ani de la deschiderea pentru public a Grădinii Botanice, erau 500.000 de plante. Acum, colecția s-a mărit cu alte 150.000 de plante, fie din România, fie trimise de vechi colaboratori ai Grădinii de pe toate continentele, peste 150 de grădini botanice din România și din alte țări. Colecția de plante începută în 1872 a crescut mereu. O achiziție rară a fost ierbarul botanistului german Johann Christian Gottlob Baumgarten, stabilit în Transilvania, primul care a cercetat flora Transilvaniei. Acesta se păstrează și azi în Herbarul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca și include peste 20.000 de coli realizate la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fiind astfel colecția cu cele mai vechi plante de acolo.

Grădinile grădinii

Am ieșit afară, la flori și soare; undeva, o statuie pe care scrie doar atât: Florian Porcius. Născut în 1816 în Transilvania, Florian Porcius a fost botanist, unul din cei care a contribuit esențial la terminologia  botanică și a lăsat în manuscrisele lui descrieri detaliate pentru numeroase specii noi de plante.

Lanternele de piatră din Grădina japoneză au fost lucrate la școala de meserii din Zlatna.
| Credit foto: Mira Kaliani

În drum spre pădurea de brazi, m-am oprit în Grădina japoneză, amenajată numai cu plante din flora Orientului îndepărtat, pe care profesorul Borza o descria așa:

„Grădina aceasta prezintă obligatoriile elemente arhitecturale: o insulă cu o colină inierbată și împodobită cu brazi pigmei și deformați în mod artificial, o punte de piatră, «stepping-stones», pietre de pășit, înșiruite în pajiște, apoi un pod curbat și ornamentat în stilul tradițional japonez. Alături stă un «tory», poartă sacră, și înfipte în jurul lacului patru splendide lanterne de piatră. În acest cadru meșteșugit japonez sunt cultivate minunatele flori ale Japoniei: cireși și crisanteme, Iris și Paeonia, pe lângă multe altele, tot mai răspândite și la noi.”

Urcând colinele și coborând în văile Grădinii, la tot pasul apar zeci de plante din flora României, fiecare cu etichetă pe care e notat numele ei. Unele cunoscute, multe de care am aflat prima dată acolo și mai multe pe care probabil nu voi ajunge să le cunosc vreodată. Pe stânci, un expat mediteranean bine adaptat în Grădina Botanică din Cluj-Napoca pare sau lasă impresia că e într-o relație amicală cu smochinul sălbatic.

În Grădina romană | Credit foto: Mira Kaliani

Primăvara, lalelele fac spectacol însoțite de bujori înfocați, stânjenei în toate culorile pământului, trandafiri bogați și colorați și ei. Am ajuns și în grădina romană. În mijlocul ei, reprezentată într-o statuie, e zeița romană a recoltei și a grâului, Ceres. Unele plante sunt din cele de care vorbea Plinius cel Bătrân în scrierile lui și care erau folosite și de țăranii români ca leac, printre ele busuiocul, menta, lemnul Domnului. Pe lângă plante străvechi, din vechea așezare romană Napoca au fost aduse și puse aici două sarcofage și mai multe vestigii ce amintesc de acea perioadă din trecutul îndepărtat al orașului.

Darurile împărătești

Pe o suprafață de 2000 de metri pătrați, se află complexul de sere cu cele șase corpuri în care se găsesc plante tropicale și ecuatoriale. Cea cu palmieri și bananieri, în jur de 80 de specii, e cea mai mare, adică înaltă, pe măsura giganților ce cresc și nu le mai ajung nici cei 16 metri și vor parcă să spargă acoperișul serei, să iasă afară, fără să știe ei că, dacă ar face asta, ar muri imediat – clima României nu va fi prietenoasă cu ei.

Sera cu palmieri| Credit foto: Mira Kaliani

Cei mai vechi palmieri au fost aduși din 1873, daruri trimise din grădini împărătești, cum scria Alexandru Borza.

Într-o seră am dat de tot felul de plante folosite în bucătărie, printre care lemnul de scorțișoară, arborele de cafea, avocado, măslini, lămâi, mai că-mi venea să întind mâna și să iau o lămâie, dar nu am făcut asta.

În sera cu orhidee plutea un parfum de vanilie, de la Stanhopea tigrina, acea orhidee cu petale ca de ceară încât stai, te uiți și te întrebi dacă e o idee bună să o pipăi să vezi totuși dacă e adevărată. Cu mimosa pudica toată lumea își făcea de lucru. La o mângâiere, planta își retrage sfioasă frunzulițele iar dacă o atingi un pic mai tare se sperie de-a dreptul și întreaga planta se adună și stă de parcă s-ar închina și și-ar cere iertare.

Florile delicate ale unui nufăr uriaș

Sera acvariu, potrivit celor de la Grădina Botanică, este cea mai atractivă pentru vizitatori, a fost finalizată în 1930 și a fost la acea vreme cel mai mare acvariu din România. Sunt acolo în permanență 30 de grade Celsius, spre răsfățul plantelor. Ca să nu mă simt mai prejos și să arăt ignorantă, am fotografiat și eu, ca toți cei pe care i-am nimerit acolo în acea zi, inclusiv niște asiatici expeditivi, după principiul, am venit, am fotografiat, am plecat, uriașul nufăr Victoria cruziana, ce tronează în mijlocul bazinului și are frunze ce pot atinge în diametru un metru și jumătate, chiar doi metri. În schimb, florile lui delicate se pot vedea din primăvară, când sunt albe, până în toamnă, când devin trandafirii, și fiecare are o viață de numai 24 de ore.

Tot în acea seră am văzut și acele plante carnivore (insectivore), cum e Nepenthes, cu terminații în forme de cupă unde cad insecte și își pierd viața fiind devorate de această plantă grațioasă de altfel pe care nu ai putea-o vreodată bănui, dacă nu știi, că ar fi în stare de așa ceva.

Nufărul Victoria cruziana | Credit foto: Mira Kaliani

Din turn

În castelul (turnul) de apă, construit din beton armat pentru a asigura apa necesară grădinii, se poate urca și am urcat. Priveliștea asupra grădinii, pentru a-ți da seama cum e aranjată, și cea cu orașul și împrejurimile lui, așa cum se vedea altădată și cum apărea în fotografii vechi, este acum blocată de copacii înalți și vegetația bogată a grădinii. Am urcat, nu am văzut mare lucru, am coborât.

În grădină este amenajată și o zonă pentru persoanele cu deficiențe de vedere. Sunt puse plăcuțe în alfabetul Braille cu explicații despre plante.| Credit foto: Mira Kaliani

La prima oră a dimineții e plăcut pe aleile grădinii. Suprafața mare, acum sunt 14 hectare, are avantajul ei și oriunde poți găsi un colțișor mai liniștit.  În ce privește povestea cu Herbarul, am verificat la Grădina Botanică și am aflat că nu este deschis pentru vizitatorii Grădinii. Deocamdată, mi s-a mai spus.

Pe aleile grădinii| Credit foto: Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.