31 decembrie 2022, 20:18

„În lumea copilăriei mele, oamenii nici în zilele grele nu-și perdeau voia bună” – Oameni mari, evocări din vremea când erau mici

„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată. Și, drept vorbind, acesta-i adevărul”, scria în Amintirile lui Ion Creangă.

Despre copilărie, în amintirile unor oameni mari – Ion Creangă, Ioan Slavici, Lucian Blaga. Oameni mari, în ambele sensuri, la propriu și la figurat. Le-au scris când erau deja oameni mari, oameni în toată firea, și sunt oameni mari și de seamă în literatura și cultura română.

„Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice.” (Ion Creangă) | Aurel Băeșu, Casa din Humulești

Parcă-mi saltă și acum inima de bucurie

Trei dintre cele patru capitole ale Amintirilor din copilărie au fost scrise între 1881 și 1888, unele fiind citite și la întrunirile societății literare Junimea. În timpul vieții lui Ion Creangă (1 martie 1837 – 31 decembrie 1889), au fost publicate primele trei capitole în revista Convorbiri literare.

G. Călinescu scria despre Amintiri din copilărie: „Creangă povestește copilăria copilului universal”.

Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, și răcnește la el din toată inima, de-ți ia auzul; și de cade jos, crede că l-a trântit calul, și pe băț își descărca mânia în toată puterea cuvântului…

Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice.

„Având să descriu lumea prin care am trecut, nu pot să-ncep decât de-aici, unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și cea mai frumoasă parte a tinerețelor, unde au fost așezate temeliile vieții mele sufletești.” (Ioan Slavici) | Portret Ioan Slavici, Sursa: Muzeul Literaturii Române

„Acum mi se pare înspăimântător de fericită”

„Avusem o copilărie care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile prin care am trecut și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită”, scria Ioan Slavici (18 ianuarie 1848 – 17 august 1925) în Amintiri.

În volumul Lumea prin care am trecut, publicat după moartea scriitorului, în 1930, mărturisea că s-a apucat să scrie câteva lucruri pe care le-a considerat „de o oarecare importanță pentru înțelegerea timpului în care mi-am petrecut viața” la vârsta de 77 de ani, în luna mai, anul 1924. A adăugat: „Țin să declar că gândul meu nu e să-mi scriu biografia, nici să sporesc literatura română cu așa-zise memorii”:

Având să descriu lumea prin care am trecut, nu pot să-ncep decât de-aici, unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și cea mai frumoasă parte a tinerețelor, unde au fost așezate temeliile vieții mele sufletești. Cu nașterea se-ncepe numai viața trupească; cea sufletească e plămădită-ncetul cu încetul potrivit cu felul de a fi al acelora cu care ne petrecem zilele copilăriei și ale tinerețelor.

„Câmpul plin cu lanuri răsuna mereu de cântecele muncitorilor harnici”

De „podgorenii noștri” și vecinii lor, „lumea de atunci”, Ioan Slavici își amintea că erau „oameni cu inima deschisă, totdeauna voioși și doritori de mese-ncărcate”:

Trăiți sute de ani de-a rândul sub asupriri și despuiați în fel de fel de chipuri, ei se simțeau, precum se vede, în mare lărgime după ce au ajuns să fie socotiți deopotrivă cu foștii asupritori.

O fi fost așa, o fi fost altfel, eu știu că m-am pomenit umblând printre picioarele unor oameni stăpâniți de gândul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu. Știau să se bucure de viață, încât mulți îi socoteau chiar ușuratici.

Nu pot, ce-i drept, nici eu să tăgăduiesc că unii dintre cei bogați în timpul copilăriei mele au murit săraci. Mai numeroși însă sunt cei crescuți în sărăcie, care din vrednicia lor au ajuns oameni cu stare, unii chiar bogați. Așa se-nvârtește roata lumii, coborând pe unii când urcă pe alții; pentru mine lucrul de căpetenie este că-n lumea copilăriei mele oamenii nici în zilele grele nu-și perdeau voia bună și, gândindu-mă la cele de atunci, eu mă văd mereu la fel de fel de praznice, la nunți, care țin câte o săptămână de zile, la cumetrii și la fel de fel de alte sărbători.

Nici secerișul grânelor, nici culesul ori sfărmatul porumbului, fără de cimpoieș și fără de masă întinsă nu se putea face; atât dealul sădit cu vii, cât și câmpul plin cu lanuri răsuna mereu de cântecele muncitorilor harnici, iar în timpul culesului viilor cântecele și chiotele se-ntețeau însoțite de lăutari și de focuri descărcate.

„Timpul ni-l iroseam în joacă aproape neîntreruptă. Cugetul nostru își învăța imperativele de la păsări și flori, astfel că datoria noastră era numai aceea de a crește.” (Lucian Blaga) | O poză făcută în fața casei din Lancrăm, în 1901. Lucian este primul băiat din stânga, lânga mama lui, Ana | Fotografie de la Casa memorială Lucian Blaga, Lancrăm, Alba / Credit foto: Mira Kaliani

„Datoria noastră era numai aceea de a crește ”

„Umblând odată pe uliță cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot cu mine. Zenitul se mișca din loc – ținându-se neîntrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul nouă, pe care mă simțeam obligat să o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al inimii”, povestea Lucian Blaga în Hronicul și cântecul vârstelor. Volumul autobiografic, apărut postum, a fost scris în jurul vârstei de 50 de ani.

Timpul ni-l iroseam în joacă aproape neîntreruptă. Cugetul nostru își învăța imperativele de la păsări și flori, astfel că datoria noastră era numai aceea de a crește. Uneori puteam să fim, totuși, și folositori gospodăriilor, cel puțin pe la margini. Cădea asupra noastră sarcina de a ne duce după-amiaza cu gâștele, la pășune, «sub arini», un loc în partea mai de sus a satului, între iaz și răzoare…


Cover foto: Ion Bocancea, în rolul lui Nică din filmul Amintiri din copilărie, 1965, adaptarea cinematografică și regia: Elisabeta Bostan | Credit foto: © Arhiva personală Ion Bocancea


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol